vineri, 21 decembrie 2018

Ce inseamna “mutat la tara” sau ”viata la tara”?




Pe 29 noiembrie 2015 ne-am mutat in Gradina lui Dumnezeu. 
Anul acesta am incheiat 3 ani de cand suntem aici. 
Azi, 21 decembrie 2018, in prag de echinoctiu de iarna, consemnez cele ce urmeaza. 



Fiecare om are propria viziune in privinta a ceea ce inseamna viata la tara, in functie de trecutul, experientele, nevoile, asteptarile, dorintele personale si alte variabile.



Unii vad viata la tara in mod traditionalist, adica viata traita ca pe vremea bunicilor: case din lemn sau chirpici, acoperisuri de stuf, incalzire doar sobe  cu lemne, fara baie, wc in curte, munca din greu in gradina, lupta permanenta cu vicisitudinile naturii (seceta, inghet, ploi naprasnice, grindina, “palitura”, “buhaiul”, “sobolul”, “goangele”),  animale in grajduri, porci, oi, cai, vaci si neaparat pasari, la care se adauga toate celelalte activitati conexe: curatat grajduri, cosit si adunat fan pentru iarna, carat apa pentru animale, preparat hrana suplimentara, preocupari pentru medicamente profilactice, probleme legate de fatatul mieilor, viteilor, in fine, si altele. Apoi, desigur, nu pot concepe viata la tara fara alimentatia traditionala romaneasca, bazata pe carnuri si grasimi la greu, cu taiat pasari, porci si miei, cu preparat caltabosi, carnati, toba, afumaturi de tot felul, la care se adauga bauturile specifice, vinul, tuica si palinca, niciodata apa, “ca sa nu rugineasca instalatia”. Cam asa.



Altii vad viata la tara ca fiind locul in care merg in concediu, locul de recreere in cele doua saptamani pe an in care fug de oras, locul in care gasesc linistea, relaxarea, timpul petrecut in natura, in aer curat, dupa plac, fara program, fara ceas, fara restrictii, fara griji. Ei vad viata la tara mai degraba ca pe un loc de odihna, unde fie nu prea fac mare lucru, fie se delecteaza cu un mic ajutor in curtea si gradina (daca exista) gospodariei de la tara, cea in care se refugiaza de oras. Gradinaritul le este acestora o adevarata placere in cele cateva zile pe an, mai ales si pentru ca se bucura din plin si de celelalte “placeri vinovate” culinare, traditionale mentionate mai sus.



Mai sunt si orasenii mutati la sat care au cunoscut mai ales in copilarie viata la tara a parintilor sau bunicilor si au ramas traditionalisti ca aceia, adoptandu-le stilul de viata, eventual cu cateva sau mai multe imbunatatiri ale conditiilor de trai, in speta cele referitoare la confort. Viata de la oras in care au trait pana la momentul mutatului la tara le-a intiparit obisnuinte si le-a deschis o perspectiva mai larga asupra posibilitatilor pe care le-ar putea oferi o gospodarie taraneasca daca aceasta este “retehnologizata”.



Pentru unii “viata la tara” presupune retragerea intr-un loc izolat, cat mai departe de civilizatie, cat mai in mijlocul padurii, daca se poate, intr-un varf de deal ori pe-o coasta de munte, undeva unde arareori trece picior de om si unde doar vietuitoarele salbatice le pot tine companie, in timp ce altii cauta comunitatea traditionala a satelor, obiceiurile, sezatorile, adunarile populare, sarbatorile in comun, uniunea multimilor, intrajutorarea cu vecinii, sezatorile si alte forme de alaturare umana sateasca.



Si mai sunt si acei oraseni mutati la sat carora li se mai spune si “intelectualii/artistii”. Ei au viziuni foarte practice/artistice asupra vietii pe care si-o doresc la tara. Au si ei unele din preferintele celor mentionati mai sus, imbinandu-le, combinandu-le si traind la tara intr-un mod distinct, iesind destul de repede in evidenta faptul ca “nu sunt de acolo”. Muncesc in gradina, dar nu pana la epuizare, implementeaza solutii ingineresti, dar o fac in stil artistic, in general ei nu prea cresc animale, poate doar ceva pasari, alimentatia lor include (uneori in plus, alteori exclusiv) tot felul de cereale, legume, condimente, prafuri, sosuri sau chiar unele ingrediente nemaiauzite, netraditionale, cumparate de la supermarket, iar unii sunt chiar vegetarieni sau vegani convinsi, declarati. Oricum, acestia sunt priviti cu mare mirare si neincredere, mai ales la inceput, apoi, daca nu se dovedesc a fi periculosi, pot fi tolerati, acceptati, dar nu vor deveni niciodata – dar niciodata! – de-ai locului. Se vor imprieteni cu satenii, acestia ii vor indragi, poate se vor ajuta reciproc la diverse treburi ale gospodariilor, dar va exista mereu acel "ceva" care ii va separa de viata satului in mijlocul caruia s-au mutat, respectiv,  aluatul de oraseni "altfel" din care sunt facuti, complet diferit si aproape incompatibil cu cel al sateanului get-beget.



In fine, variante pot fi multe si, desigur, cu diverse combinatii intre ele.



“Dar voi din ce categorie faceti parte?” – ati putea intreba curiosi, pe buna dreptate,  in timp ce cititi aceste randuri. Ei bine,  noi nu ne incadram in nici una din variantele de mai sus, desi avem cate ceva din fiecare. O parte din viziunea pe care o avem asupra vietii noastre la tara am exprimat-o deja in cateva cuvinte in insemnarea  “Noi nu suntem fiermieri”.


 


Am extras mai jos si cateva flash-uri  dintre cele 374 de insemnari existente pana acum pe blogul “Gradina lui Dumnezeu” , blog pe care l-am creat si dedicat special pentru a ne povesti calatoria noastra prin aceasta “viata la tara”. Sunt selectiuni de dinainte, din timpul si de dupa ce ne-am “mutat la tara” din capitala:




 “Sezonul grădinăritului de primăvară 2018 s-a deschis!”,  


 “Cu sufletele de artisti ne creeam Gradina”,   


“Avem o Gradina, iar asta ne ocupa tot timpul”,   


“O zi de lucru in Gradina lui Dumnezeu” ,  




“Inca un an, inca un santier “






 “Sarbatorim 2 ani in Gradina lui Dumnezeu (1)”,


“Sarbatorim 2 ani in Gradina lui Dumnezeu (2)”,


“Şantierul s-a încheiat, plecăm în vacanţă!”



“Sărbătorim un an în Grădina lui Dumnezeu. “



“Şantierul arheologic din casa noastră”


“Şi a zis Domnul: “Să se facă acoperişul!”



Grădina lui Dumnezeu (40) - Conjugarea lui “a face” tinde către “a fi” ,


“Grădina lui Dumnezeu (34) - Patul nostru cel de toate zilele” ,


“Grădina lui Dumnezeu (21) Suntem apropritari, monşer! “



“Grădina lui Dumnezeu (12) - Casa bântuită cu grădina fermecată”


“Grădina lui Dumnezeu (10) - Satul fantoma al Dlui.Werner”


“Grădina lui Dumnezeu (5) - Întrebări care îşi aşteptau răspunsurile”


“Grădina lui Dumnezeu (1) - Paşi de început: prospecţiuni pe internet“






Unii dintre cei care vor citi aceste randuri vor ridica din sprancene si apoi din umeri, neintelegand nimic din motivele care ne-au manat pe noi din buricul Bucurestiului inspre viata la tara intr-un sat din Ardeal.



Am creat blogul “Gradina lui Dumnezeu” in urma cu trei ani, mai intai pentru ca am dorit sa impartasim experienta noastra completa, respectiv, de la momentul primului gand de mutare, apoi cu cautarea locului potrivit noua, a casei si gradinii, apoi mutatul si primele provocari de adaptare la noua noastra viata, urmand toate renovarile, modificarile, schimbarile si imbunatatirile aduse acestei gospodarii, pana azi.  Putem spune, din punctul nostru de vedere, ca suntem enorm de imbogatiti dupa aceasta atat de larga paleta de experiente. Am invatat multe, am constietizat multe, am evoluat foarte mult si am ajuns sa putem spune ca ne-am implinit un vis asa cum ne-am dorit. Am povestit pe blog pe parcusul celor trei ani toate peripetiile prin care am trecut si toate greutatile care ne-au iesit inainte. Le-am tratat pe toate in stilul nostru propriu, mai degraba cu mult umor, decat prin despicarea firului in patru.



Stim deja, dupa multele feedback-uri primite, ca aceste insemnari oferite de noi aici le-au fost multora de folos. Au insemnat pentru unii sursa de inspiratie, pentru altii incredere, unii si-au luat de aici curajul, altii puterea. Multi s-au incarcat cu energie pozitiva, optimista, iar unii, pur si simplu, s-au odihnit printre paginile acestui blog citind, spicuind, razand, emotionandu-se in fata pozelor, uimindu-se de peripetiile noastre si traind alaturi de noi o poveste care lor nu le era momentan la indemana. Divertismentul strecurat cu buna intentie printre randuri de catre mine a fost doar un ingredient magic care s-a alaturat celorlalte vii, stralucitoare, transformatoare, pe care le-am utilizat de trei ani incoace, cele care au dat cu adevarat gust povestii vietii noastre de la tara. 



Dar, dincolo de poveste, sau mai bine spus, mai presus de poveste, suntem noi doi. Oameni. Inimi. Suflete. Avem propria noastra cale, iar ea nu poate fi identica, in multele ei detalii, cu a altora dintre cei care au ales sa se mute la tara. Avem propriile noastre valori, principii si preferinte. Avem propriile noastre convingeri si aspiratii. Si mai avem propriile noastre vise. Ele sunt semnificativ diferite fata de ale multora dintre cei care s-au mutat la tara. Pentru ca avem o alta motivatie decat multi dintre ei, iar despre asta nu vom vorbi aici.



Ceea ce conteaza cel mai mult, credem noi, este amprenta pe care a adus-o experienta noastra. Amprenta noastra in viata satului si a locuitorilor ei, amprenta noastra atat de pregnanta in aspectul gospodariei in care ne-am mutat, amprenta noastra asupra celor cu care am impartasit experientele noastre, familii, prieteni, cititori de peste tot din lume, dar, mai ales, amprenta asupra propriilor noastre fiinte. Transformarile, evolutia, invataturile, intelepciunea, slefuirea -  toate acestea s-au produs in noi si ne-au calauzit spre noi intelegeri benefice, pe care, poate, daca am fi trait in continuare la oras, nu le-am fi avut. Sau, oricum, nu atat de rapid.



Viata la tara (ca oriunde altundeva, desigur) poate fi ca o panza alba pe un sevalet: poti picta pe ea absolut tot ce-ti doresti, in limita resurselor personale (cele ale imaginatie, financiare, fizice, psihice, emotionale, profesionale si de orice alta natura). Este ca un vis. Fiecare poate visa ce ii place si isi poate implini acest vis cum doreste. Nu exista restrictii. Cineva isi poate dori sa picteze carnati, caltabosi, sarmale si tuica pe masa lui de sarbatoare, in timp ce altcineva va putea avea alte preferinte. Nu ceea ce mananca fiecare este ceea ce conteaza. Nici felul in care isi lucreaza pamantul, nici materialele din care isi construieste fiecare casa de la tara.  Nu ar trebui sa existe definitii limitative sau restrictive pentru acest concept “viata la tara”. Si nici critici, nici judecati de valoare si nici atitudini reactive a unora fara de altii, declansate de diferentele dintre ei. Fiecare are propriile alegeri pe care le face cum simte si cum intelege sa-si traiasca viata.



Noi doi am pictat pe panza noastra alba un altfel de “viata la tara”, pe care am numit-o “Gradina lui Dumnezeu”. Cui i-a placut tabloul nostru este invitat sa revina aici ori de cate ori doreste. Ne bucuram ca am reusit sa aducem un strop diferit de culoare  in Marea Pictura a acestei lumi. Daca mainile noastre  care au folosit penelul vi s-au parut maiestrite, va vom spune ca am primit lectii de la insusi Marele Pictor. Daca veti considera ca tehnica noastra are nevoie de ceva perfectionare, va  vom invita sa va ganditi ca nimeni nu s-a nascut invatat si ca tot timpul din lume este al nostru, al tuturor. Alaturi de noi, alaturi de altii, singuri sau impreuna,izolati in varf de munte sau in mijlocul multimii, la oras sau la sat, putem sa facem lumea asta mai frumoasa, putem picta din ce in ce mai bine si mai frumos, ajutandu-ne reciproc, fiecare cum poate, cum stie, cum se pricepe (sau la ce se pricepe mai bine).



In cele din urma, fiecare va descoperi, de fapt, ca si-a realizat propria pictura, cea mai frumoasa posibila, apreciata nu atat de ochii oamenilor, cat de Ochiul lui Dumnezeu: pe sine insusi






Din Gradina lui Dumnezeu: 21.12.2018



***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu