Pachetul nostru turistic ne-a oferit mai multe
alternative de petrecere a timpului pe perioada vacantei in Mykonos,
printre care si cateva excursii optionale. Puteam alege, in functie de aria de
interes, dintr-o paleta destul de bogata de tematici, intre diverse tururi de
insule, unele cu specific istoric, ce vizau arhitectura veche, ruine si
vestigii, muzee si alte asemenea, altele cu specific spiritual, cu vizitare de
biserici, manastiri si ansamble ecumenice elene, precum si unele care aveau in
centrul atentiei distractia, relaxarea si voia buna, care vizau plimbari nautice,
vizitari de plaje moderne, servirea meselor la terase si taverne, degustari de
vinuri si preparate culinare cu specific grecesc si altele.
Pentru inceput, ne-a captat atentia turul insulei
vecine, Tinos. O insula de doua ori mai mare decat Mykonos, dar mult mai putin
populata si vizitata de turisti. Lipsa unui aeroport a limitat mult accesul
spre ea, fapt dorit chiar de catre locuitorii acesteia, dedicati mai mult
preocuparilor spirituale si care isi doresc sa fie cat mai putin sau deloc
perturbati de afluxul energiilor curioase si agitate ale vizitatorilor. In
prezent, accesul pe Tinos se face pe mare, cu diverse ambarcatiuni, printre
care cea mai mare si mai rapida este feribotul. Pe langa pasageri, acesta
transporta intr-o cala uriasa, mare cat un hangar aviatic, si autovehicule, de
la autoturisme, la vehicule mari, gen autocare si tir-uri.
Noi aveam sa fim preluati din fata hotelului de un
microbuz, acelasi care ne-a facilitat transferul de la aeroport la hotel si
care avea sa mai apara in peisaj si in zilele urmatoare, ori de cate ori am
avut nevoie de transfer in diverse locatii. Un microbuz ca pentru VIP-uri, caci
chiar asa ne-am simtit urcandu-ne in el la scara hotelului si coborand apoi in
portul cel nou al insulei, port aflat pe partea opusa a acesteia, unde coasta
era mult mai abrupta, iar apele la tarm erau mult mai adanci, permitand astfel
apropierea ambarcatiunilor de mare anvergura.
Intrarea in portul cel nou mi-a luat piuitul. Un
vapor urias, de croaziera, cu un milion de etaje, atat de inalt era, isi
astepta imbarcarea pasagerilor. Pe ponton, un furnicar de oameni isi astepta
randul sa urce pe unul din vapoarele care erau deja ancorate la tarm sau care
urmau sa vina. Rand pe rand, vapoare mai mari sau mai mici se lipeau de ponton,
isi deschideau trapele de imbarcare, isi incarcau marfurile sau pasagerii si se
indepartau rapid, lasand locul liber altora cu o rapiditate incredibila.
Noi am fost nevoiti sa asteptam afara, in soare,
vreo 15-20 de minute pana a sosit feribotul nostru, delectandu-ne cu un suc
rece, natural, de aloe, cumparat de la chioscul special amenajat acolo pentru
turisti, dar, din momentul in care acesta a ancorat si pana ne-am ocupat
locurile la alegere pe niste fotolii confortabile dintr-o uriasa cabina
eleganta, destinata pasagerilor, au trecut doar 10 minute. In acest scurt
interval au coborat toti pasagerii veniti pentru Mykonos, au coborat toate
autovehiculele uriase, apoi au urcat alte autovehicule uriase, autocare si
tir-uri si, la final, am urcat si noi, pasagerii de pe Mykonos care mergeam
spre Tinos. In doar 10 minute!
La 13:33 aproape ajunsesem. Drumul cu feribotul a
durat 45 de minute, timp in care am stat numai cu ochii pe o fereastra
laterala, nu prea curata, dar care ne oferea o perspectiva foarte frumoasa
catre larg, catre mare, unde puteam admira nu numai vasele de croaziera,
vaporasele si alte ambarcatiuni de turism, care roiau in jurul insulelor, iesite
la plimbare cu turistii, ci chiar apa aceea atat de albastra cum numai in
reclame credeam ca exista, atat de albastra, atat de curata si atat de limpede
incat pur si simplu ti se facea sete instant si te-ai fi aruncat in ea imediat
sa o sorbi cu pofta. La ora 14:00 am coborat de pe feribot, lasandu-l in urma
uimita, fiind prima experienta de acest fel pentru mine.
La coborarea in portul Tinos am fost asteptati de
un autocar si de o doamna ghid desemnata de agentie sa ne insoteasca.
Ghidulina, cum i-am spus noi de atunci si cum o vom denumi in continuare si in
povestea noastra, era o grecoaica foarte versata, unsa cu toate alifiile si cu
multa experienta de viata, dupa cum am dedus noi. Vorbea fluent mai multe
limbi, printre care engleza, cea in care ne vorbea noua, precum si franceza si
italiana, pe care le-am auzit vorbindu-le la telefon cu doua persoane, apoi
spaniola si altele despre care ea ne-a povestit, dar pe care nu mi le mai amintesc
acum. O profesionista, cum s-ar zice.
Dupa ce, la inceput, a jucat in fata noastra un rol
ghidus, zambindu-ne complice, cu o smerenie mimata, jucausa si cerand
ingaduinta din priviri pentru ca a aparut din departare cu o intarziere de doar
doua-trei minute (timp in care noi cautam din ochi afisul “Tinos Tour” pe
parprizele autocarelor din uriasa parcare a portului, asa cum fuseseram instruiti
in materialul ce ne fusese oferit in cadrul pachetului turistic), ne-a preluat
din port asa cum face o profesoara cu elevii ei, ghidandu-ne spre autocar.
Dupa un drum scurt cu autocarul, de doar 10 minute,
ne-am aflat in fata primului obiectiv turistic din agenda, respectiv faimoasa
biserica ortodoxa greceasca “Evanghellistria”, care detine in interiorul ei o
icoana sfanta a Maicii Domnului, despre care se crede ca infaptuieste minuni.
Intregul ansamblu ecumenic ii este dedicat Fecioarei Maria si Bunei Vestiri, foarte
multe icoane cu acest important eveniment religios fiind peste tot prezente in
biserica, pe pereti, pe usi, pe intrarea in altarul principal sau onorate pe
socluri frumos sculptate in lemn sau marmura alba si bogat ornamentate cu argint,
aur si pietre pretioase. Mai multe detalii despre aceasta biserica importanta
pentru Grecia si nu numai, puteti gasi si aici http://femeilor.ro/icoana-facatoare-de-minuni-a-maicii-domnului-din-tinos-este-foarte-puternica-si-a-ajutat-multi-credinciosi-825.html.
Ce doresc sa mai adaug este ca aceasta biserica,
impreuna cu icoana sa facatoare de minuni a Fecioarei Maria, este atat de
importanta pentru greci incat se spune ca orice grec, de oriunde ar fi el, isi
doreste sa ajunga acolo cel putin o data in viata.
Cand am aflat acest detaliu am glumit un pic pe
aceasta tema, caci Adrian mai fusese o data aici, iar acum era a doua oara. Iar
reminiscentele genealogice grecesti il inscriau automat in randul acelora
fericiti, de buna seama, caci, din acest punct de vedere, nu era putin lucru sa
calci de doua ori pe treptele acestei faimoase biserici. (“cea mai cunoscuta
destinatie de pelerinaj a grecilor si una dintre cele mai populare a tuturor
crestinilor din intreaga lume. Aflarea Icoanei Bunei Vestiri a Preasfintei
Nascatoare de Dumnezeu se identifica cu istoria recenta a neamului grec” sursa
si alte detalii interesante aici http://www.monastiria.gr/manastiri/sfanta-mnstire-a-maicii-domnului-a-bunei-vestiri-insula-tinos/?lang=ro)
Chiar de afara, de dincoace de zidurile sfinte, am
admirat impozanta arhitecturii de o frumusete si armonie fara seaman, care te
lasa fara cuvinte. Pavajul din curtea interioara m-a impresionat mult, in
sincronicitate cu aparitia Porumbelului Alb in calea noastra, insa ce-am simtit
intre zidurile bisericii nu poate fi descris. Sacrul era peste tot, il vedeai,
il simteai, il inspirai, il gustai. Mirosea intens a tamaie si a ceara de
albine naturala de la lumanarile aprinse in dreptul icoanei Preasfintei, iar
energia era incredibila.
Am fotografiat un pic stingherita, cu retinere,
fara blitz, pentru a nu deranja pe nimeni, motiv pentru care pozele mele nu au
o calitate prea buna. Dar va incurajez sa cautati pe internet fotografii care
sa va reveleze frumusetea aceea care nu poate fi descrisa. Sau, si mai bine,
mergeti acolo! Vibrati, fiind voi direct acolo, intre peretii aceia intre care
parca nici Dumnezeu nu clipeste, nici Sfantul Duh nu sopteste si nici omul nu
poate pasi decat cu sfiala pentru a nu o deranja pe Ea, Maica Prea-Curata si
Prea-Nevinovata.
Va puteti imagina cat de mult m-a miscat pe mine si
ce emotii am simtit acolo cu atatea simboluri in jur, toate atat de dragi
sufletului meu: Fecioara Prea-Nevinovata, Buna Vestire, Arhanghelul Gabriel,
Floarea de Crin si Porumbelul Alb, utimele doua mai ales remarcandu-le in mod
repetat in biserica, oriunde intorceam privirile. Duhul Sfant era peste tot prezent
pentru noi. Atat in trup (cel de afara, de la intrare - metaforic vorbind), cat
si in spirit (pictat aproape in toate icoanele din interior si sculptat in
marmura alba si in lemn). Dar si in noi insine, desigur, cuprinzandu-ne sub
aripa Lui protectoare si binecuvantandu-ne. In fata Icoanei sfinte ardea o
lumanare inalta si groasa, spunandu-ni-se ca acolo arde permanet o flacara vie,
noapte si zi, lumanarea fiind schimbata periodic, pentru ca Lumina sa nu se
stinga niciodata.
Am fi stat mult mai mult in interiorul bisericii,
dar nu ni s-a alocat pentru acolo mai mult de o ora. Urmau la rand si alte
obiective interesante. Ne-am desprins cu greu (eu si cu lacrimi in ochi) de acel loc incarcat cu sfintenie si impregnat
cu Dumnezeu mai mult decat ne-am imaginat si am simtit vreodata si ne-am urcat
in autocar.
Dupa nici 10 minute de mers pe soseaua ce serpuia
pe culmile sterpe ale Tinosului, am ajuns, in jur de ora 15:00, la o alta
locatie, Ktikados (un satuc mic pe culmea unui munte). Urma sa luam masa la o taverna
greceasca, in fapt o terasa, unde eram asteptati. Insa, inainte, am facut o
scurta oprire pe jos la un atelier de facut lumanari din ceara naturala de
albine. Acela era, de fapt, atelierul care aproviziona cu lumanari toate
bisericile insulei, implicit pe aceea pe care tocmai o vizitasem.
“Atelier” este cam prea pretentios spus. Lumanarile
erau manufacturate acolo de un singur om care, cu un ibric, lua ceara topita,
lichida, dintr-un lighean, si o turna cu miscari repetate peste un fir de
sfoara de bumbac alb, legat de un suport rotativ. Dupa fiecare strat de ceara
turnat, facea o scurta pauza de cateva secunde, pentru a se raci si intari,
apoi mai turna un strat, apoi inca unul si tot asa, pana cand se depunea pe fir
un strat suficient de gros, atat cat era cazul pentru lumanarea dorita. Un fir
mai scurt insemna o lumanare mai mica, deci mai subtire. Un fir mai lung genera
o lumanare mai groasa.
Dincolo de aspectul derizoriu al atelierului,
destul de dezordonat si cu multe lucruri imprastiate peste tot, mirosea
inauntru divin! Ceara de albine topita mirosea a turta dulce, a prajituri, a
copilarie. Mirosea a biserica, a Dumnezeu. Si a Mama! Si imi amintesc acum cu
duiosie exact de acel “miroase a mami!” rostit de fetele mele cand erau mici,
cand, fiind acasa singure, imbratisau perna mea, care inca imi mai pastra
mirosul parfumului pe care il foloseam atunci. Era mirosul cald si bland al
iubirii Parintelui.
N-as mai fi iesit de acolo. In timp ce lucratorul
grec ii explica in greceste Ghidulinei procesul de fabricatie al lumanarilor,
iar ea traducea acele detalii in engleza grupului nostru, eu m-am desprins
cateva momente si m-am invartit prin interiorul inghesuit al atelierului ca un
copil care isi cauta jucaria preferata. Am surprins cateva imagini sugestive
si, exact cand incheiasem de inspectat acel “loc de joaca” interesant, grecul
ne-a multumit pentru vizita si ne-a oferit fiecaruia, din partea lui, cate o
lumanare mica, obisnuita, facuta de mana lui din ceara aceea de albine care
mirosea atat de nemaipomenit.
La iesire, mi-a atras atentia mai intai un singur Porumbel
Alb care ne privea linistit de pe liniile electrice din apropiere, apoi un stol
intreg de porumbei albi aliniati frumos pe marginea unor acoperisuri. Atat de uimita am fost, incat abia am reusit
sa prind vreo doua cadre inainte ca stolul sa-si ia zborul magnific pe deasupra
noastra. Totul perfect sincronizat.
De acolo ne-am indreptat spre terasa unde aveam sa
servim pranzul. De cum am ajuns acolo si am intrat, fiecare pas pe care il faceam era
insotit de exclamatii admirative ale tuturor. Numai “Woow, woow, wooow!!” se
auzea de la toti. Ce sa va spun? Era ca-n filme! Parca intrasem intr-o scena de
film si, nu stiu de ce, dar gandul mi-a fugit la “Casablanca”, in care protagoniștii principali au fost Humphrey Bogart, Ingrid Bergman.
Locul era atat de romantic incat doar un asemenea film, plin de romantism, in
esenta, ar fi putut fi asociat cu frumusetea aceea.
Intrasem sub o cupola de verdeata ce pastra in interior o atmosfera
racoroasa si placuta in ciuda caniculei de afara care ne crease un oarecare
disconfort la mersul pe jos. Coloanele de piatra de pe margine sustineau un
acoperis de barne care, la randul lui, sustinea lujerii grosi, lemnificati,
cataratori si plini de verdeata ai unui salcam japonez (wisteria) batran, care
avea trunchiul gros cat al unui copac (cu siguranta avea cateva sute de ani),
pe alocuri chiar inflorit si care era impletit aleator cu lujerii unei
bougainvillea, si ea inflorita. O sumedienie de alte plante locale decorau in
ghivece terasa, iar peretii erau si ei bogat ornamentati cu tablouri sau
diverse obiecte din lemn pictat, toate la un loc generand o poza extrem de
fotogenica si cu specific grecesc cum numai in filme sau pe internet mai
vazusem. Atata verdeata la un loc nu mai vazusem de cand plecasem din tara.
In paranteza doar, mai adaug un aspect semnificativ pentru a
intelege de ce ma bucura pe mine atat de mult verdele acela umbros ce inconjura
terasa in care ne aflam. Ei bine, si Mykonos, dar mai ales Tinos, sunt insule
stancoase, aride, fara prea multa vegetatie. Tinos mai are ceva zone extrem de
restranse cu maslini, dar in rest verdele poate fi vazut doar foarte putin in
jurul casutelor localnicilor. Culmile muntoase sunt sterpe de-a binelea, iar
solul nisipos, cu pericol de erodare continua, este tinut in loc de
nesfarsitele ziduri din piatra construite ca terasamente peste tot. Dar absolut
peste tot! Nu este nici o bucata de pamant pe intreg teritoriul insulei care sa
nu fie imprejmuita indeaproape de ziduri de terasare. Privit de sus, insula pare
fi brazdata de valuri-valuri de pamant, in fapt, valuri creionate din ziduri
arcuite pe formele de relief, conturand vai si culmi, case si livezi de
maslini, proprietati si zone pustii.
Asadar, parea ireal ca noi eram acolo, in mijlocul acelui decor de
film. Mesele acoperite cu fete de masa in carouri alb-albastre, scaunele
vopsite in albastru-tourqoise, detaliile din jur care adaugau din loc in loc
tuse de culoare tourqoise, ne incantau atat privirile, cat si toate celelalte
simturi.
Apetitul ne-a fost imediat stimulat de Meniurile ce ne-au fost puse
inainte si, dupa ce fiecare si-a comandat mancarea preferata, am fost serviti
impecabil. Iar, la final, ne-a fost oferit desertul din partea casei, cate o
portie mare de fructe, pepene galben si cirese. Este inutil sa va mai spun ca
n-am mai fi plecat de acolo. De la inaltimea culmei pe care era amplasata
aceasta terasa puteam privi in zare tarmul insulei, portul in care ancorasem cu
feribotul si valea dintre doua culmi muntoase, stancoase, plina de ziduri de
terasare. Perspectiva pe care o aveam de acolo, de sus, era incantatoare. Tot
sa stai la o masa acolo, cu ceva racoritor de baut alaturi, cu o muzica greceasca
in surdina, pe fundal, cu ciripit de pasarele nemaiauzit de noi pana atunci si
cu valea aceea larga inainte, dincolo de care vedeai... marea!
Urmatorul obiectiv turistic unde aveam sa mergem era Manastirea Kechrovouni. „Situata pe versantul muntelui Kechrovouni, la 650 de metri deasupra nivelului mării, această mănăstire este dedicată Adormirii Maicii Domnului și a fost fondata de fiice ale unei familii bogate de Tinos în secolul al XI-lea sau al XII-lea. Este un complex, care include biserica principală, bisericile mai mici, precum și clădirile auxiliare și celulele călugărițelor. Aceasta este mănăstirea în care Aghia Pelaghia a condus o viață ascetică și a avut viziunea Fecioarei Maria, spunându-i despre icoana ei miraculoasă. Colecția eclesiastică a mănăstirii este adunată în Muzeul mănăstirii Kechrovouni. Expoziția include cruci și icoane vechi (în special secolele XVIII și XIX), cele mai vechi fiind Lamentation (secolul XVII), precum și icoane pictate de F. Kontoglou. Colecția cuprinde și obiecte religioase cum ar fi ustensile (lumanari, sfeșnici, potire, etc.), veșminte, cărți sfinte și diverse obiecte (lămpi, mașini de tocat, vase, tacâmuri etc.), metal și broderii. De interes deosebit este icoana placat cu argint a Fecioarei Maria a navetei emblematice a lui Kanaris, păstrată la mănăstire.” (sursa https://translate.google.com/translate?hl=ro&sl=en&u=https://tinos.gr/en/sites/kechrovouni-monastery/&prev=search)
Prin pliantele
primite inainte de excursie de la Lucie, agenta noastra de turism din Mykonos,
fusesem avertizati ca, daca dorim sa vizitam aceasta manastire, este necesar sa
adoptam o tinuta vestimentara adecvata, respectiv, pentru barbati, pantalon
lung si camasi/tricouri, iar pentru femei, pantalon
lung sau fusta/rochie mai lunga, care sa acopere genunchii, precum si
bluze/rochii care sa acopere umerii si cat mai mult din decolteu. Asa ca in
ziua aceea a fost singura data cand ne-am imbracat cu pantaloni lungi amandoi,
si eu si Adrian. Ne doream sa intram in aceasta manastire si, din fericire, am
putut face asta, ceea ce nu se poate spune despre multi alti membri din grup
care, nefiind avertizati de agentul lor turistic, n-au avut o tinuta
corespunzatoare, care sa le permita accesul.
Autocarul a
oprit in fata manastirii dupa nici 15 minute de mers printre colinele terasate,
parca aceleasi de peste tot, imaginile amestecandu-mi-se in fata ochilor
deseori, fara a mai face diferente intre o colina sau alta din cauza
similitudinilor: pamant sterp, ziduri de terasare, bolovani uriasi, casute
albe, cochete, adunate in palcuri, bisericute cu acoperisuri albastru-tourqois sau
rosii, palmieri sau bougainvillaea inflorite prin curti si tot ceeea ce mai
vedeti ca se repeta in poze aproape identic.
Inainte de a intra
pe poarta manastirii, de deasupra careia, dintr-un mozaic superb, Maica
Domnului ne privea cu blandete si ne deschidea bratele larg, primindu-ne nu
numai in interiorul ansamblului manastiresc, ci direct in inima si in sufletul
ei sfant, de Mama Divina, am fost preluati de doua maici, care ne-a investigat
de departe, cu o privite vigilenta, tinutele. Fiind multumite de ceea ce vedeau,
ne-a permis accesul pe poarta.
Ghidulina ne-a
spus ca, din cele peste 150 de maici cate vietuiau in mod obisnuit in trecut in
manastire, in prezent erau acolo numai sub zece. Viata austera, in stil
manastiresc, grijile si responsabilitatile multe privind administrarea multelor
cladiri din ansamblul ecumenic, nevointele de tot felul, programul strict de
rugaciune si multele privatiuni de tot felul (lipsa unor facilitati tehnologice
si nu numai, la care omul modern are acces in viata de mirean, din mijlocul
societatii), au determinat ca majoritatea covarsitoare a maicilor sa renunte la
viata manastireasca si sa se intoarca in lume.
Vizita noastra
in manastire a fost foarte placuta. In interior era pustiu cand am ajuns noi.
Nu era prezent nimeni altcineva decat grupul nostru restrans. Am intrat pe usi,
am urcat trepte, am privit prin obloane sculptate in marmura, am facut
fotografii, ne-am inchinat la icoane, am rostit in gand rugaciuni si ne-am
bucurat cu sufletele de pacea aceea insorita si binecuvantata a zidurilor albe
si altarelor dedicate lui Dumnezeu si Maicii Domnului, cea atat de venerata de
greci si de o lume intreaga.
Un
incident un
pic comic pentru mine s-a petrecut la un moment dat. Concentrata la
detaliile
si incadrarea fotogenica a cladirilor si interioarelor manastirii, am
ramas
cumva mai mult in urma, grupul fiind condus de Ghidulina catre o incinta
de la
un etaj, unde era o icoana frumoasa a Maicii Domului. Incinta aceea avea
deschidere catre exterior, ca o terasa, iar vocea ei se auzea ca un ecou
pana
la locul unde eram eu. Incheind si ultimul cadru pe care mi-l doream de
la
parter, am vrut sa ma alatur grupului si, auzind vocea undeva la etaj,
am urcat
prima scara din fata, crezand ca pe acolo urcase grupul. Dar acolo unde
am
ajuns nu era nimeni. Ecoul se auzea din stanga mea, asa ca am coborat
scara
aceea, am trecut printr-un coridor la stanga, am dat de alta scara, am
urcat,
dar... nimeni. Vocea se auzea, de aceasta data, in ecou la dreapta. In
rest era
pustiu. Am coborat inapoi scara, am trecut pe sub o cupola, apoi
printr-un alt
coridor, apoi am dat de alta scara. Am ascultat. Ecoul venea de la etaj,
din
toate partile. Parea centrat, asa ca am urcat. Etajul s-a deschis inspre
un fel
de paravan care dadea inspre o micuta terasa spre care avea iesirea
incinta
unde intrase grupul. N-am povestit nimanui nimic, ca si cum nimic nu se
intamplase, dar am zambit in sinea mea cu gandul la aceasta peripetie.
M-am simtit ca o fetita zglobie care alergase, ca la ea acasa, dintr-o
camera in alta, de la
un etaj la altul, de pe o usa pe alta, fara nici o retinere, fara nici o
teama
ca va fi descoperita intr-un loc nepermis, fara nici o ingrijorare ca va
fi
certata, simtindu-ma exact ca intr-un joc inocent, copilaresc, printr-un
labirint cu ziduri albe, insorite, decorate extraordinar de frumos, pe
care
le-am si fotografiat in periplul meu inedit. M-am alaturat grupului si
apoi am
coborat impreuna in curtea manastirii, pregatindu-ne de plecare.
Dupa ce ne-am
imbaiat deplin in energiile linistite si calde ale locasului bisericesc ortodox si
ne-am incarcat sufletele cu ele, am iesit spre autocar unde ne astepta restul grupului
care nu putuse intra cu noi.
In jur de 17:00 am plecat spre autocar pentru a fi
dusi catre urmatorul obiectiv turistic inscris pe itinerariul zilei. Drumul a
ocolit muntele “Exobourgo”, presarat pe o parte a lui cu nenumarate castele
venetiene, construite in trecutul indepartat ca protectie impotriva
invadatorilor turci, in timp ce pe cealalta parte a versantului stancos si golas
erau amplasate mai multe localitati micute (sate) catolice. Muntele parea el
insusi ireal, caci parca era o gramada de bolovani uriasi, rotunjiti,
rasturnata acolo dintr-o roaba cosmica si uitata in eternitate asa.
Dupa acest tur de munte am oprit intr-un mic satuc
faimos pentru specializarea lui in confectionarea suvenirurilor, numit “Volax”.
Acest satuc ne-a produs, mai ales mie si lui Adrian, o impresie foarte
puternica. Era o comunitate micuta, iar casele lor pareau ca scoase din
povestea “Alba ca zapada si piticii ei”. Caci nu erau doar 7. Erau atat de
cochete cum nu mai vazusem inca in Grecia! Cu terase micute, dar pline de
flori, cu bolte umbroase, racoroase, cu ghivece de pamant pe la usi sau
ferestre, cu diverse decoratiuni din loc in loc, ce personalizau fiecare casa
in mod diferit, strazile ori magazinele de suveniruri. Totul parea atat de
intim, incat parca nici nu indrazneam sa patrundem mai mult pe aleile acelea
inguste inspre casutele frumos decorate. Ne simteam ca niste intrusi
indiscreti, cautand ineditul si facand fotografii acolo unde nici sa respiram
parca nu ar fi trebuit sa indraznim, ca sa nu-i deranjam pe locatarii de
dincolo de obloanele inchise peste ferestre sau de dincolo de usile frumos
colorate. La un moment dat chiar am facut cale intoarsa spre terasa de la
intrarea in satuc, caci prea paream intruzivi in lumea aceea a lor linistita,
tacuta, amortita parca intr-un trecut de poveste, unde pitici si alte personaje
misterioase isi duceau viata de zi cu zi, ascunsi de ochii indiscreti ai
vizitatorilor inoportuni.
Ca sa nu mai tulburam cu prezenta si cu
curiozitatea noastra energiile locului, oricat de usor am pasit in interiorul
acelui satuc si cu oricata discretie si smerenie am privit in jur, ne-am retras
sa servim o cafea pe terasa. Cu atat mai mult cu cat ceilalti membrii ai
grupului optasera sa ramana la terasa si numai noi alesesem plimbarea printre
stradutele si casele comunitatii.
Am plecat de acolo impresionati de acest popas, un
loc in care pana si peretii erau plini de poezie, la propriu. Versuri
nenumarate, scrise cu caractere grecesti, cel mai probabil versete din biblie sau
rugaciuni, dupa cum banuim, erau inscriptionate pe foarte multe ziduri, usi sau
ferestre. Nu le-am inteles rostul si nici nu ne-am amintit sa o intrebam pe
Ghidulina noastra. Si nici pe net n-am cautat inca. Dar o vom face ca sa ne
edificam asupra sensului acestui obicei. Speram sa gasim.
La ora 18:00 si un pic am pornit mai departe in
calatoria noastra pe insula. Se dorea a ne prezenta si zona mai fertila a
insulei, cea cu parcele agricole, apoi livezile de lamai si apoi sa admiram
panorama de coasta, “privelistea care iti taia respiratia spre mare” (asa cum
ne-a fost prezentata de pliantele ce ne fusesera inmanate) si restul insulei.
In plus, agenda prevedea ca, la intoarcerea spre port, sa fim dusi pe o coasta
unde mii de pescarusi isi aveau cuiburile, o colonie mult apreciata de toti
turistii. In cele din urma la pescarusi n-am mai ajuns, n-am inteles de ce,
insa am avut parte, in schimb, de alte surprize in program.
Putinele zone verzi, asa-zis fertile, pe care le-am
vazut din mersul autocarului ne-au facut sa ne minunam ca ei, grecii, puteau
face agricultura pe solul acela uscat, nisipos si pietros. Soseaua ne purtase
pana atunci numai in jurul culmilor, majoritatea aride, iar eu nu pridideam a
ma minuna de zidurile de terasare ce tapitau pamantul acela uscat in toate
directiile, precum o plasa crosetata din macrame, aruncata pe deasupra insulei
pentru a o tine la un loc, pentru a nu se dezmembra sub influenta vanturilor,
ploilor (chiar daca putine), sau a altor intemperii. Cata munca fusese depusa
acolo pentru construirea atator ziduri! Piatra peste piatra, piatra langa
piatra, pe milioane de kilometri, intr-o tesatura incredibila! Cata determinare
au avut acei oameni care au pornit sa faca aceasta lucrare! Sa fi fost doar
lupta impotriva capriciilor vremii? Sa fi fost doar lupta pentru supravietuire,
pentru asigurarea unui pamant cat de cat agricol, pentru hrana? Sa fi fost un
soi de protectie impotriva navalirii vrajmasilor? Toate la un loc? Nu stim. Oricum,
trebuie sa fi avut un motiv extrem de temeinic pentru a finaliza o astfel de retea
de ziduri de aproximativ un metru inaltime si groase de cam o jumatate de
metru. Adevarate ziduri de aparare sau rezistenta, dar pentru ce? Inca nu stim,
dar vom cauta pe internet detalii. Ghidulina s-a pierdut in explicatii la acest
subiect si a deviat usor si elegant pe langa el. N-am mai insistat.
Din loc in loc se vedeau palcuri de case albe, cuburi
de lego pentru copii, asa cum le-am spus eu, ce pareau oaze de lumina in
mijlocul acelui pustiu uscat, neprimitor si, pe deasupra, torid. Eu asa l-am
perceput. Casele erau, cu prepondereanta, in acea zona, ale catolicilor, care
convietuiesc pe insula in buna intelegere si armonie impreuna cu ortodocsii.
Dupa aproximativ o ora de serpuit printre coline,
am oprit in unul din satucurile aproape trase la indigo ca aspect si culoare,
pentru a vizita atelierul de lucru si expozitia unui sculptor local in marmura
alba. Insula Tinos contine in adancurile ei un important zacamant de marmura
alba, gri si verde, ultima fiind considerata cea mai pretioasa, precum si de
granit si alte pietre de constructii, extragand si exportand aceste matariale
in mod intensiv. Este una din resursele importante ale insulei, pe langa
turism, cea la care ne-am gandit si noi ca ar fi putut constitui unul din
motivele prioritare pentru mentinerea structurilor dealurilor de catre acea
retea de ziduri de terasament.
Atelierul sculptorului ne-a captat atentia imediat.
Era plin de simboluri dragi noua: porumbei albi, flori de crini, bufnite (era
plin de bufnite si porumbei peste tot, in orice colt!), delfini, pescarusi,
sirene, in esenta simboluri mai ales marine, de care viata elenilor este
intrisec legata. Sculptorul ne explica in greaca detalii despre modul in care
isi realiza lucrarile, Ghidulina ne traducea in engleza, iar grupul statea
adunat in jurul mesei lui de lucru ascultand. Eu m-am indepartat usor de grup
fotografiind aproape tot ce-am vazut. Erau foarte multe obiecte decorative
exceptionale acolo si pe multe dintre ele le-am vizualizat infrumusetandu-ne
Gradina. Atelierul avea si o curticica cocheta, in care erau depozitate placi
de marmura de diferite marimi care isi asteptau randul sa fie prelucrate si,
prin mana iscusita a omului cu dalta, plina de talent si viziune, sa-si
reveleze privirilor arta desavarsita ascunsa in interior.
In cele din urma ne-am desprins de lucrarile
sculptorului, prezente pana si in gardul exterior, incastrate printre pietrele
care formau zidul, cu rost si cu indemanare, si ne-am indreptat pe jos spre
centrul traditional al localitatii pentru o plimbare de dupa amiaza, o cafea,
un suc, o bere sau orice altceva si-ar fi dorit membrii grupului nostru sa
serveasca pe la micutele terase existente peste tot ca ciupercile in padure
dupa o ploaie buna.
Plimbarea ne-a scos in cale si o terasa plina cu
mese, amplasata intr-o mica piata amenajata in jurul unui copac imens, de peste
o suta de ani, conform explicatiilor Ghidulinei. Palmierii uriasi, leandrii
albi si roz, bougainvillea inflorita abundent peste tot, terasele, obloanele
albastre de la ferestre, balustradele si alte decoratiuni ale zidurilor albe,
felinarele, sculpturile in marmura alba din stocaturile cladirilor,
acoperisurile rotunjite ale bisericutelor si crucile de peste tot de
primprejur, creau un decor romantic, dar unul care avea un aer diferit fata de
Mikonos. Era ceva mistic in aer, ceva care avea darul de a ne aminti, parca, la
tot pasul, ca acolo ne aflam pe un pamant sacru, dedicat Sfantului Spirit, mai
degraba decat pe un pamant turistic.
Dupa un timp, o parte din membrii grupului nostru
au apreciat, la un moment dat, mult mai mult aspectul mai pragmatic al nevoilor
fiintei umane, respectiv, au acordat o atentie mai deosebita acelora care
vizeaza corpul fizic si mai putin celor care se adresau sufletului. In
consecinta, s-au oprit la una din terasele micute care ne-a aparut in cale,
unde au dorit sa-si odihneasca picioarele obosite si sa-si potoleasa setea. In
acest sens, o bere rece li s-a parut cea mai buna alegere. Cu atat mai mult cu
cat Ghidulina disparuse din peisaj, nu stim cand si unde, si ni s-a parut
potrivit sa ne oprim pe loc si s-o asteptam sa apara.
Popasul a fost foarte binevenit, reusind astfel,
in tihna, sa schimbam si cateva cuvinte agreabile intre noi. Cei care se
oprisera erau patru barbati americani, din Texas (unul), din Arizona (doi) si
din Connecticut (unul, care era insotit si de sotie), pe care ii veti
recunoaste cu usurinta din poze dupa palariile de paie, specifice, apoi o
doamna din Marea Britanie si noi doi,
singurii romani din grup. Adrian s-a prins in conversatie cu ei, fiecare
schimband impresii despre tarile de provenienta, glumind pe seama guvernelor
acestora si complimentandu-se reciproc pentru cate ceva (Adrian a fost admirat
pentru engleza lui conversationala excelenta), creandu-se o atmosfera placuta,
relaxata, de prietenie pasagera. Dupa ce ne-am racorit fiecare cu ce a dorit,
noi cu apa minerala si cu fructe pe care ni le luasem in rucsacel de la hotel,
tocmai la timp a aparut si Ghidulina noastra, pe care chiar am prins-o in una
din fotografii zambind cu gura pana la urechi, dar mimand un sentiment de vina
inchipuita si o smerenie ghidusa, prin care ni se cerea ingaduinta pentru
disparitia pentru care parea a-si cere, astfel, scuze.
Ne-am reunit cu totii la autocar unde, in mod
haios, cei trei americani s-au asezat chiar in fata noastra, aliniindu-si palariile
de paie ca la parada, generandu-mi o poza tare comica si interesanta.
De acolo a urmat drumul de intoarcere in port, de
unde aveam sa luam din nou feribotul cu destinatia Mykonos. Soarele incepuse
sa-si schimbe stralucirea si isi domolise semnificativ dogoarea, pregatindu-se
de apus. Soseaua cobora spre port in serpentine usoare, ocolind una din culmile
mai line ale insulei, lasandu-ne, din fericire, pe dreapta, privelistea libera
spre apusul de soare pe care ne temeam ca nu-l vom vedea in acea zi. Pana sa
ajungem la tarmul marii, soarele a apus, dar, chiar si asa, din mersul
autocarului, privind pe geam, ne-am putut bucura de frumusetea acelui spectacol
ceresc extraordinar, frumos colorat.
In parcarea uriasa unde am coborat din autocar
ne-am primit fiecare biletul de intoarcere pentru feribot si ne-am luat la
revedere de la Ghidulina. Ne-a explicat cum sa ajungem in port, inapoi pe
soseaua pe care venisem cu autocarul in parcare, si ne-a abandonat. Cam brusc,
ni s-a parut noua, dar am dat vina pe oboseala zilei si a profesiei ei, in
general una deloc usoara, cum ar putea parea la prima vedere, ci destul de
solicitata, cu responsabilitate si cu necesitatea unei atentii distributive
agile.
Intoarcerea in port, pe jos, ne-a permis sa admiram
si aspectul de noapte al acestuia, marea oglindind minunat, la tarm, reflexia
stralucirii luminilor cladirilor. Pozele facute atunci nu sunt de
calitate, caci n-am mai folosit blitz-ul, asa cum ar fi fost necesar, insa,
chiar si asa, puteti observa si simti atmosfera portului in pragul noptii.
Imbarcarea in feribot a urmat aceeasi procedura ca
si prima data: coborare de masini si pasageri, apoi urcare de masini si
pasageri. Era ora 22:00 cand ne-am regasit in fotolii confortabile, din piele,
intr-un salon urias, ca pe Titanic, amenajat astfel incat turistii sa se simta
cat mai bine, sa nu le lipseasca nimic, nici televizorul (cu atat mai mult cu
cat tocmai avea loc Campionatul Mondial de Fotbal 2018 in Rusia), nici mancarea
si nici bautura (fiind mai multe baruri bine aprovizionate pe laturile
salonului) si nici alte bunuri (un magazin cu imbracaminte, incaltaminte si
alte marfuri asteptandu-si clientii cu usile deschise).
La ora 23:00 ancoram in portul Mykonos, unde ne
astepta microbuzul nostru ca sa ne duca la hotel. Desi obositi dupa o zi atat
de incarcata, am surprins si cateva cadre ale noptii si marii, vazute din
balconul camerei noastre. Din departare, din centrul petrecaret, plin cu terase
aglomerate la ora aceea, se simteau energiile tinerilor iesiti pe strazi pentru
viata de noapte. Acolo era o alta lume. Una complet diferita de a noastra. Noi
doi eram inconjurati de acea liniste placuta si mangaietoare de care aveam
nevoie. Ne simteam leganati de briza marii si de pacea din jur. Ne-am retras la
somnic multumiti.
Imaginile
si simtirile traite in biserica Bunei Vestiri ne
erau inca foarte proaspete in minte si in trupuri. Mirosul divin al
lumanarilor
facute din ceara naturala de albine inca il mai simteam in nari. Timpul
petrecut impreuna pe terasa aceea greceasca, la umbra aceea verde si
relaxanta,
parea oprit in loc. Jocul meu secret pe coridoarele si treptele
manastirii inca ma facea sa zambesc. Apusul soarelui inca mai palpaia pe
retina. Am adormit cu
usa balconului deschisa, feriti doar de obloanele inchise, care
permiteau
brizei racoroase a noptii sa intre in camera. In larg, cateva
ambarcatiuni
mici, ancorate in golful din fata noastra, se leganau usor in valuri,
palpaindu-si in intuneric luminile de pe catarge.
O foarte mare parte din Mykonos incepuse
sa petreaca in rauri de bautura si in zgomot infernal de muzica moderna, in timp ce, o
alta parte, foarte mica, se pregatea sa viseze...
Doua parti ale aceluiasi intreg. Doua lumi atat de diferite cuprinse de
acelasi fir de Viata al aceluiasi Prezent. Sub acelasi Cer, cu acelasi
Dumnezeu in noi.
Din Grădina lui Dumnezeu: 19.07.2018
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu