Grădina lui Dumnezeu: Kalimera, Mykonos! Vacanta incepe! (1)

Sfarsitul lui iunie ar fi trebuit sa ne aduca in Gradina lui Dumnezeu doi musafiri: mama lui Adrian si nepotul Alex, baiatul surorii lui Adrian. Dar ploile torentiale din toata tara, codurile portocalii si rosii pentru averse puternice, grindina si potentialul de inundatii, plus stirile difuzate de toate televiziunile, in care se prezentau doar imagini cu potop si revarsari de ape in multe judete ale tarii (cu atentia sporita a familiei pe judetul in care este amplasata Gradina lui Dumnezeu), au anulat calatoria lor spre noi. In cele din urma a fost mai bine asa, caci a plouat mult si pe la noi, insa, in nici un caz, n-am avut parte de ravagiile prezentate intensiv de mas-media. Terenul nostru, fiind foarte usor inclinat pe doua laturi, nu permite acumularea de apa pluviala pe el, aceasta scurgandu-se spre drum, fara efecte neplacute. Troscotul din curte, bogat acum, des si inalt, este ca un covor gros si placut, care nu lasa apele ploilor sa se adune in balti, ci le filtreaza treptat, fara valtoare, spre vale.

Asadar, ultima saptamana a lunii iunie ne-am petrecut-o facand ultimele pregatiri pentru vacanta de vara pe care ne-o programasem cu mai mult timp in urma. Am calcat si impachetat haine, am facut liste cu lucruri pe care ni le doream a le lua cu noi, apoi le-am taiat pe unele, dar le-am adaugat pe altele, incercand nu numai sa optimizam greutatea bagajelor, dar si sa ne asiguram ca vom avea tot ce ne trebuie pentru un confort maxim in vacanta. Desigur, aproape ca de fiecare data, au fost si unele lucruri (a se citi, cu discretie si ingaduinta, completarea “de-ale mele”) pe care le-am carat cu noi degeaba, nefolosindu-le. Daaar... cum ar fi vacanta fara bagaje multe? Plictisitoare, desigur.

De data aceasta, destinatia de vacanta am ales-o in mod diferit fata de alte dati. Adrian isi dorea sa mergem undeva, la mare, pentru plaja si inot. Eu nu sunt mare amatoare de plaja, insa, de apa si balaceala, da. Deci, unde sa mergem? Pe litoralul romanesc sau cautam altceva? Altceva – ne-am zis de data asta. Asa ca Adrian a investigat ofertele de turism si a facut o lista cu cateva posibile destinatii, printre care si cateva insule grecesti. El mai fusese de mai multe ori in Grecia, atat in cea continentala, cat si in cea insulara, fiind foarte atras mai ales de insulele ei insorite (pe unele dintre ele petrecand deja vacante frumoase in trecut). Eu, nu, niciodata. Asa ca mi s-a parut deosebit de incitant.

Asadar, Grecia. Si nici nu visasem macar vreodata sa ajung in Grecia. Nu stiu de ce. Poate pentru ca stiam ca este o tara cu un climat torid si ca relieful acesteia este preponderent stancos, ars de soare si fierbinte. Eu si cu arsita soarelui nu suntem tocmai cei mai buni prieteni. Totusi, marea aceea impresionanta a Greciei, curata si limpede, de un albastru turquoise deosebit, palmierii inalti, crescuti de-a lungul coastelor sau pe oriunde, istoria, arheologia si arhitectura elena inconfundabile, erau detalii importante care conturau o imagine de vacanta exotica, interesanta si de dorit.

Buuun, mergem in Grecia, dar unde in Grecia? Ce ne doream noi, de fapt, de la aceasta vacanta? Ne doream relaxare, liniste, tihna, frumusete, pace, bucurie, incantare. Nici unul dintre noi nu a fost atras de Grecia istorica, deci partea de vizitare monumente, site-uri arheologice, muzee si altele asemenea nu s-a incadrat din start in zona noastra de interes.

Deci, ce ne doream? Ce imi doream eu de la Grecia? Eu, care n-o mai vazusem niciodata si care nu stiam la ce sa ma astept de la ea. Aveam in minte o anumita idee: vroiam sa simt spiritul de vacanta elen, acel spirit specific poporului grec si pamantului Greciei. Vroiam ca, pe langa marea aceea turquoise fenomenala, limpede si curata, pe langa palmierii frumos aliniati si pe langa intregul ansamblu hotelier, special amenajat pentru turistii straini (hoteluri, piscine, alei, parc, imprejurimi), sa vad arhitectura aceea traditionala, specific greceasca, cu albul imaculat al cladirilor simple, adunate in palcuri prin golfuri si porturi, ori rasfirate pe coastele insorite ale insulelor precum niste cuburi lego dintr-un joc de copii, cu colturile si muchiile rotunjite, cu ferestrele si usile vopsite preponderent in albastru, dar si in alte culori pastelate, cu obloane ce filtreaza lumina soarelui, pastrand racoarea aerului conditionat inspre interior, cu balustrade colorate de scari, de terase sau balcoane, cu acoperisuri plate, albe si ele, cu plante cataratoare luxuriante, inflorite bogat, impresionant, in mai multe culori, precum superbele bounganvillea, cu maslini in jur sau cu alti arbusti specifici zonei. Cam aceasta era in mintea mea imaginea de vacanta a Greciei idilice pe care imi doream sa o vad.

Asa ca, pentru a ne asigura ca, odata ajunsi acolo, aveam sa gasim exact ce ne doream, am luat la verificat pe Google Street Wiew cateva din insulele turistice elene mai cunoscute. Ne-am plimbat virtual pe strazile din Santorini, Corfu, Zakyntos, apoi pe Kos, Rodos si Thasos, dar mie nu-mi placea ce vedeam. Nu in totalitate. Aveau zone frumoase, da, centrele turistice aratau modern, deosebit, dar impresia generala imi genera doar o imagine clasica de turism de masa. Hoteluri clasice, cu multe etaje, unele cu ziduri colorate, cu balcoane standard, cu parcuri amenajate cu palmieri, dar cumva in stil european, cladiri fara spiritul acela pe care il cautam.... fara a avea acel ceva ce trebuia sa fie evident: specificul grecesc. Nu am simtit acolo, pe unde am cercetat atunci pe Google Street Wiew, spiritul arhitectural de vacanta al Greciei, cel din tabloul imaginar din mintea mea care se numea sugestiv “Cea mai frumoasa vacanta in Grecia”. Doar pe ici, pe colo, am regasit frumusetea aceea, dar era cumva concentrata pe zone restranse, cum ar fi, de exemplu, in Santorini, pe coasta aceea atat de binecunoscuta, de fotografiata si de mediatizata a insulei. Insa uitandu-ne si pe strazile inconjuratoare, cele care serpuiau de-a lungul tarmului, acestea mi s-au parut dezamagitoare.

Asa ca am continuat verificarile insula cu insula, pana am ajuns si la Mikonos. Inutil sa va mai spun cat de impresionata am fost cand am vazut primele imagini de pe cateva strazi alese la intamplare cu Google Street Wiew. Am accesat on-line mai multe locatii ale insulei, ne-am plimbat cu mouse-ul prin mai multe satucuri turistice, amplasate de jur imprejurul tarmului, si ne-am convins. Aceasta era insula potrivita. Acolo aveam sa cunoastem adevaratul spirit de vacanta al Greciei turistice. Atmosfera exotica si eleganta, aspectul ingrijit, curat si rafinat, simplu, dar totusi sofisticat, aerul insulei in care simteai detasarea de orice grija pentru ziua de maine, de orice probleme, de orice preocupare, alta decat vacanta, distractia si relaxarea, razbateau spre noi din fiecare poza!

Si Mikonos a ramas!

Prin Agentia Cocktail Holidays am avut acces la un pachet turistic perfect pentru noi, iar agentul nostru de turism s-a ocupat de tot: cazare, bilete de avion, asigurari, programare, plati, asigurare, transfer intre aeroport si hotel si altele.

Cand ne-am vazut in avion, cu destinatia Mikonos, calatoria noastra a capatat parca dintr-o data o aureola stralucitoare, speciala, glamour, ca de film. Doar escala programata la Kalamata ne-a mai impamantat un pic, adaugand un strop de oboseala in plus orelor petrecute in avion.

Dupa aterizare nici nu stim cand am trecut de controlul pasapoartelor, cand am fost preluati de un microbuz elegant, cu aer conditionat pornit imediat ce a demarat, atat de binevenit dupa ce aerul fierbinte al aeroportului ne-a introdus in atmosfera greceasca, caniculara. Nu stim nici cand am ajuns la hotel, la zece minute distanta, si nici cand am incheiat formele de cazare la receptie. Imi amintesc perfect, insa, momentul in care am intrat in camera si m-am indreptat apoi direct spre terasa, ca sa vad privelistea larga spre mare, de la inaltimea hotelului in care ne cazasem. Era minunata!

Tarmul rotunjit al micului golf se deschidea in fata privirilor noastre exact ca in poza pe care mi-o imaginasem! Cat vedeam cu ochii in fata era marea albastra! Apoi, in stanga si in dreapta, se desfasurau ciorchine de cladiri albe si elegante, ce pareau minuscule la prima vedere si care, in spatele obloanelor albastre, ascundeau camere de hotel spatioase, confortabile, cochete, pline de turisti veniti din toate colturile lumii, dornici de distractie, de petreceri si de voie buna, de bronz frumos, obtinut lejer, lenevind pe una dintre multele plaje ale insulei sau stand in jurul piscinelor din proximitatea hotelurilor, dornici de o vacanta plina cu amintiri frumoase si de neuitat.

Printre acestia eram si noi doi. Speram ca sejurul sa ne ofere cateva zile deosebit de agreabile, in care sa ne relaxam, sa ne bucuram unul de altul si in care sa exploram acea locatie atat de exotica, romantica si atat de pretioasa, un loc in care ne puteam face programul asa cum doream, alegand dupa plac unde sa mergem, ce sa facem, ce sa vedem si ce sa simtim.

“Pentru ca viata este un cocktail de trairi.” Exact asa cum scria pe un pliant turistic primit in avion, un slogan mai mult decat potrivit pentru ceea ce avea sa urmeze.

Ei bine, mai departe, ce face turistul prima data cand ajunge intr-o destinatie de vacanta pe malul marii? Merge la plaja, bineinteles! Macar putin, acolo, cat sa intre un pic cu picioarele in apa, daca nu face chiar si o prima baie in mare. Iar cand marea este chiar Marea Egee, de-un albastru nemaivazut, de-o limpezime incredibila si cu o temperatura mai mult decat placuta pentru balaceala, cu atat mai mult nu i te poti impotrivi. Si nici noi n-am facut-o. Plaja ne-a atras si pe noi ca un magnet imediat cum am ajuns.

Ne-am imbracat rapid cu costumele de baie, ne-am luat prosoapele si am coborat spre plaja, undeva la vreo 10 metri mai jos de hotel, coborand pe o straduta in panta, catre tarm. Soarele dogorea teribil, iar plaja la care noi aveam acces nu era dotata, din pacate, cu umbrele si sezlonguri. Cum, de stat asa, direct in soare, pe nisip, nici nu se punea problema pentru prima zi, chiar daca ne pregatisem cu creme si uleiuri de protectie solara, am decis ca, pe canicula aceea de amiaza (era in jur de ora 16), eu nu as fi putut rezista. Era mai mult decat puteam suporta. Asa ca eu m-am adapostit la umbra unui zid ce serpuia de-a lungul soselei ca un terasament, zid pe care aveam sa-l descoperim ulterior multiplicat peste tot in insula Mikonos (si nu numai acolo), in timp ce Adrian si-a luat incaltamintea de intrat in apa speciala pentru pietrele de la tarm (pe care ii avea deja dintr-o calatorie asemanatoare) si a intrat in mare sa faca prima baie a vacantei. Am incercat si eu perechea mea de incaltaminte de apa pentru pietre, dar, odata cu apa de mare, a navalit inautru si nisipul, care nu era chiar fin, ci parea mai degraba un pietris marunt, de parca ar fi fost boabe de orez zdrobite. Cum nu puteam sa calc pe asa ceva, am renuntat la balaceala si m-am retras la umbra.

Atunci, acolo, a fost momentul cand, asteptandu-l pe Adrian sa iasa din apa, aveam sa-mi dau seama ca soarele grecesc este total diferit de soarele romanesc. Si ca, pe insula aceea stancoasa, cu pietre fierbinti, arse de soare, cu cladirile acelea ca de jucarie, inghesuite unele in altele, albe si scunde, elegante, dar avand doar parter sau cel mult un etaj, deci fara a oferi prea multa umbra acelora ca mine, care si-ar fi dorit-o, aveam sa simt soarele grecesc ca pe o mare provocare. Caldura radia de peste tot. Din strazile ce pareau a fi betonate si vopsite cu un material antiderapant gri, din cladiri, din pamantul uscat, pietros sau nisipos, din aerul fierbinte, sufocant uneori, din cerul insorit, stralucitor, la care doar cu ochelarii de soare pe ochi puteam privi, de peste tot. In consecinta, aveam nevoie de ceva mai mult decat protectia oferita de lotiunile cosmetice pentru piele, de palaria si ochelarii de soare. Aveam nevoie de ceva cu care sa-mi acopar efectiv tot corpul, ca o araboaica autentica, atunci cand soarele devenea de nesuportat, in absenta unui loc potrivit, cu umbra generoasa, unde sa ma retrag daca doream. Prosopul s-a dovedit a fi prea gros si inabusitor cand m-am acoperit cu el, asa ca trebuia neaparat sa cumparam ceva mai potrivit in acest sens. Altfel, vacanta mi-ar fi fost un chin fara seaman.

Pielea mea era prea alba si prea sensibila la efectul razelor solare. Nu facusem nici un fel de pregatire anterioara pentru plaja, chiar dimpotriva, as putea spune, tot timpul acasa, prin curte si gradina, ascunzandu-ma in spatele hainelor acoperitoare, gen pantalon lung, bluze cu maneca lunga, oricat ar fi fost de cald, manusile de gradinarit acoperindu-mi si ele mainile, iar palaria si ochelarii de soare acoperindu-mi fata cat de mult era posibil. Am evitat, astfel, bronzul romanesc rural, adica cel de tractorist autohton, cu delimitare clara a decolteului si manecilor scurte, a lungimii pantalonului sau a fustei. Nici Adrian nu era mai bronzat decat mine, insa, din fericire, rezistenta lui soare este mult mai buna si chiar prefera deseori absenta ochelarilor de soare in cea mai mare parte a timpului.

Dupa vreo ora ne-am intors la hotel, am facut un dus si apoi am coborat la restaurantul de la parter ca sa mancam ceva. Comanda noastra data prin telefon, din camera, ne-a fost confirmata ca este gata in nici zece minute, respectiv, cele doua specialitati grecesti vegetariene, de care pur si simplu nu ne-am putut satura pe toata durata vacantei, adica Sosul Tzatziki, servit cu bruschete calde si crocante din lipie, si Salata greceasca, din rosii, castraveti, ardei gras de trei culori, ceapa rosie, masline verzi si negre, branza Feta si capere, toate stropite din belsug cu ulei virgin de masline si, dupa gust, cu sare si piper. Delicioase! Trebuie sa va spun ca maslinele lor, servite acolo, la ei acasa, sunt incomparabil mai bune si mai savuroase decat toate maslinele pe care le-am degustat vreodata oriunde pana acum. Pur si simplu nu te mai saturi de ele! Bine, este adevarat, spunand asta ma adresez mai ales vegetarienilor, adica acelora pentru care placerea de a manca o maslina de calitate reprezinta ceva macar tot atat de important pe cat conteaza o friptura bine facuta la gratar sau un Cordon Bleu impecabil gatit pentru o persoana cu alimentatie pe baza de carne.

Dupa masa, ne-am gandit sa facem o plimbare de recunoastere catre centrul turistic al localitatii Mikonos, cea care da si numele insulei, unde aveam sa ajungem in vreo zece-cinsprezece minute de mers pe jos lejer, agale, pe soseaua ce contura tarmul marii, golful si o coasta mai inalta, cea cu morile de vant, edificii vechi, construite cu sute de ani in urma, in prezent reprezentand doar simboluri turistice si destinatii inedite de vizitat, admirat si fotografiat.

Fierbinteala soarelui se mai potolise intre timp, insa nu suficient incat sa adopt o tinuta de plimbare mai.... acoperitoare. Chiar de acasa, dinainte de plecare, gandisem garderoba mea de vacanta pe tipuri de evenimente. Pentru plimbarile de seara imi luasem pantaloni lungi. Doar ca soarele ce stralucea deasupra insulei a fost de o cu totul alta parere. Asa ca pantalonii lungi pe care mi i-am pus in bagaj au fost doar plimbati in valize dintr-o tara in alta, cu o singura exceptie in ziua in care am facut o excursie in cateva manastiri ordodoxe elene (de pe insula vecina, Tinos, despre care va vom povesti in curand). Asadar, pantalonii scurti au devenit dintr-o data preferatii mei. Ca niciodata. Doar asa am putut face fata caldurii.

Am plecat spre celebrul shoping center din Mikonos invaluiti de lumina aurie a soarelui care se pregatea de apus. Dogoarea lui pierise si ramasese in loc o atmosfera placuta, racorita usor de briza marii destul de puternica, mai ales in primele noastre doua zile de acolo. Vantul acela avea sa-mi dea mult de furca mai ales mie, care imi doream in fotografii o coafura perfect aranjata, cu buclele la locul lor, cu bretonul dichisit si cuminte, cu hainele corect asezate pe corp. Cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, am fost nevoita in cele din urma sa fac pace cu rafalele de vant si sa le accept ca facand parte din peisaj, o prezenta deloc neglijabila.

Majoritatea pozelor noastre au surprins acest aspect si, chiar daca atunci m-a cam nemultumit gandul unor fotografii total nereusite, cu ochii mai mereu acoperiti de ochelari, cu fruntile incruntate, cu parul ravasit si imprastiat in toate directiile, cu zulufii incalciti si cu hainele smucite pe noi de cate o rafala de vant neasteptata si obraznica, am descoperit acasa, dupa ce am descarcat pozele din aparat, ca cele mai interesante au fost exact acelea spulberate de vant. Morala: lasati vantul sa-si faca treaba si zambiti! De restul are grija Dumnezeu.

Lumina stralucitoare, vie, incredibila, ce invaluia insula in orice moment al zilei, auriul sau diamantinul razelor solare de la apus sau de la rasarit, reflexia lor in albul impecabil al cladirilor, hotelurilor, restaurantelor sau bisericilor deopotriva, in stancile ce pareau si ele, la randul lor, albe si stralucitoare, in strazile, zidurile si treptele nenumarate ale statiunii, vopsite si ele pe alocuri cu alb, lasand la iveala forme rotunjite de granit zidit sau placile de marmura alba, gri sau neagra, folosita la pavaje, toate acestea au generat un decor desavarsit atat pentru plimbarile noastre, cat si pentru fotografiile pe care le-am facut, uneori chiar in exces, asa cum fac eu mereu cand am aparatul foto la indemana.

Soseaua de coasta ne-a purtat pasii pe langa morile de vant pana in portul vechi, un loc absolut incantator, incarcat de romantism atat prin decor, cat mai ales prin prezenta cuplurilor tinere si mai putin tinere iesite la promenada si la admirat apusul de soare, ori pur si simplu pentru a-si gasi un loc placut la una din multele terase amplasate peste tot: pe tarm, printre cladirile centrului comercial, printre hoteluri sau pe plaja.

Insula a fost in trecut sub dominatie venetiana si a beneficiat de multe influente ale acesteia in multe aspecte ale vietii insulare, de la arhitectura de coasta, cu cladiri parca crescute din mare, cu balcoane colorate si vesele, cu priveliste larga spre zarea acoperita de ape, pana la diferite reguli administrative locale care se mai pastreaza si astazi.

Forfota care se simtea dincolo de cladirile ce imprejmuiau portul, mai exact dinspre zona comerciala selecta, de lux, exclusivista chiar, ne-a atras si pe noi si ne-a captat curiozitatea. Ne-am desprins de imaginea romantica a portului si am patruns intr-o lume noua, glamour, ostentativ luxoasa. Cea a magazinelor de toate felurile, de la cele de marca, de mare notorietate, precum Dior, Chanel, Luis Vuiton, Cartier, Chanel, Calvin Klein, Carl Lagerfeld si altele, pana la tot felul de boutique-uri, fie specializate pe tipuri de marfuri, fie mixte, alaturi de sedii de banci, de terase ispititoare ori de biserici micute, cochete, la fel de albe ca si restul cladirilor. Un melanj comercial colorat in interior, decorat excesiv cu accesorii opulente, stralucitoare, sclipitoare sau, dimpotrive, marcate de o sobrietate fina, solemna, rafinata, dar ostentativa prin brand si design.

In acea prima seara am trecut ca hipnotizata de pe o straduta pe alta, pe langa un magazin sau altul, pe langa o vitrina sau alta. Albul acela imaculat al zidurilor, pavajul acela cu granit negru, conturat cu alb, pe care parca nu-ti venea sa calci ca sa nu-l deteriorezi cumva, firmamentele luminoase si multitudinea de marfuri si manechine expuse peste tot m-au ametit. Am fotografiat pe fuga, din mers, atrasa mai ales de compozitia arhitecturala incadrata de flori superbe, cu balcoane si balustrade colorate si vesele, dar si de atmosfera strazii, de zumzetul vesel de vacanta al turistilor ispititi de marfuri atragatoare, de pofta lor de shoping si de intreg spatiul acela elegant, ce parea o scena de film in care oricine avea acces, dar in care parca inca nu-mi venea a crede ca paseam si noi doi. Nici nu stiam unde sa privesc mai intai si ce sa fotografiez. Totul era pentru mine ca pentru un copil care se trezeste brusc intr-un parc de distractii.

Am intrat si in cateva magazine sperand sa gasim ceva potrivit pentru mine, ceva care sa ma acopere de soare, la plaja. O rochie alba, brodata elegant cu un motiv floral, artizanal, in fir albastru-bleumarin, mi-a atras atentia nu neaparat prin croiala ei perfecta pentru scopul pentru care o doream, ci mai ales pentru broderia ei, care imi parea a vorbi greceste prin arcuirile si rotunjimile formelor cusute.

Dupa ce ne-am satisfacut prima curiozitate legata de shoping-center ne-am indreptat inapoi spre hotel. Oboseala calatoriei celor cateva zile de cand eram totr pe drum, de cand plecasem cu masina din Gradina lui Dumnezeu, cu escala pe Valea Prahovei, in Cartierul nostru general, unde aveam sa o lasam pe timpul vacantei pe Ema, bichonul nostru spilcuit, cu mama lui Adrian si cu Alex, apoi continuarea drumului spre Bucuresti cu trenul, pentru a evita traficul infiorator al capitalei si grijile cu parcarea masinii, apoi taxiul care ne-a dus la aeroport si orele petrecute in avion, prelungite cu escala de la Kalamata, aterizarea pe Mikonos, transferul cu microbuzul de la aeroport la hotel, plaja de “bun venit” in orele de maxima arsita a zilei pe acea insula greceasca, fiind deloc pregatiti anterior de plaja, apoi plimbarea prin town, o bijuterie arhitrecturala cu impact turistic deosebit, toate acestea s-au cumulat intr-o usoara stare de oboseala trupeasca si psihica ce isi cerea drepturile de refacere.

Soarele se indrepta si el obosit inspre apus, iar noi il priveam fascinati in timp ce ne indreptam spre hotel, mergand pe sosea inapoi de-a lungul coastei, cu marea in dreapta, iar in stanga cu ghirlandele de hoteluri rasfirate pe dealurile stancoase, decorate din loc in loc cu palmieri inalti si supli, ei fiind aproape singurele pete de verde pe care aveam sa le vedem in jur o vreme.

Din balconul nostru cu vedere la mare am admirat apusul superb al soarelui, un apus perfect, impecabil, unul in care marea inghitea corola sangeranda a astrului pana la ultima raza, un apus cum numai a doua zi aveam sa mai vedem, zilele urmatoare avand un alt specific, despre care va vom povesti, desigur.

In mijlocul acelui spectacol impresionant de culoare si vibratie al apusului, acolo, pe plaja, in lumina felinarelor, sub decoratiuni de flori si panglici albe, fluturande, in acordurile calde ale unei muzici pe care noi o auzeam in surdina, dar si in acordurile bucuriei unui mic grup de oameni de pe plaja, pe care noi il vedeam de sus, din balcon, am fost martorii tacuti si discreti ai unei ceremonii. Doi tineri isi jurau reciproc credinta si iubire, atentie si fidelitate, incredere si daruire pentru viata ce aveau sa si-o petreaca alaturi de atunci inainte. Un moment magic, minunat orchestrat de divinitate sub ochii nostri, perfect sincronizat cu prima noastra seara in acel loc de vis in care ne purtasera pasii si Planul lui Dumnezeu.

Am stat in balcon amandoi mult, pana in noapte. Am mancat fructele pe care le cumparasem in timpul plimbarii noastre, am stat la povesti si ne-am impartasit primele impresii ale vacantei care abia incepuse.

Intunericul noptii a pornit feeria de lumini a insulei, totul in jur parandu-ni-se ca dintr-o scena romantica de film in care rolurile principale erau ale noastre. Viata de noapte incepea sa se desfasoare. Atractia era mai ales in jurul teraselor si pub-urilor nenumarate din centru, notorietatea insulei fiind construita mai ales pentru “party oriented” si pentru interesul pentru distractie a tinerilor turisti petrecareti, libertini, fara inhibitii, fara limite si fara constrangeri de orice fel ar fi ele. Hotelul nostru a fost, din fericire, amplasat intr-o parte mai indepartata de centrul galagios si luminos destinat shoping-ului si petrecerilor, intr-o oaza de liniste si pace, dar intuiam de departe tot ce se intampla acolo, atunci, in ceas tarziu de noapte.

Priveam luminitele stralucind de-a lungul strazilor din globuri albe, pozitionate in sir, echidistant, priveam albastrul turquois al apelor din piscinele iluminate de becuri decorative, admiram puzderia de becuri insirate pe tarm, de-a lungul golfuletelor pe care marea le crease in interiorul insulei si mi se parea ca suntem parte a unui basm frumos, a unei povesti moderne, fara zmei si vrajitoare, fara balauri cu sapte capete si fara personaje insidioase si rele. Totul era minunat, placut, relaxant, iar noi doi stateam alaturi, tinandu-ne de mana, vorbind in soapta sau chicotind, asteptand stelele sa rasara deasupra noastra, ascultand ritmul cadentat al valurilor marii, dar si fosnetul vantului printre frunzele mari de palmieri din fata hotelului.

De langa noi, din stanga balconului nostru, Cineva ne veghea tihna, armonia, trupurile si sufletele. De pe acoperisul rosu al bisericutei amplasata chiar in centrul ansamblului de casute ce apartineau de hotelul nostru si, mai mult decat atat, chiar alaturi de corpul de cladire in care era camera noastra, simbolul Crucii ne vorbea despre El.

Casa Lui era chiar acolo, langa noi. El era chiar acolo, langa noi. Nimic nu fusese lasat la intamplare in Planul Lui. Cazarea noastra exact langa bisericuta, simbol de aducere aminte a misiunii noastre, oriunde am fi, nu fusese nici ea fara rost. “Oriunde mergeti, Eu sunt cu voi. In vecii vecilor. Amin.”