Grădina lui Dumnezeu: Kalimera, Mykonos – Croaziera pe coasta de Sud a insulei (5)

Dupa cum v-ati dat deja seama, cei care urmariti constant insemnarile mele, pozele care imi documneaza textele abunda. Ati putea zice ca este manifestarea sindromului “asiatici in vacanta in Europa”, dar nu-i numai asta. Adica, daaa, este si asta, recunosc - de ce sa nu recunosc? caci cine ce treaba are cu asta? – dar mai este ceva si, poate, mai putini vor intelege exact la ce ma refer. Este placerea mea de a surprinde clipe frumoase si de a le cuprinde intr-un album al frumusetii pe care apoi sa-l ofer mai departe celor care il primesc, care au nevoie.

Momentul in care ceva frumos imi atrage privirea, cand sufletul imi tresare de placere, cand ochii imi clipesc a incantare, iar intreaga mea fiinta vibreaza de drag de frumusete, ei bine, momentul acela mi se pare irepetabil. Oricat de multe altele mai spectaculoase vor veni ulterior, lumina nu va mai fi niciodata exact aceeasi, chiar daca stiu ca altadata ar putea fi chiar si mai speciala, iar conjunctura nu va putea fi, bineinteles, niciodata refacuta identic, cum nici starea mea interioara nu mai poate fi aceeasi vreodata. Stiu ca acel moment atat de frumos este unic si, pur si simplu, nu vreau sa-l pierd.

Cand ceva placut imi atrage atentia, acolo este bucurie materializata ochilor mei. Poate nu toata lumea tresalta la ceea ce vad eu intr-un fir de floare banal, intr-o bucata de cer senin, intr-o forma arhitecturala sau intr-o imagine de ansamblu a unei piete plina de oameni. Pentru ca in fotografia aceea eu imi surprind, inainte de imagine, starea mea din acel moment, cea de care intotdeauna imi voi aduce aminte, indiferent peste cat timp o voi privi sau daca o voi mai privi vreodata, altadata. Nu conteaza. Acolo este surprinsa o clipa speciala pentru mine, o picatura unica de bucurie din acel cocktail al vietii plin de trairi. Este o picatura de bucurie pe care o scot din cufarul tuturor, din spatiu si din timp, si mi-o iau mie, in eternitate si infinit, asa cum am vazut-o si am simtit-o eu. Este un gest mai puternic si mai presus de simpla vizualizare si memorare cu ochii si cu sufletul, este impregnarea lui eterna cu Prezenta si cu Alegerea mea de a face dintr-o clipa banala o clipa speciala, minunata, aleasa din tot restul nesfarsitului din jur, ramas nevazut si necunoscut.

Cine este pasionat de fotografie poate sa simta ce este in spatele acestei explicatii alambicate de mai sus.

Sunt prea multe poze? Exista “prea multa” bucurie in lume? “Prea multa” frumusete? “Prea multa” incantare? Este cazul sa limitam toate acesta? N-ar fi mai bine sa ne bucuram de bucuria celor care vad frumusetea oriunde in jurul lor si care se simt impulsionati sa o arate si altora si care o impartasesc in acele clipe fotografiate pentru eternitate? Poate ca aceste “prea multe” imagini ale frumusetii lumii compenseaza cumva, intr-o foarte mica masura, atat cat pot eu s-o fac prin inspiratia, talentul si puterea mea creativa, o “prea multa” uratenie a aceleiasi lumi, propagata de prea multi altii prin mijloace mult mai sofisticate decat un simplu aparat foto si un blog anonim.

Ce-am urmarit, de fapt, prin aceasta introducere? Sa va provoc la a face comparatie intre modul in care v-am prezentat pana acum fotografiile vacantei noastre alaturi de texte, precum e o pictura alaturi de pictorul ei, si modul in care va urma povestirea de azi.

Un scriitor, un povestitor cu talent, poate recurge la multe cuvinte mestesugite pentru a evoca tablouri, evenimente, imagini. Pe acest blog, eu doar m-am straduit sa descriu, pe masura mea, ceea ce ochii mei au vazut si sufletul meu a simtit, insa intotdeauna o fotografie surprinde in ea si acele accente, lumini si umbre, fatete si culori pe care un ochi nu le perpepe la o singura privire, nu le tine minte, nu le interpreteaza corect ori asupra carora, pur si simplu, nu s-a concentrat pentru a le observa. Le-a privit, dar nu le-a vazut. In plus, o fotografie permite privitorilor acesteia sa aiba propria lor interpretare si apreciere asupra a ceea ce se vede surprins in clipa aceea incremenita pentru posteritate. Este o invitatie la creativitate, la imaginatie. Este modul meu de a va invita sa visati...

Totusi, uneori, rareori, mai fac si pauze de la fotografie.

Asa s-a intamplat in cea de-a sasea zi a sejurului nostru din Mykonos. Alesesem aceasta destinatie de vacanta tocmai pentru cuvantul magic “vacanta” din denumirea tabloului din imaginatia mea, cel despre care va vorbeam in primul episod “Kalimera, Mykonos! Vacanta incepe! (1)“, tablou care purta numele “Cea mai frumoasa vacanta in Grecia!” Ori, cu atat mai mult, cand ai alaturate la un loc aceste trei cuvinte, “vacanta”, “frumoasa” si “Grecia”, atunci se subintelege, zic eu, ca pozele urmeaza sa fie cu milioanele! Un deziderat de la care nu m-am abatut in primele cinci zile ale vacantei. In cea de-a sasea zi, insa, m-am odihnit. Pare-se ca am crezut ca e ziua a saptea, caci si Dumnezeu s-a odihnit in ziua a saptea, dupa ce a creat lumea. A face, insa, cateva sute de poze, vreo 15-16 sute, in cinci zile nu-i putin lucru, deci s-a cerut o pauza.

In dimineata aceea ne-am trezit ca de obicei, devreme, am servit micul dejun, apoi ne-am luat lucrurile pregatite pentru drum si am coborat in fata hotelului, de unde aveam sa fim luati de microbuzul acela elegant care ne mai facilitase inainte transferul in diverse ocazii. Urma sa plecam intr-o noua calatorie. Cele cateva cadre de dimineata au fost facute doar pentru a marca inceputul unei noi zile fabuloase, dupa care am pus “stop” aparatului foto.

Microbuzul a venit la ora stabilita, ne-am urcat, ne-am salutat cu ceilalti turisti ce fusesera adunati de pe traseu, cei care optasera ca si noi pentru excursia aceea, si am pornit catre o localitate micuta, cu port, situata pe tarmul sud-vestic al insulei Mykonos, Ornos. In nici zece minute am ajuns in port, loc unde eram asteptati de un grup mai mare si de o alta persoana desemnata ca ghid al calatoriei, pentru a ne imbarca in unul din vaporasele de agrement care faceau zilnic turul de coasta.

Ambarcatiunea avea sa ne poarte mai intai de-a lungul coastei sudice pana spre extremitatea ei estica, catre o plaja pustie, parasita, dar extraordinara pentru scopul pentru care era inclusa in turul de coasta: inotul. Dupa o croaziera de aproximativ 45 de minute, timp in care ne-au fost prezentate, de departe, in treacat, plajele si localitatile pe langa care treceam, am ajuns la destinatia dorita, o plaja minunata creata in mijlocul unui mic golfulet, ferita de vanturi si valuri, cu un nisip fin si placut, dar mai ales cu o apa extraordinara pentru inot.

Din acest moment, toate imaginile pe care le veti vedea mai departe sunt captate aleator de catre Adrian, din cand in cand, insa, chiar si asa, tot va puteti face o oarecare impresia asupra unora din momentele calatoriei. Puteti vedea, de exemplu, plecarea din portul Ornos, un port micut, strict turistic, pentru ambarcatiuni mici, de agrement, cu o plaja frumoasa, eleganta, impanzita de umbrele de soare si sezlonguri si, desigur, aglomerata si vibranta, asa cum sunt, in general, statiunile de litoral in plin sezon estival.

Ancorarea vaporasului in golful plajei Frangia, prima noastra destinatie, a marcat inceputul unui periplu de vacanta dedicat strict plajei, bronzului, inotului si balacelii la mal, dupa abilitati si curaj, dar si socializarii si unei mici gustari oferita de organizatori, cu specific grecesc, formata din paine proaspata, pufoasa, si masline, acele masline nemaipomenite, unice, cum numai in Grecia am mai mancat.

Primul lucru pe care l-a facut majoritatea turistilor dupa ce si-au intins prosoapele pe nisip a fost sa intre buluc in apa. Golfuletul mic a fost impartit aproape in doua de ancorarea vaporasului la mal, astfel incat nava devenea un fel de paravan impotriva oricaror curenti marini si forma un golfulet si mai mic, in interiorul caruia apa s-a incalzit si mai mult decat in rest, devenind numai buna de baie.

Era exact asa cum aveam nevoie eu (si nu numai eu) pentru a putea inota fara nici o grija, dupa plac. O multime de copii, prezenti in grup, s-au bucurat din plin de joaca in apa, compensand si recuperand si ei tot timpul petrecut pe alte plaje, unde mai rar se puteau juca. Acolo am intrat pentru prima data si eu in apa si am putut inota mult alaturi de Adrian, adancimea fiind cam cat inaltimea mea dupa numai vreo 7-8 metri de la mal (cam pana la o treime din lungimea totala a vaporasului).

Am stat cam tot timpul in apa, de-mi venea sa raman acolo pentru totdeauna, atat de placut si relaxant a fost! Apa calda, lina, fara valuri, cu o salinitate suportabila chiar si cand intra in ochi sau mai inghiteam cate o gura, accidental, fara aglomeratia aceea infernala, specifica apelor de pe litoralul romanesc, fara agitatia si galagia ametitoare cu care eram obisnuita la noi in tara. M-am simtit acolo ca in rai! Ca in Pantecul Mamei Pamant, ca in apa amniotica a nasterii si renasterii, ca in miezul tuturor lucrurilor, dincolo de orice interpretare lumeasca a acestora.

Singurele doua poze facute de Arian acolo, intr-un moment in care ma astepta sa ies din apa, sunt cele de mai jos. Admirati-le bine, cat puteti, caci astea sunt! Altele nu mai primiti de acolo, pentru ca nu mai sunt!

Ei, cum vi se pare? Nu-i asa ca tanjiti acum dupa milioanele de poze, ca de obicei? Trebuie sa spun, totusi, ca, nici sa fi vrut, n-as mai fi putut face atunci prea multe fotografii, caci am stat cam tot timpul in apa, cat pentru toate zilele anterioare, in care as fi dorit sa fac o baie si n-am putut din pricina pietrelor existente la mal (ma refer la pietrele de la plaja din fata hotelului nostru, dincolo de care nu numai ca era greu de trecut, dar de care apa era mult prea adanca pentru mine).

Pauzele de inot au fost completate cu servirea de gustari, atat cele oferire de echipajul vaporului, incluse in pachetul turistic, cat si cele aduse de fiecare dintre noi, dupa plac. In plus, doritorii au putut degusta si aprecia bauturile traditionale alcoolice grecesti, ouzo si vin alb, sau pur si simplu, apa minerala plata.

Ora de plecare mai departe se apropia si nimeni nu dadea semne ca ar fi vrut sa paraseasca plaja aceea. In cele din urma, dupa ce ne-am uscat costumele de baie, cat de cat, ne-am strans cu totii lucrurile si ne-am imbarcat inapoi pe vaporas.

Pentru ca acea prima oprire fusese la cea mai indepartata destinatie din cadrul excursiei, continuarea a vizat cateva din perlele grecesti ale tarmului insulei Mykonos, pe drumul de intoarcere.

Asa ca urmatoarea oprire a fost pe plaja Kalafatis, unde urma sa servim masa de pranz la o taverna din satucul alaturat, unde aveam o priveliste deosebita inspre mare. Pranzul a fost inclus in pretul excursiei si a fost foarte bine organizat, tinadu-se cont de specificul alimentar al fiecarui turist, despre care am fost chestionati inainte de a ancora in port. Am fost asteptati cu salata greceasca si tsatsiki, fiind aperitive comune tuturor, apoi spaghete in sos de rosii cu busuioc, pentru vegetarieri, precum si friptura de pui cu cartofi prajiti, pentru ceilalti, plus vin alb si apa plata.

La masa noastra s-a format un grup cosmopolit, alcatuit dintr-un cuplu mai tanar (cu un copil de vreo 10 ani) de arabi americanizati, adica emigrati cu mult timp in urma, locuind in prezent in San Diego, un cuplu de italieni intre doua varste, rezidenti in Monopoli, langa Bari, chiar pe calcaiul Italiei, un cuplu de englezi mai in varsta, din Marea Britanie, rezidenti in Devon, si noi doi, din Romania, Gradina lui Dumnezeu. Desi organizatorii au dorit, initial, ca toti turistii care serveau masa pe specific vegetarian sa stea la aceeasi masa, pentru usurinta servirii, noi am fost indrumati sa ne asezam la masa aceea la care toti ceilalti mentionati mai sus serveau pranzul pe baza de carne. O eroare organizatorica? O intamplare? Vointa divina? Nu stim.

Cert este ca toti au fost destul de uimiti de alegerea noastra culinara, insa italienii s-au simtit foarte mandri cand au observat ca meniul nostru cuprindea ca fel principal spaghetele, noi fiind primii serviti la masa. Ba chiar am glumit pe aceasta tema cand, vazandu-ne ca noi asteptam sa le fie aduse si lor farfuriile cu mancare inainte de a incepe sa mancam, ei au insistat sa nu mai asteptam pentru ca spaghetele se vor raci si vor deveni “glue”, adica lipicioase, pierzandu-si savoarea potrivita. Noi am asteptat totusi sa fie toata lumea servita, apoi, cand am inceput sa mancam, le-am confirmat ca spaghetele erau foarte delicioase si ca, in ciuda asteptarii, inca nu se transformasera in “glue”. Dar ca nu puteam sti ce se intampla daca ar fi durat mai mult.

Conversatia s-a legat usor intre toti cei prezenti la masa, schimband intre noi impresii de calatorie, dar si detalii despre locurile fiecaruia de provenienta, astfel incat unii dintre ei si-au putut face o impresie utila pentru eventuale viitoare destinatii de vacanta. Am fost si noi intrebati despre Romania si ni s-au cerut recomandari privind locatiile cele mai frumoase de vacanta de la noi din tara, iar Adrian le-a propus Brasovul, cu Poiana Brasov din apropiere (care putea oferi multiple alte alegeri posibile de jur imprejur), precum si Delta Dunarii, cu peisajul ei inedit pe harta turistica a Europei.

Dupa ce am servit pranzul la umbra racoroasa a tavernei, am avut la dispozitie cam o ora pentru siesta, timp in care fiecare a facut ce a dorit. Noi ne-am indreptat catre plaja, unde soarele si apa ne ispiteau pentru un inot placut si numai bun inainte de plecare, tarmul acela dovedindu-se si el potrivit pentru mine, avand si nisip fin si adancime buna. Am stat amandoi in apa cam tot timpul, pana in ultimul minut, plecand de acolo cu costumele de baie inca ude spre vapor cand timpul a expirat si am fost nevoiti sa ne strangem lucrurile si sa ne imbarcam pe vaporas.

Nu avem nici o fotografie de la acest popas, insa am cautat pe internet cateva imagini pentru a va face o impresie simpla asupra locului.

In drum spre urmatoarea plaja unde aveam sa poposim, vaporasul a trecut prin apropierea celor mai luxoase plaje existente in Grecia, respectiv cele exclusiviste, dedicate VIP-urilor de cel mai inalt nivel. Iar ca sa va faceti o idee cam ce presupune asta, va voi transmite informatia pe care am primit-o si noi atunci, respectiv, ca pretul unui sezlong si a unei umbrele costa acolo nu mai putin de 350 euro pentru o zi. Ei? ieftin, nu-i asa? Ni s-a spus ca pe unele din acele plaje se refuziaza frecvent mari vedete de cinema atunci cand vor sa aiba parte de lux, soare si plaja, dar si de o discretie pe masura notorietatii lor. Iar preturile de acolo, desigur, nu reprezinta nici un impediment pentru ei. Unii chiar si-au cumparat proprietati si plaje private pe insula Mykonos, turisii obisnuiti neavand acces nici macar sa se apropie de apele lor teritoriale cu ambarcatiuni.

Multe glume s-au facut atunci pe aceasta tema, in trecerea vaporasului nostru pe langa tarmul acela exclusivit, unde doar ne puteam imagina ce putea fi, unii dintre noi chiar nici macar atat, caci pana si imaginatia poate suferi limitari in privinta acestui subiect. Iar despre ambarcatiunile acostate in apropiereea acelor plaje nici nu stiu ce sa va scriu. Erau un fel de OZN-uri acvatice. Eleganta si luxul erau ostentative, opulente. Nu, n-am cuvinte....

Avem doar cateva cadre luate din zbor de Adrian, insa nici pe departe nu se poate deduce din ele ceea ce cladirile si plajele de acolo ascund in interiorul lor, dincolo de privirile curiosilor, ale celor cunoscuti ca fiind paparazzi, sau ale oricui. Multe cladiri in constructie se vedeau pe acele tarmuri, fapt care arata ca ele prolifereaza inca si isi dezvolta din ce in ce mai mult oferta turistica luxoasa, prohibitiva, exclusivista, in ciuda declinului standardului nivelului de viata al grecilor insulari, in general, multi dintre ei fiind in imposibilitatea de a-si pastra proprietatile din cauza impozitelor prea mari impuse de stat, ba chiar fiind nevoiti a renunta chiar si la proprietatile mostenite, cedandu-le statului numai pentru a nu mai plati taxe pentru ele. Aceasta situatie din majoritatea insulelor nu se resimte absolut deloc in insulele Mykons si Santorini, singurele care inca mai atrag turistii bogati ai lumii, singurele care au fost structurate, organizate si manageriate din aceasta perspectiva, a acestei nise de turism, si pentru promovarea carora ofertele agentiilor de turism folosesc doar cateva cuvinte extrem de sugestive: “soare, plaja, lux si viata de noapte”.

Va oferim in continuare cele cateva poze facute de Adrian din vaporas. Daca doriti sa va edificati mai bine in privinta informatiilor de mai sus, va incurajez sa cautati pe internet poze ale acelor plaje, cele cuprinse intre Kalafatis si Super Paradise.

Pe drumul de intoarcere mai aveam de facut o singura oprire, una in care ni se lasa timpul liber la discretie, adica fara un program de dinainte stabilit, ci fiecare orientandu-se in spatiu si facand ceea ce dorea. Era vorba de o oprire in una din plajele dedicate plajei si distractiei, una dintre cele scumpe dedicate elitei societatii, dar mai permisiva accesului public general. Una in care preturile pentru servicii depasesc cu mult posibilitatile obisnuite ale unui turist obisnuit. Nu oricine ajunge acolo si nu oricine poate petrece o zi dupa bunul plac acolo.

Orele de plaja de pana atunci isi pusesera deja amprenta pe pielea mea, mai ales, in timpul petrecut in vapor, pe drum, fiind intr-o oarecare nemiscare in aceeasi pozitie (fiind nevoita sa ma tin si de balustrade, dar sa-mi tin cu o mana si palaria pe cap ca sa nu mi-o zboare curentul generat de viteza vaporului pe apa si de briza puternica din larg), iar soarele isi cam facuse de cap pe pielea deja inrosita pe plaja (unde ma incapatanasem sa nu mai folosesc crema de protectie solara ca sa nu-mi patez hainele cu ea). Astfel ca, la coborarea din vapor pe plaja Super Paradise, am constatat ca aveam deja o uriasa intoleranta la soare si ma indreptam fara nici o indoiala catre o insolatie puternica si o arsura zdravana pe picioare, cu delimitare clara a urmelor pantalonului scurt si un pic ale bluzei.

Coborarea pe tarm a dus la imprastierea grupului care incotro a dorit. Noi am pornit spre umbrele, caci nu-mi mai doream altceva decat un petic de umbra unde sa ma feresc de soare. Cum nu erau alte locuri umbroase la plaja si, cum dinspre terasele unde ne-am fi putut adaposti se auzea din boxe o muzica de discoteca infernala, cu un musuroi de tineri galagiosi pe la mese si sub umbrelele de acolo, spectatori la concertele live care aveau loc concomitent in mai multe locuri, noi ne-am indepartat catre o zona care ni s-a parut mai linistita.

Imediat s-a prezentat un administrator al acelor umbrele si sezlonguri, ne-a incasat costul aferent si a plecat multumit, noi ramanand cu 30 de euro mai usurati, dar mult mai multumiti ca aveam parte de umbra mult dorita si de confortul acela binevenit oferit de cele doua sezlonguri. Seiful cu care era dotata umbrela pentru obiecte personale marunte, cum ar fi telefonul, cheile, ochelarii sau bijuteriile, ne-ar fi putut permite, daca doream, sa ne lasam lucrurile acolo si sa intram si in apa. N-am facut-o, caci soarele imi devenise deja inamic. Nu-l mai suportam. Asa ca ne-am bucurat amandoi stand intinsi pe sezlonguri albe, la umbra uriasa si placuta a umblelei de paie, am mancat din fructele pe care le mai aveam in rucsac, luate cu noi de la hotel, apoi, cand timpul de popas a expirat, ne-am indreptat spre vaporul nostru.

Pozele pe care vi le ofer cu imagini ale acestei plaje sunt de pe net.

Am plecat de pe plaja Super Paradise destul de obositi de soare si de galagia din jurul nostru. Specificul acelei plaje nu se incadra in preferintele noastre, dar majoritatii grupului nostru nu i-a displacut in totalitate. Multi s-au bucurat maxim de atmosfera petrecareata, insa au fost si cativa care nici macar nu au coborat de pe vapor, preferand umbra prelatei care acoperea o buna parte din puntea acestuia. In plus, resimteau si o oarecare oboseala dupa acel intreg lant de coborari si urcari de pe vas, de intinde lucruri si strange lucruri de pe plaja, de agitatie, animatie si dinamism tineresc si exuberant, pe care se pusese accentul in creionarea acelei excursii pe coasta, unul care avea in vedere distractia, diversitatea, plaja si inotul.

Si noi am simtit o usoara oboseala, insa ne bucuram nespus de oportunitatile pe care le avusesem pentru a inota atat de mult in conditiile cele mai bune, potrivite noua. Si, chiar daca soarele mie imi mai generase si ceva pagube colaterale, respectiv, un rand de piele ce avea sa-si doreasca (mai mult sau mai putin fortata de consecinta expunerii la soare) naparlirea in urmatoarele zile, ziua aceea ne-a adus singurul element comun care ne lipsise pana atunci in vacanta pe Mykonos: baia perfecta in Marea Egee. Primisem, in cele din urma, din partea Universului, si rotita aceea care facea sa functioneze optim angrenajul perpectiilor noaspre prezente si retroactive asupra vacantei pe insula greceasca.

Pentru ca, se stie, toate senzatiile si impresiile generate de un eveniment sau un sir de evenimente, precum este un sejur de mai multe zile intr-o vacanta, se vad cu un fel de ochi chiar atunci, in momentul derularii si trailor efective, insa, dupa ce vacanta se sfarseste si te regasesti din nou in decorul lumii tale obisnuite, privesti in urma cu alti ochi si cu o alta perspectiva asupra a ceea ce-ai trait si simtit acolo. Aceea abia este impresia cu care ramai si aceea este cea care conteaza, pentru ca ai in minte intreaga poza a vacantei si stii cum s-au legat toate intr-o frumoasa tesatura, intr-o lucrare interesant crosetata de divinitate, asa cum n-am fi crezut initial, cum n-am fi banuit macar si cum nici n-am fi ales, poate, daca ar fi fost numai dupa placul nostru. Ceea ce vedem in perspectiva, din detasarea prezentului fata de trecut, interpretam cu mult mai multa intelepciune si intelegem ca nimic nu-i intamplator, ci ca totul face parte din Planul Lui Cosmic, mai mult sau mai putin revelat noua. Liberul nostru arbitru poate face insa diferenta intre ceea ce vedem sau ni se pare ca vedem si ceea ce interpretam la un moment dat ca am fi vazut. Si, cel mai adesea, chiar aceasta interpretare se modifica in functie de momentul in care privim in urma.

Acum, cand scriu aceste randuri ma bucur ca n-am mai facut poze in ziua aceea, dincolo de faptul ca oricum n-as mai fi putut face atat de multe ca inainte, cu atata stat in apa si balaceala. Atunci am cam regretat aceasta decizie, caci stiam ca nu voi mai avea imagini pentru aceasta poveste pe care v-o relatez aici. Insa, iata, lipsa pozelor mi-a adus o provocare noua la fileu: rememorarea firului evenimentelor, a detaliilor si a aspectelor interesante, care merita a fi evocate aici, fara ajutorul imaginilor stocate de aparatul foto. Poate n-am reusit intru totul, insa mi-a placut experienta asta, fortandu-ma sa ies din sfera confortului si sa caut alte mijloace potrivite demersului meu.

In speranta ca nu v-ati intristat prea mult de lipsa aproape totala a fotografiilor noastre din aceasta excursie, vreau sa precizez ca am experimentat si in zilele urmatoare aceasta situatie. Credeti ca mi-a fost usor? Nope. Dar nu m-am lasat! Am exilat aparatul foto in camera de hotel si, chiar daca veti mai vedea ceva imagini, sa stiti ca acelea au fost surprinse de catre Adrian cu telefonul lui. Nu sunt multe, doar cateva, acolo....

Si, pentru ca ziua urmatoare excursiei cu vaporasul am dedicat-o tot plajei, dar de data aceasta pe plaja din fata hotelului, o voi evoca in continuare tot aici, pentru a nu va solicita atentia cu o insemnare in plus.

Asadar, in ultima zi plina a vacantei ne-am rasfatat tot pe plaja, pentru a ne odihni dupa multele celelalte plaje pe care le facusem in ziua precedenta (sic!). Inca o data simtisem nevoia doare de liniste si pace, doar de relaxare pe nisip, in fata marii, in locul dinamismului de orice fel adus de excursii. Iar ca relaxarea sa fie cu adevarat si fara echivoc profunda, am ales in ziua aceea ceva inedit pentru mine. De cate ori facusem plaja acolo, le observasem de departe si le urmarisem cu interes pe cele doua fete asiatice care ofereau turistilor servicii de masaj. Eram curioasa, caci nu experimentasem inca pana atunci nici un fel de masaj din partea cuiva profesionist. Si poate ca nu erau ele cele mai profesioniste maseuze de ale caror servicii as fi putut beneficia, insa pareau a face destul bine ceea ce faceau, daca ne luam numai dupa expresia fetelor celor care beneficiau de atingerea magica a mainilor lor micute, dar puternice.

Dupa ce le urmarisem activitatea zile la rand, dupa ce le observasem in “campul muncii” de pe plaja, precum si de la balconul camerei noastre chiar in acea dimineata, i-am marturisit lui Adrian curiozitatea care ma mana sa-mi doresc si eu experienta aceea. El avusese parte de un masaj cu adevarat profesionist in Egipt, unul mai complex decat cel pe care aveam sa-l primesc eu ceva mai tarziu, si imi povestise impresiile lui legate de aceasta experienta, asa ca, va dati seama, eram dornica sa simt pe pielea mea efectele acestui serviciu de relaxare.

Zis si facut. Din atingeri usoare, dar ferme, am primit din partea uneia dintre ele masajul pe care il cerusem. Suuuuper bine m-am simtit!!! Chiar daca au fost si cateva momente, vreo doua, in care forta apasarilor pe spatele meu a fost un pic mai mare decat mi-as fi dorit, la limita suportabilitatii mele. Stresul (dar care stres? si de unde? nu stiu, dar trebuie sa fi fost ceva stres acolo, de buna seama, ceva acumulat in umerii si in muschii din spatele claviculelor, caci fata a insistat cel mai mult acolo cu masajul) s-a topit sub mainile dibace ale fetei si am ramas pe plaja, in soare, incercand sa-mi dau seama daca intradevar imi e mai bine sau nu dupa aceasta experienta. Mi-a fost mai bine, desigur, trebuie sa-mi fi fost mai bine, desi n-as putea preciza cu certitudine in ce fel.

Poze de pe plaja n-am, insa va ofer cateva cadre surprinse in dimineata aceea din balcon, dinainte de a cobora pe plaja, in care le puteti vedea pe cele doua maseuze minione, care ofereau pentru 30 de euro un masaj partial, de spate si cervicala, cvasi-profesionist, chiar acolo, pe plaja.

Urmatorul moment special al zilei a fost, desigur, apusul soarelui, spre admirarea caruia ne-am pornit dupa siesta intr-o plimbare agale, pe marginea tarmului, pana in port, tinandu-ne de mana si nemaisaturandu-ne de frumusetea Cerului imbracat in culorile serii. Era ultimul apus al vacantei si l-am savurat din plin, cu toata fiinta noastra, urmarindu-l de pe marginea digului din port pana la ultima raza. Perceptia aceea unica, pe care am simtit-o de cate ori am urmarit scufundarea soarelui in mare, dupa transformarea culorilor si a stralucirii lui pana la disparitia dincolo de zarea indepartata, o stare parca de suspendare in timp, cu disparitia lumii intregi din jurul nostru si cu simtirea solitudinii totale, ca si cum numai noi doi mai ramasesem pe pamant, doar noi doi singuri, fata in fata cu soarele, era ceva nemaipomenit!

Intunericul noptii ne-a intors spre hotel si, inainte de a intra in camera, ne-am oprit, pentru prima oara, sa vedem cum era noaptea la piscina hotelului nostru, pustie la ora aceea. Din pozele facute cu telefonul nu se intelege mare lucru, insa puteti intui cat de frumos se vedea marea, tarmul si imprejurimile stand pe marginea piscinei minunat iluminata tourquois de spoturile subacvatice. Din departare sclipeau milioane de luminite ale centrului animat de turisti la ora aceea, iar de deasupra noastra, sclipeau miliarde stele care ne chemau inspre visare si vise...