Grădina lui Dumnezeu: Kalimera, Mykonos!

A doua zi ne-am trezit devreme, inainte de ora 8:00. Am pus ceasul sa sune, ca sa fim siguri ca nu ne trezim amandoi pe la pranz, atat de epuizati incheiasem ziua anterioara, cea de sosire in Mykonos. In plus, mai statusem in balcon, impreuna, pana tarziu, in noapte. Dupa ziua aceea torida, racorea noptii paruse ca un privilegiu. Luminile de pe coasta, ca o ghirlanda de pom de Craciun, straluceau romantic in stanga si in dreapta noastra, iar din fata marea susotea discret catre cer prin valuri line, abia perceptibile. Ne retrasesem in camera mai mult de nevoie, stiind ca dimineata urmatoare aveam sa ne trezim devreme, pentru micul dejun. Dar tot am mai stat o vreme in pat ascultand muzica.

Asa am adormit. Intinsa peste cearceaf, imbracata in rochia cea noua, ascultand in surdina muzica noastra obisnuita pusa de Adrian pe telefon. In acordurile de leagan ale Devei Premal nici nu stiu cand am pierdut contactul cu realitatea si nici cand m-a intrebat Adrian daca nu vreau cumva sa ma schimb de rochie. Probabil ca a intuit perfect cat de fascinata fusesem de croiala ei excentrica, precum si de broderia ei eleganta, care, de buna seama, imi soptea in greceste ceva frumos, caci n-a mai insistat cand a vazut ca nu-i raspund (sau poate i-am raspuns ceva de acolo, de unde eram, respectiv dintre cele doua lumi, fizica si eterica) si nu m-a mai trezit. M-am trezit singura in toiul noptii si m-am schimbat in camasa de noapte de satin. Prin usa deschisa spre terasa, prin vergelele orizontale ale obloanelor apropiate, cu rol de paravane perfecte in fata luminilor strazii, de unde razbea inauntru briza racoroasa a noptii, marea se auzea inca susotind cu cerul...

Somnul a fost foarte odihnitor si adanc, reusind sa ne echilibreze la energiile locului si sa ne armonizeze cu acestea. Purificase tot ce mai era de purificat dupa trecerea prin Bucuresti si dupa haosul de energii specific calatoriei cu avionul, iar dimineata ne-a gasit pe amandoi veseli, plini de vigoare si pregatiti pentru a explora frumusetea insulei. Micul dejun ni s-a parut a fi cel mai delicios ever. Eu am crezut initial ca as fi putut fi in stare sa devorez tot ce era expus acolo, pe mese, pentru turisti. Aerul marin, sarat, adierea brizei de dimineata, si ea sarata, entuziasmul inceputului de vacanta, toate imi deschisesera un apetit de lup infometat si cu greu m-am abtinut ca sa nu-i dau afara pe toti ceilalti turisi veniti in restaurant (pentru a servi si ei micul dejun) doar ca sa pot savura singura tot ce era acolo. Glumesc, desigur, dar abia prima cafea a zilei si un pahar plin cu suc de portocale fresh mi-a linistit avantul si mi-a repus in matca apele involburate ale apetitului matinal.

Dupa micul dejun ne-am intors in camera de hotel, ne-am pregatit “bagajul” pentru plaja si am coborat din nou in soarele acela stralucitor, orbitor, arzator si greu de suportat de catre mine. Spre surprinderea mea, nu si de catre ceilalti turisti, putini, cei drept, la ora aceea, doar cativa care optasera pentru plaja pe nisip si pentru baia in mare in locul lenevirii in jurul piscinelor, pe sezlonguri, sub umbrele mari si cu cate un pahar cu Pina Colada alaturi. Am fi putut si noi sa optam pentru piscina eleganta din dreapta hotelului nostru, dar cum era sa ratam sa ne dogorim maxim in soare, sa ne intepam si sa ne frigem bine de tot talpile cu nisipul fierbinte, granulat si aspru? Asa ca am pornit direct spre nisip, direct catre valurile Marii Egee si direct in soarele plajei.

Fac acum un fel de gluma pe tema asta, dar, totusi, desi mie mi se cam taiase elanul spre balaceala mult dorita, Adrian s-a bucurat maxim de inotul in apele curate, linistite, placute ale marii, cu atat mai mult cu cat apa era libera, aproape fara nimeni mai indraznet a incerca sa treaca de bariera pietrelor de la mal si sa ajunga in zona cu ape mai adanci, unde doar cei care stiau bine sa inoate aveau ce cauta. Nici vorba de aglomeratia si nebunia specifica apelor marii de pe litoralul romanesc. Dar nici vorba nici de nisipul fin si adancimea mica de la mal, care permite si accesul la apa al celor ce nu stiu sa inoate deloc, prea putin, sau al copiilor. Plaja aceea din fata hotelului nostru era potrivita doar pentru cei mai putin pretentiosi in privinta unor detalii, dar care puneau un accent important mai degraba pe imbaierea sanatoasa in apa sarata si linistita a marii, purificatoare si energizanta atat pentru corpul fizic, cat si pentru celelalte corpuri subtile, energetice. Adrian a inotat mult pe perioada sejurului nostru in Mykonos, beneficiind din plin atat de efectele marii, ale soarelui, ale aerului salin, ale brizei ozonate, cat si, mai ales, de prezenta mea alaturi (sic!). As fi preferat sa pot inota si eu alaturi de el, dar nu m-am putut hazarda pana dincolo de pietre. Am invatat sa inot abia in ultimii ani, cu ajutorul lui Adrian, dar inca n-am curajul sa ma avant in ape mai adanci decat inaltimea mea. Daca se intampla sa nu mai simt nisipul sub picioare, ma indrept instant spre tarm un pic panicata. Deci, intelegeti.

Asadar, eu n-am inotat deloc acolo, pe plaja aceea, ci pe altele doua, pe care le-am vizitat zilele urmatoare, cu ocazia unei excursii de jur imprejurul coastei insulei, cu vaporasul. Asa ca, prezenta mea pe plaja din fata hotelului s-a concretizat mai ales in fotografiile pe care le-am facut cu nesat si in anumite preocupari artistice de care veti afla pe parcursul povestii.

In acea dimineata doar am incercat marea cu varfurile picioarelor, dupa care am chitait si-am sarit in sus de cateva ori din cauza nisipului aspru care imi zgaria talpile picioarelor si apoi m-am autoexilat pe prosop, la soare, imbracata in rochia cea noua, alba, deosebita (sesizati entuziasmul in privinta rochiei, da?) si cu palaria de soare pe cap. A fost superb! Nici nu mai stiu daca am mai stat vreodata asa, degeaba, nemiscata, in soare, atat de mult, de era sa adorm acolo leganata de ritmul valurilor, de zumzetul masinilor ce treceau aproape una dupa alta pe soseaua aflata ceva mai sus de terasamentul plajei si de lumina aceea stralucitoare a aerului, de parca miliarde de diamante minuscule pluteau in suspensie in aer, imprastiind raze lucitoare in toate directiile, ca o magie nemaipomenita, dar si de adierea vantului ce batea parca un pic prea tare pentru gusturile mele. Da, inca ma preocupa in prima zi cum aveau sa arate pozele pe care le tot faceam necontenit, in care urma sa se vada cum parul meu avea parca o vointa proprie, total diferita de a mea. Poze am facut multe, unele mai caraghioase decat altele, dar cele mai multe au fost chiar foarte inspirate.

Mi-am cerut, desigur, si dreptul la o fotografie corespunzatoare imbracata in rochia mea cea frumoasa, dar rafalele de vant aveau, bineinteles, o cu totul alta agenda decat mine si imi tot incurcau poalele rochiei cum nici n-as fi crezut ca este posibil, astfel incat am tot repetat figura apasarii butonului declansator al aparatului foto de nenumarate ori pana cand, in sfarsit, a parut ca, relativ, am reusit sa scoatem cateva cadre cat de cat mai “corespunzatoare”. Ne-am fotografiat unul pe altul si apoi impreuna, atat in costumele de baie, cat si in tinuta de strada, iar dintre toate acestea am reusit in cele din urma sa selectez cateva mai potrivite pentru a fi expuse public. Restul le pastram pentru noi.

In dimineata aceea aveam sa descoperim pe plaja un personaj care ne-a atras atentia prin discordanta prezentei lui cu tot restul decorului elegant al insulei: un homeless. Cand l-am observat, dormea chircit la umbra zidului care serpuia de-a lungul plajei ca terasament despartitor de sosea si de restul culmei stancoase. Langa el statea cuminte un caine mare, blond, cel mai probabil un Golden Retriever. Ridica din cand in cand capul, privea in jur, amusina, inchidea ochii plictisit, apoi si-l aseza peste labe, cat mai la umbra. Parea un caine batran, obosit si chinuit de caldura infernala de afara.

Homeless a dormit acolo nemiscat pana cand soarele a ocolit insula si a trecut in jumatatea dinspre mare, iar umbra zidului s-a subtiat prea mult ca sa-l mai acopere. Caldura incepea sa devina insuportabila atat pentru el, cat si pentru cainele lui. S-a ridicat atunci, si-a strans “bagajul”, in speta, un fel de sac de dormit pe care l-a rulat si l-a legat de rucsac, apoi si-a luat cainele de lesa si s-au indreptat impreuna spre capatul plajei, trecand pe langa noi agale, tacuti si parand a avea o destinatie neclara.

Aveam sa-l redescoperim apoi in fiecare zi dormind pe plaja in acelasi loc, apoi sa-l urmarim discret cu privirile in timp ce-si strangea sacul de dormit cu aceleasi gesturi obosite, a lehamite ori epuizate de cine-stie-ce munca pe care omul ar fi depus-o inainte de somn. Trecerea lui prin fata noastra ne-a facut sa intuim care ar fi putut fi aceea, iar revederea lui in una din zilele urmatoare, in portul cel vechi, ne-a confirmat banuielile. Purta de umar o carcasa uriasa ce putea fi o husa de chitara ori de alt instrument cu corzi, poate o viola, un violoncel sau un mic contrabas, de ce nu. Totusi, cel mai probabil parea a fi o chitara. Si chiar asa a fost.

L-am vazut de departe intr-o seara, in plimbarea noastra, cum isi pregatea chitara pentru “concertul” pe care avea sa-l tina in fata turistilor iesiti la promenada pe inserat, apoi, poate, pe durata intregii nopti, caci viata de noapte a insulei scotea pe strazi aproape toti turistii intr-un furnicar de necrezut, care umplea terasele, tavernele, stradutele si magazinele luminate, deschise non-stop. “Trubadurul” nostru avea alaturi si cainele. Era un fel de mascota a lui pentru momentul artistic. Induiosa inimile trecatorilor si, astfel, spera la un castig mai bun. Noi am trecut pe langa el preocupati de apusul soarelui pe care ne doream sa-l admiram ca in fiecare seara, pana la ultima raza, iar el a ramas in urma inca pregatindu-se de recital, fara sa mai apucam sa auzim macar cateva acorduri.

Dincolo de discrepanta evidenta dintre statutul lui de homeless si statutul turistilor veniti pe Mykonos pentru un sejur fabulos, pentru distractie, shoping, plaja in jurul piscinelor luxoase si detasare totala de grijile zilei de maine, Trubadurul nostru nu parea a fi decat o mica si neinsemnata pata de culoare in viata insulei, una pe care noi am observat-o cu curiozitate, la inceput, cu compasiune, ulterior, si cu intelegere a mersului vietii, la final. Fiecare avea lectiile lui, iar omul acela isi avea si el rostul sau in angrenajul general al turismului insulei, era si el o rotita a lumii, chiar daca parea una prea tocita, cam fara zimti si destul de ruginita.

Cainele lui, insa, cu certitudine, il vedea a fi, de fapt, cea mai frumoasa rotita a universului, cea mai buna, cea mai lucitoare, cea mai eficienta si mai potrivita din mecanism, din toate cate existau. Omul acela, Trubadurul, era omul lui. Stapanul care il iubea pe el, cainele. Fara indoiala il iubea. Omul acela il hranea, il mangaia, il tinea alaturi si dormeau impreuna, unul langa altul, acolo, pe plaja, la umbra zidului ce-i despartea de viata opulenta a celorlalti oameni veniti din toate colturile planetei doar pentru distractie. Omul acela era singurul din lumea asta mare care ii stia nevoile lui de caine si care ii adresa o vorba, o privire si poate un zambet. Asa ca, chiar daca statul in soare parea un disconfort cam prea mare, chiar daca, poate, uneori, mai erau zile in care rabdau de foame – cine poate sti? – caci viata de zi pe insula este foarte scumpa, iar castigul lor de noapte.... nu stim cat ar fi putut fi, chiar daca unii ii priveau cam ciudat, poate cu dezgust, poate cu iritare, ori poate cu ingaduinta, el, Cainele, prietenul cel mai bun al Omului, era acolo sa-l slujeasca, sa-i fie sprijin la nevoie, sa induioseze inimile trecatorilor pentru un ban in plus, sa-i fie companie in momentele grele, sa-i aline deznadejdea si sa-i vegheze somnul atunci cand, obosit de atata cantat la chitara, alungat de indiferenta lumii si de venirea zorilor, se aciuia sleit si trist la umbra unui zid, pe o plaja, retras din calea tuturor si ascuns de privirile care judeca. Trubadurul si Cainele lui. Doua suflete, doua destine. O viata. O poveste.

Caldura orelor pranzului ne-a determinat sa ne strangem lucrurile de pe plaja si sa ne retragem in camera de hotel. Aerul sarat, vantul, apa, statul la soare si efortul organismului de a se adapta la schimbarile de energii ne-au stimulat apetitul. Am servit sandvisurile comandate la restaurantul hotelului, iar cafeaua, cacaua si cateva felii de pepene galben, cumparat in ziua precedenta de la un magazin alimentar apropiat, au precedat ceea ce i-am putea spune “siesta greceasca”.

Pana spre dupa-amiaza, spre orele 16-17, soarele era insuportabil. Aceia, putini, care care ieseau dimineata la plaja se retrageau in incintele racoroase, in aerul conditionat al camerelor si restaurantelor, iar ceilalti, majoritatea, dupa cum ne-am dat noi seama pe parcurs, abia spre seara se trezeau dupa cheful noptii precedente. Viata de noapte tumultoasa, zgomotoasa, agitata, plina de muzica, dans, mancare servita la terase, dar mai ales de bautura consumata continuu, fara limite, mai mult decat ca stimulent al distractiei si bunei dispozitii, ci ca un mod de refulare si de exhibare totala, ii facea pe multi turisti sa rateze nu numai rasaritul soarelui, ci si pranzul si, adesea, chiar apusul soarelui. Abia dupa ora 21:00 insula prindea din nou viata, forfota pe strazi incepea sa se anime, terasele sa se umple si soselele sa vuiasca de masini si scutere de care insula era plina. Am fost uimiti de cat de multe masini, motociclete si scutere ieseau pe strazi seara, aducandu-i pe tineri rauri-rauri in curgere spre centru, locul de adunare a petrecaretilor.

Din fericire, noi, fiind in contra-timp cu stilul de vacanta a celor mai multi turisti veniti pe Mykonos, ne-am bucurat din plin de linistea si pustietatea de peste tot din timpul zilei, iar spre seara, dupa ce admiram apusul soarelui, ne retrageam inspre zona in care era amplasat hotelul nostru, iesind din iuresul distractiei mondene al centrului comercial si intrand in oaza noastra de liniste si pace de pe tarmul golfuletului unde eram cazati.

Inainte de apus, am iesit din nou la o plimbare. Am pornit pe acelasi traseu ca in ziua precedenta, pe soseaua de pe marginea tarmului, spre port, centru si imprejurimi, dorindu-ne sa exploram cat mai mult din frumusetea insulei.

Am intrat din nou in labirintul stradutelor cu magazine in care ne-am pierdut o vreme, incercand sa vedem cat mai multe, sa savuram cat mai mult din arhitectura aceea spectaculoasa, decoratiunile exotice, florile si atmosfera aceea de vacanta a zilei, inca prea putin aglomerata la ora aceea, dar destul incat sa ne fie greu uneori sa ne strecuram printre spatiile inguste dintre cladiri, terase, marfuri expuse afara si, in plus, sa reusesc sa fac si fotografii din mers, cu Adrian tinandu-ma de mana in stanga, cu aparatul foto in dreapta si cu ochii in toate directiile.

La un moment dat am avut si o interactiune agreabila cu o fata frumoasa, una din multele “meeter greeter” angajate special pentru a intampina clientii, a-i ispiti si a-i atrage in interiorul magazinelor cu zambetul si cu prezenta lor fermecatoare. Facusem o fotografie in proximitatea magazinului in fata careia statea ea si, nu mai tin minte cum, am intrat in vorba. Ah! Ba da, stiu, mi-a amintit Adrian. Eu ma asezasem langa balconul acela colorat si asteptam ca Adrian sa-mi faca fotografia, insa nu reusea sa ma incadreze singura din cauza multimilor de oameni care treceau in continuu pe langa noi. In timp ce astepta sa se elibereze scena, fata aceea ne urmarea atenta si, pentru ca Adrian era amuzat de momentul nostru comun de asteptare care se creease, ea a indraznit si si-a exprimat admiratia, spunandu-i in engleza „Ce sotie frumoasa aveti!” Pentru ca si frumusetea ei era mai mult decat evidenta, Adrian i-a intors complimentul, la care ea a replicat „Dar nu atat de frumoasa ca sotia ta!” Eu n-am auzit acest schimb de replici de acolo, de unde asteptam cuminte sa fiu fotografiata, insa, dupa ce am reusit sa prindem o fractiune de secunda potrivita pentru asta, m-am apropiat si i-am admirat si eu intreaga prezenta, nu una oarecare, ci una care imbraca perfect si o anumita inteligenta si un simt al observatiei fin si patrunzator fata de viata, in general.

Ne-am complimentat reciproc, eu admirandu-i zambetul absolut fermecator si chipul luminos si cald, ea complimentandu-ma pentru frumusetea ochilor albastri. Mi-am dorit o fotografie cu ea si chiar am intrebat-o daca vrea sa pozeze cu mine. A acceptat. Insa, exact in momentul declansarii aparatului pentru a surprinde clipa aceea magica in care eram una langa alta, imbratisate si zambindu-i frumos lui Adrian, care ne fotografia, un curent de aer puternic si-a facut de lucru in preajma noastra si ne-a stricat poza. Am observat asta ulterior. Ea a iesit extraordinat de bine, exact asa cum o vazusem, o grecoaica de o frumusete rara, blanda, cuceritoare. Pentru a nu o eclipsa (sic!), parul meu s-a zburlit in toate directiile, bretonul luand o forma absurda, ca-ntr-o pictura astracta a lui Dali, iar volanasele bluzei mele mi-au fost ridicate in fata, lasandu-mi pielea expusa privirilor. Atat de dezordonata mi-e postura in aceasta poza incat mi-e jena sa v-o arat. Dar am decupat, totusi, poza, astfel incat sa v-o prezint pe fata aceea frumoasa care mi-a atras atentia si care ne-a zambit atat de larg, ca si cum intreg sufletul ei era in acel zambet.

Plimbarea noastra, in continuare, pe strazile comerciale stramte sau prin pietele largi, care se deschideau parca dintr-o data in fata pasilor nostri, ne-a adus o serie de surprize interesante, pe care le-am adunat si interpretat ca pe mesaj divin, anume pentru noi. Desigur, el era pentru toti turisii de acolo, cei care il observau, evident, dar noi l-am primit ca fiind mai personal, bucurandu-ne de el: “Step by step to the final”, “Hapiness”, “Eternity”, Porumbelul Alb.

Aceasta a doua plimbare prin shoping-center am facut-o mult mai atenti la detalii, la vitrine, la cladiri decat cu o zi inainte. Ni se parea ca deja recunoasteam unele fatade, unele decoruri, unele piatete. Tot am intampinat ceva provocari cu orientarea in acel labirint de cladiri si strazi, dar Adrian si-a folosit nu numai intutitia si simtul de cercetas in teren, ci si busola cu care este dotat ceasul lui de mana si, in cele din urma, ne-am indreptat inspre port, apoi inspre tarmul marii si spre golful nostru, pentru a ne bucura de apusul soarelui.

Apusul acela ne-a lasat efectiv fara cuvinte. Soarele s-a scufundat in mare impecabil, fara nici o umbra, fara a fi eclipsat de absolut nici un fir de nor trecator, iar aparatul foto a surprins acele momente magnifice in care amandoi ne-am simtit ca si cum am fi ramas ultimii oameni de pe pamant in fata acelui fabulos moment al creatiei divine: apusul. Ce-as putea adauga in plus pentru a exprima in cuvinte starea aceea din noi in fata unei asemenea frumuseti? Imaginile vorbesc singure.

Dupa apus, ne-am mai plimbat o vreme prin imprejurimile hotelului nostru prin intunericul noptii care ne-a cuprins de peste tot, concomitent cu aprinderea ghirlandelor de lumini ale insulei. Cu acea ocazie am urcat si treptele care ne duceau pe culmea stancoasa din spatele hotelului nostru, din varful careia am admirat pana tarziu intreaga panorama a golfului.

Invaluiti de lumina difuza a felinarelor albe, amplasate la nivelul strazii, a treptelor si la baza cladirilor, retragerea in camera ne-a fost doar un motiv pentru a mai sta impreuna in balcon, bucurandu-ne de privelistea deschisa spre mare si spre coastele luminate feeric dintr-o parte si alta a golfului. In departare se vedeau chiar si tarmurile luminate ale insulei vecine, Tinos, cea pe care in urmatoarea zi aveam sa o vizitam in cadrul unei expeditii optionale organizata de agenta noastra de turism ce ne fusese alocata de agentie, Lucie. Noi am optat sa mergem in acel tur al insulei Tinos, iar detaliile acestei excursii fusesera deja stabilite telefonic intre Adrian si Lucie in cursul orelor de siesta, de dupa plaja de dimineata. Am adormit cu gandul la ceea ce avea sa urmeze.