miercuri, 18 iulie 2018

Kalimera, Mykonos! – Turul insulei Tinos (3)





Pachetul nostru turistic ne-a oferit mai multe alternative de petrecere a timpului pe perioada vacantei in Mykonos, printre care si cateva excursii optionale. Puteam alege, in functie de aria de interes, dintr-o paleta destul de bogata de tematici, intre diverse tururi de insule, unele cu specific istoric, ce vizau arhitectura veche, ruine si vestigii, muzee si alte asemenea, altele cu specific spiritual, cu vizitare de biserici, manastiri si ansamble ecumenice elene, precum si unele care aveau in centrul atentiei distractia, relaxarea si voia buna, care vizau plimbari nautice, vizitari de plaje moderne, servirea meselor la terase si taverne, degustari de vinuri si preparate culinare cu specific grecesc si altele.

Pentru inceput, ne-a captat atentia turul insulei vecine, Tinos. O insula de doua ori mai mare decat Mykonos, dar mult mai putin populata si vizitata de turisti. Lipsa unui aeroport a limitat mult accesul spre ea, fapt dorit chiar de catre locuitorii acesteia, dedicati mai mult preocuparilor spirituale si care isi doresc sa fie cat mai putin sau deloc perturbati de afluxul energiilor curioase si agitate ale vizitatorilor. In prezent, accesul pe Tinos se face pe mare, cu diverse ambarcatiuni, printre care cea mai mare si mai rapida este feribotul. Pe langa pasageri, acesta transporta intr-o cala uriasa, mare cat un hangar aviatic, si autovehicule, de la autoturisme, la vehicule mari, gen autocare si tir-uri.

Noi aveam sa fim preluati din fata hotelului de un microbuz, acelasi care ne-a facilitat transferul de la aeroport la hotel si care avea sa mai apara in peisaj si in zilele urmatoare, ori de cate ori am avut nevoie de transfer in diverse locatii. Un microbuz ca pentru VIP-uri, caci chiar asa ne-am simtit urcandu-ne in el la scara hotelului si coborand apoi in portul cel nou al insulei, port aflat pe partea opusa a acesteia, unde coasta era mult mai abrupta, iar apele la tarm erau mult mai adanci, permitand astfel apropierea ambarcatiunilor de mare anvergura.

Intrarea in portul cel nou mi-a luat piuitul. Un vapor urias, de croaziera, cu un milion de etaje, atat de inalt era, isi astepta imbarcarea pasagerilor. Pe ponton, un furnicar de oameni isi astepta randul sa urce pe unul din vapoarele care erau deja ancorate la tarm sau care urmau sa vina. Rand pe rand, vapoare mai mari sau mai mici se lipeau de ponton, isi deschideau trapele de imbarcare, isi incarcau marfurile sau pasagerii si se indepartau rapid, lasand locul liber altora cu o rapiditate incredibila.

Noi am fost nevoiti sa asteptam afara, in soare, vreo 15-20 de minute pana a sosit feribotul nostru, delectandu-ne cu un suc rece, natural, de aloe, cumparat de la chioscul special amenajat acolo pentru turisti, dar, din momentul in care acesta a ancorat si pana ne-am ocupat locurile la alegere pe niste fotolii confortabile dintr-o uriasa cabina eleganta, destinata pasagerilor, au trecut doar 10 minute. In acest scurt interval au coborat toti pasagerii veniti pentru Mykonos, au coborat toate autovehiculele uriase, apoi au urcat alte autovehicule uriase, autocare si tir-uri si, la final, am urcat si noi, pasagerii de pe Mykonos care mergeam spre Tinos. In doar 10 minute!

La 13:33 aproape ajunsesem. Drumul cu feribotul a durat 45 de minute, timp in care am stat numai cu ochii pe o fereastra laterala, nu prea curata, dar care ne oferea o perspectiva foarte frumoasa catre larg, catre mare, unde puteam admira nu numai vasele de croaziera, vaporasele si alte ambarcatiuni de turism, care roiau in jurul insulelor, iesite la plimbare cu turistii, ci chiar apa aceea atat de albastra cum numai in reclame credeam ca exista, atat de albastra, atat de curata si atat de limpede incat pur si simplu ti se facea sete instant si te-ai fi aruncat in ea imediat sa o sorbi cu pofta. La ora 14:00 am coborat de pe feribot, lasandu-l in urma uimita, fiind prima experienta de acest fel pentru mine.






























































La coborarea in portul Tinos am fost asteptati de un autocar si de o doamna ghid desemnata de agentie sa ne insoteasca. Ghidulina, cum i-am spus noi de atunci si cum o vom denumi in continuare si in povestea noastra, era o grecoaica foarte versata, unsa cu toate alifiile si cu multa experienta de viata, dupa cum am dedus noi. Vorbea fluent mai multe limbi, printre care engleza, cea in care ne vorbea noua, precum si franceza si italiana, pe care le-am auzit vorbindu-le la telefon cu doua persoane, apoi spaniola si altele despre care ea ne-a povestit, dar pe care nu mi le mai amintesc acum. O profesionista, cum s-ar zice.

Dupa ce, la inceput, a jucat in fata noastra un rol ghidus, zambindu-ne complice, cu o smerenie mimata, jucausa si cerand ingaduinta din priviri pentru ca a aparut din departare cu o intarziere de doar doua-trei minute (timp in care noi cautam din ochi afisul “Tinos Tour” pe parprizele autocarelor din uriasa parcare a portului, asa cum fuseseram instruiti in materialul ce ne fusese oferit in cadrul pachetului turistic), ne-a preluat din port asa cum face o profesoara cu elevii ei, ghidandu-ne spre autocar.

Dupa un drum scurt cu autocarul, de doar 10 minute, ne-am aflat in fata primului obiectiv turistic din agenda, respectiv faimoasa biserica ortodoxa greceasca “Evanghellistria”, care detine in interiorul ei o icoana sfanta a Maicii Domnului, despre care se crede ca infaptuieste minuni. Intregul ansamblu ecumenic ii este dedicat Fecioarei Maria si Bunei Vestiri, foarte multe icoane cu acest important eveniment religios fiind peste tot prezente in biserica, pe pereti, pe usi, pe intrarea in altarul principal sau onorate pe socluri frumos sculptate in lemn sau marmura alba si bogat ornamentate cu argint, aur si pietre pretioase. Mai multe detalii despre aceasta biserica importanta pentru Grecia si nu numai, puteti gasi si aici http://femeilor.ro/icoana-facatoare-de-minuni-a-maicii-domnului-din-tinos-este-foarte-puternica-si-a-ajutat-multi-credinciosi-825.html.

Ce doresc sa mai adaug este ca aceasta biserica, impreuna cu icoana sa facatoare de minuni a Fecioarei Maria, este atat de importanta pentru greci incat se spune ca orice grec, de oriunde ar fi el, isi doreste sa ajunga acolo cel putin o data in viata.

Cand am aflat acest detaliu am glumit un pic pe aceasta tema, caci Adrian mai fusese o data aici, iar acum era a doua oara. Iar reminiscentele genealogice grecesti il inscriau automat in randul acelora fericiti, de buna seama, caci, din acest punct de vedere, nu era putin lucru sa calci de doua ori pe treptele acestei faimoase biserici. (“cea mai cunoscuta destinatie de pelerinaj a grecilor si una dintre cele mai populare a tuturor crestinilor din intreaga lume. Aflarea Icoanei Bunei Vestiri a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu se identifica cu istoria recenta a neamului grec” sursa si alte detalii interesante aici http://www.monastiria.gr/manastiri/sfanta-mnstire-a-maicii-domnului-a-bunei-vestiri-insula-tinos/?lang=ro)

Chiar de afara, de dincoace de zidurile sfinte, am admirat impozanta arhitecturii de o frumusete si armonie fara seaman, care te lasa fara cuvinte. Pavajul din curtea interioara m-a impresionat mult, in sincronicitate cu aparitia Porumbelului Alb in calea noastra, insa ce-am simtit intre zidurile bisericii nu poate fi descris. Sacrul era peste tot, il vedeai, il simteai, il inspirai, il gustai. Mirosea intens a tamaie si a ceara de albine naturala de la lumanarile aprinse in dreptul icoanei Preasfintei, iar energia era incredibila.

Am fotografiat un pic stingherita, cu retinere, fara blitz, pentru a nu deranja pe nimeni, motiv pentru care pozele mele nu au o calitate prea buna. Dar va incurajez sa cautati pe internet fotografii care sa va reveleze frumusetea aceea care nu poate fi descrisa. Sau, si mai bine, mergeti acolo! Vibrati, fiind voi direct acolo, intre peretii aceia intre care parca nici Dumnezeu nu clipeste, nici Sfantul Duh nu sopteste si nici omul nu poate pasi decat cu sfiala pentru a nu o deranja pe Ea, Maica Prea-Curata si Prea-Nevinovata.

Va puteti imagina cat de mult m-a miscat pe mine si ce emotii am simtit acolo cu atatea simboluri in jur, toate atat de dragi sufletului meu: Fecioara Prea-Nevinovata, Buna Vestire, Arhanghelul Gabriel, Floarea de Crin si Porumbelul Alb, utimele doua mai ales remarcandu-le in mod repetat in biserica, oriunde intorceam privirile. Duhul Sfant era peste tot prezent pentru noi. Atat in trup (cel de afara, de la intrare - metaforic vorbind), cat si in spirit (pictat aproape in toate icoanele din interior si sculptat in marmura alba si in lemn). Dar si in noi insine, desigur, cuprinzandu-ne sub aripa Lui protectoare si binecuvantandu-ne. In fata Icoanei sfinte ardea o lumanare inalta si groasa, spunandu-ni-se ca acolo arde permanet o flacara vie, noapte si zi, lumanarea fiind schimbata periodic, pentru ca Lumina sa nu se stinga niciodata.

Am fi stat mult mai mult in interiorul bisericii, dar nu ni s-a alocat pentru acolo mai mult de o ora. Urmau la rand si alte obiective interesante. Ne-am desprins cu greu (eu si cu lacrimi in ochi)  de acel loc incarcat cu sfintenie si impregnat cu Dumnezeu mai mult decat ne-am imaginat si am simtit vreodata si ne-am urcat in autocar.






























































































Dupa nici 10 minute de mers pe soseaua ce serpuia pe culmile sterpe ale Tinosului, am ajuns, in jur de ora 15:00, la o alta locatie, Ktikados (un satuc mic pe culmea unui munte). Urma sa luam masa la o taverna greceasca, in fapt o terasa, unde eram asteptati. Insa, inainte, am facut o scurta oprire pe jos la un atelier de facut lumanari din ceara naturala de albine. Acela era, de fapt, atelierul care aproviziona cu lumanari toate bisericile insulei, implicit pe aceea pe care tocmai o vizitasem.

“Atelier” este cam prea pretentios spus. Lumanarile erau manufacturate acolo de un singur om care, cu un ibric, lua ceara topita, lichida, dintr-un lighean, si o turna cu miscari repetate peste un fir de sfoara de bumbac alb, legat de un suport rotativ. Dupa fiecare strat de ceara turnat, facea o scurta pauza de cateva secunde, pentru a se raci si intari, apoi mai turna un strat, apoi inca unul si tot asa, pana cand se depunea pe fir un strat suficient de gros, atat cat era cazul pentru lumanarea dorita. Un fir mai scurt insemna o lumanare mai mica, deci mai subtire. Un fir mai lung genera o lumanare mai groasa.

Dincolo de aspectul derizoriu al atelierului, destul de dezordonat si cu multe lucruri imprastiate peste tot, mirosea inauntru divin! Ceara de albine topita mirosea a turta dulce, a prajituri, a copilarie. Mirosea a biserica, a Dumnezeu. Si a Mama! Si imi amintesc acum cu duiosie exact de acel “miroase a mami!” rostit de fetele mele cand erau mici, cand, fiind acasa singure, imbratisau perna mea, care inca imi mai pastra mirosul parfumului pe care il foloseam atunci. Era mirosul cald si bland al iubirii Parintelui.

N-as mai fi iesit de acolo. In timp ce lucratorul grec ii explica in greceste Ghidulinei procesul de fabricatie al lumanarilor, iar ea traducea acele detalii in engleza grupului nostru, eu m-am desprins cateva momente si m-am invartit prin interiorul inghesuit al atelierului ca un copil care isi cauta jucaria preferata. Am surprins cateva imagini sugestive si, exact cand incheiasem de inspectat acel “loc de joaca” interesant, grecul ne-a multumit pentru vizita si ne-a oferit fiecaruia, din partea lui, cate o lumanare mica, obisnuita, facuta de mana lui din ceara aceea de albine care mirosea atat de nemaipomenit. 


La iesire, mi-a atras atentia mai intai un singur Porumbel Alb care ne privea linistit de pe liniile electrice din apropiere, apoi un stol intreg de porumbei albi aliniati frumos pe marginea unor acoperisuri.  Atat de uimita am fost, incat abia am reusit sa prind vreo doua cadre inainte ca stolul sa-si ia zborul magnific pe deasupra noastra. Totul perfect sincronizat.
 

























































De acolo ne-am indreptat spre terasa unde aveam sa servim pranzul. De cum am ajuns acolo si am intrat, fiecare pas pe care il faceam era insotit de exclamatii admirative ale tuturor. Numai “Woow, woow, wooow!!” se auzea de la toti. Ce sa va spun? Era ca-n filme! Parca intrasem intr-o scena de film si, nu stiu de ce, dar gandul mi-a fugit la “Casablanca”, in care protagoniștii principali au fost Humphrey Bogart, Ingrid Bergman. Locul era atat de romantic incat doar un asemenea film, plin de romantism, in esenta, ar fi putut fi asociat cu frumusetea aceea.

Intrasem sub o cupola de verdeata ce pastra in interior o atmosfera racoroasa si placuta in ciuda caniculei de afara care ne crease un oarecare disconfort la mersul pe jos. Coloanele de piatra de pe margine sustineau un acoperis de barne care, la randul lui, sustinea lujerii grosi, lemnificati, cataratori si plini de verdeata ai unui salcam japonez (wisteria) batran, care avea trunchiul gros cat al unui copac (cu siguranta avea cateva sute de ani), pe alocuri chiar inflorit si care era impletit aleator cu lujerii unei bougainvillea, si ea inflorita. O sumedienie de alte plante locale decorau in ghivece terasa, iar peretii erau si ei bogat ornamentati cu tablouri sau diverse obiecte din lemn pictat, toate la un loc generand o poza extrem de fotogenica si cu specific grecesc cum numai in filme sau pe internet mai vazusem. Atata verdeata la un loc nu mai vazusem de cand plecasem din tara.

In paranteza doar, mai adaug un aspect semnificativ pentru a intelege de ce ma bucura pe mine atat de mult verdele acela umbros ce inconjura terasa in care ne aflam. Ei bine, si Mykonos, dar mai ales Tinos, sunt insule stancoase, aride, fara prea multa vegetatie. Tinos mai are ceva zone extrem de restranse cu maslini, dar in rest verdele poate fi vazut doar foarte putin in jurul casutelor localnicilor. Culmile muntoase sunt sterpe de-a binelea, iar solul nisipos, cu pericol de erodare continua, este tinut in loc de nesfarsitele ziduri din piatra construite ca terasamente peste tot. Dar absolut peste tot! Nu este nici o bucata de pamant pe intreg teritoriul insulei care sa nu fie imprejmuita indeaproape de ziduri de terasare. Privit de sus, insula pare fi brazdata de valuri-valuri de pamant, in fapt, valuri creionate din ziduri arcuite pe formele de relief, conturand vai si culmi, case si livezi de maslini, proprietati si zone pustii.

Asadar, parea ireal ca noi eram acolo, in mijlocul acelui decor de film. Mesele acoperite cu fete de masa in carouri alb-albastre, scaunele vopsite in albastru-tourqoise, detaliile din jur care adaugau din loc in loc tuse de culoare tourqoise, ne incantau atat privirile, cat si toate celelalte simturi.

Apetitul ne-a fost imediat stimulat de Meniurile ce ne-au fost puse inainte si, dupa ce fiecare si-a comandat mancarea preferata, am fost serviti impecabil. Iar, la final, ne-a fost oferit desertul din partea casei, cate o portie mare de fructe, pepene galben si cirese. Este inutil sa va mai spun ca n-am mai fi plecat de acolo. De la inaltimea culmei pe care era amplasata aceasta terasa puteam privi in zare tarmul insulei, portul in care ancorasem cu feribotul si valea dintre doua culmi muntoase, stancoase, plina de ziduri de terasare. Perspectiva pe care o aveam de acolo, de sus, era incantatoare. Tot sa stai la o masa acolo, cu ceva racoritor de baut alaturi, cu o muzica greceasca in surdina, pe fundal, cu ciripit de pasarele nemaiauzit de noi pana atunci si cu valea aceea larga inainte, dincolo de care vedeai... marea!









































Urmatorul obiectiv turistic unde aveam sa mergem era Manastirea Kechrovouni. „Situata pe versantul muntelui Kechrovouni, la 650 de metri deasupra nivelului mării, această mănăstire este dedicată Adormirii Maicii Domnului și a fost fondata de fiice ale unei familii bogate de Tinos în secolul al XI-lea sau al XII-lea. Este un complex, care include biserica principală, bisericile mai mici, precum și clădirile auxiliare și celulele călugărițelor. Aceasta este mănăstirea în care Aghia Pelaghia a condus o viață ascetică și a avut viziunea Fecioarei Maria, spunându-i despre icoana ei miraculoasă. Colecția eclesiastică a mănăstirii este adunată în Muzeul mănăstirii Kechrovouni. Expoziția include cruci și icoane vechi (în special secolele XVIII și XIX), cele mai vechi fiind Lamentation (secolul XVII), precum și icoane pictate de F. Kontoglou. Colecția cuprinde și obiecte religioase cum ar fi ustensile (lumanari, sfeșnici, potire, etc.), veșminte, cărți sfinte și diverse obiecte (lămpi, mașini de tocat, vase, tacâmuri etc.), metal și broderii. De interes deosebit este icoana placat cu argint a Fecioarei Maria a navetei emblematice a lui Kanaris, păstrată la mănăstire.” (sursa https://translate.google.com/translate?hl=ro&sl=en&u=https://tinos.gr/en/sites/kechrovouni-monastery/&prev=search)


Prin pliantele primite inainte de excursie de la Lucie, agenta noastra de turism din Mykonos, fusesem avertizati ca, daca dorim sa vizitam aceasta manastire, este necesar sa adoptam o tinuta vestimentara adecvata, respectiv, pentru barbati, pantalon lung si camasi/tricouri, iar pentru femei, pantalon lung sau fusta/rochie mai lunga, care sa acopere genunchii, precum si bluze/rochii care sa acopere umerii si cat mai mult din decolteu. Asa ca in ziua aceea a fost singura data cand ne-am imbracat cu pantaloni lungi amandoi, si eu si Adrian. Ne doream sa intram in aceasta manastire si, din fericire, am putut face asta, ceea ce nu se poate spune despre multi alti membri din grup care, nefiind avertizati de agentul lor turistic, n-au avut o tinuta corespunzatoare, care sa le permita accesul.

Autocarul a oprit in fata manastirii dupa nici 15 minute de mers printre colinele terasate, parca aceleasi de peste tot, imaginile amestecandu-mi-se in fata ochilor deseori, fara a mai face diferente intre o colina sau alta din cauza similitudinilor: pamant sterp, ziduri de terasare, bolovani uriasi, casute albe, cochete, adunate in palcuri, bisericute cu acoperisuri albastru-tourqois sau rosii, palmieri sau bougainvillaea inflorite prin curti si tot ceeea ce mai vedeti ca se repeta in poze aproape identic.

Inainte de a intra pe poarta manastirii, de deasupra careia, dintr-un mozaic superb, Maica Domnului ne privea cu blandete si ne deschidea bratele larg, primindu-ne nu numai in interiorul ansamblului manastiresc, ci direct in inima si in sufletul ei sfant, de Mama Divina, am fost preluati de doua maici, care ne-a investigat de departe, cu o privite vigilenta, tinutele. Fiind multumite de ceea ce vedeau, ne-a permis accesul pe poarta.

Ghidulina ne-a spus ca, din cele peste 150 de maici cate vietuiau in mod obisnuit in trecut in manastire, in prezent erau acolo numai sub zece. Viata austera, in stil manastiresc, grijile si responsabilitatile multe privind administrarea multelor cladiri din ansamblul ecumenic, nevointele de tot felul, programul strict de rugaciune si multele privatiuni de tot felul (lipsa unor facilitati tehnologice si nu numai, la care omul modern are acces in viata de mirean, din mijlocul societatii), au determinat ca majoritatea covarsitoare a maicilor sa renunte la viata manastireasca si sa se intoarca in lume.

Vizita noastra in manastire a fost foarte placuta. In interior era pustiu cand am ajuns noi. Nu era prezent nimeni altcineva decat grupul nostru restrans. Am intrat pe usi, am urcat trepte, am privit prin obloane sculptate in marmura, am facut fotografii, ne-am inchinat la icoane, am rostit in gand rugaciuni si ne-am bucurat cu sufletele de pacea aceea insorita si binecuvantata a zidurilor albe si altarelor dedicate lui Dumnezeu si Maicii Domnului, cea atat de venerata de greci si de o lume intreaga.
Un incident un pic comic pentru mine s-a petrecut la un moment dat. Concentrata la detaliile si incadrarea fotogenica a cladirilor si interioarelor manastirii, am ramas cumva mai mult in urma, grupul fiind condus de Ghidulina catre o incinta de la un etaj, unde era o icoana frumoasa a Maicii Domului. Incinta aceea avea deschidere catre exterior, ca o terasa, iar vocea ei se auzea ca un ecou pana la locul unde eram eu. Incheind si ultimul cadru pe care mi-l doream de la parter, am vrut sa ma alatur grupului si, auzind vocea undeva la etaj, am urcat prima scara din fata, crezand ca pe acolo urcase grupul. Dar acolo unde am ajuns nu era nimeni. Ecoul se auzea din stanga mea, asa ca am coborat scara aceea, am trecut printr-un coridor la stanga, am dat de alta scara, am urcat, dar... nimeni. Vocea se auzea, de aceasta data, in ecou la dreapta. In rest era pustiu. Am coborat inapoi scara, am trecut pe sub o cupola, apoi printr-un alt coridor, apoi am dat de alta scara. Am ascultat. Ecoul venea de la etaj, din toate partile. Parea centrat, asa ca am urcat. Etajul s-a deschis inspre un fel de paravan care dadea inspre o micuta terasa spre care avea iesirea incinta unde intrase grupul. N-am povestit nimanui nimic, ca si cum nimic nu se intamplase, dar am zambit in sinea mea cu gandul la aceasta peripetie. M-am simtit ca o fetita zglobie care alergase, ca la ea acasa, dintr-o camera in alta, de la un etaj la altul, de pe o usa pe alta, fara nici o retinere, fara nici o teama ca va fi descoperita intr-un loc nepermis, fara nici o ingrijorare ca va fi certata, simtindu-ma exact ca intr-un joc inocent, copilaresc, printr-un labirint cu ziduri albe, insorite, decorate extraordinar de frumos, pe care le-am si fotografiat in periplul meu inedit. M-am alaturat grupului si apoi am coborat impreuna in curtea manastirii, pregatindu-ne de plecare.

Dupa ce ne-am imbaiat deplin in energiile linistite si calde ale locasului bisericesc ortodox si ne-am incarcat sufletele cu ele, am iesit spre autocar unde ne astepta restul grupului care nu putuse intra cu noi.


































































































In jur de 17:00 am plecat spre autocar pentru a fi dusi catre urmatorul obiectiv turistic inscris pe itinerariul zilei. Drumul a ocolit muntele “Exobourgo”, presarat pe o parte a lui cu nenumarate castele venetiene, construite in trecutul indepartat ca protectie impotriva invadatorilor turci, in timp ce pe cealalta parte a versantului stancos si golas erau amplasate mai multe localitati micute (sate) catolice. Muntele parea el insusi ireal, caci parca era o gramada de bolovani uriasi, rotunjiti, rasturnata acolo dintr-o roaba cosmica si uitata in eternitate asa.

Dupa acest tur de munte am oprit intr-un mic satuc faimos pentru specializarea lui in confectionarea suvenirurilor, numit “Volax”. Acest satuc ne-a produs, mai ales mie si lui Adrian, o impresie foarte puternica. Era o comunitate micuta, iar casele lor pareau ca scoase din povestea “Alba ca zapada si piticii ei”. Caci nu erau doar 7. Erau atat de cochete cum nu mai vazusem inca in Grecia! Cu terase micute, dar pline de flori, cu bolte umbroase, racoroase, cu ghivece de pamant pe la usi sau ferestre, cu diverse decoratiuni din loc in loc, ce personalizau fiecare casa in mod diferit, strazile ori magazinele de suveniruri. Totul parea atat de intim, incat parca nici nu indrazneam sa patrundem mai mult pe aleile acelea inguste inspre casutele frumos decorate. Ne simteam ca niste intrusi indiscreti, cautand ineditul si facand fotografii acolo unde nici sa respiram parca nu ar fi trebuit sa indraznim, ca sa nu-i deranjam pe locatarii de dincolo de obloanele inchise peste ferestre sau de dincolo de usile frumos colorate. La un moment dat chiar am facut cale intoarsa spre terasa de la intrarea in satuc, caci prea paream intruzivi in lumea aceea a lor linistita, tacuta, amortita parca intr-un trecut de poveste, unde pitici si alte personaje misterioase isi duceau viata de zi cu zi, ascunsi de ochii indiscreti ai vizitatorilor inoportuni.

Ca sa nu mai tulburam cu prezenta si cu curiozitatea noastra energiile locului, oricat de usor am pasit in interiorul acelui satuc si cu oricata discretie si smerenie am privit in jur, ne-am retras sa servim o cafea pe terasa. Cu atat mai mult cu cat ceilalti membrii ai grupului optasera sa ramana la terasa si numai noi alesesem plimbarea printre stradutele si casele comunitatii.

Am plecat de acolo impresionati de acest popas, un loc in care pana si peretii erau plini de poezie, la propriu. Versuri nenumarate, scrise cu caractere grecesti, cel mai probabil versete din biblie sau rugaciuni, dupa cum banuim, erau inscriptionate pe foarte multe ziduri, usi sau ferestre. Nu le-am inteles rostul si nici nu ne-am amintit sa o intrebam pe Ghidulina noastra. Si nici pe net n-am cautat inca. Dar o vom face ca sa ne edificam asupra sensului acestui obicei. Speram sa gasim.


















































































La ora 18:00 si un pic am pornit mai departe in calatoria noastra pe insula. Se dorea a ne prezenta si zona mai fertila a insulei, cea cu parcele agricole, apoi livezile de lamai si apoi sa admiram panorama de coasta, “privelistea care iti taia respiratia spre mare” (asa cum ne-a fost prezentata de pliantele ce ne fusesera inmanate) si restul insulei. In plus, agenda prevedea ca, la intoarcerea spre port, sa fim dusi pe o coasta unde mii de pescarusi isi aveau cuiburile, o colonie mult apreciata de toti turistii. In cele din urma la pescarusi n-am mai ajuns, n-am inteles de ce, insa am avut parte, in schimb, de alte surprize in program.

Putinele zone verzi, asa-zis fertile, pe care le-am vazut din mersul autocarului ne-au facut sa ne minunam ca ei, grecii, puteau face agricultura pe solul acela uscat, nisipos si pietros. Soseaua ne purtase pana atunci numai in jurul culmilor, majoritatea aride, iar eu nu pridideam a ma minuna de zidurile de terasare ce tapitau pamantul acela uscat in toate directiile, precum o plasa crosetata din macrame, aruncata pe deasupra insulei pentru a o tine la un loc, pentru a nu se dezmembra sub influenta vanturilor, ploilor (chiar daca putine), sau a altor intemperii. Cata munca fusese depusa acolo pentru construirea atator ziduri! Piatra peste piatra, piatra langa piatra, pe milioane de kilometri, intr-o tesatura incredibila! Cata determinare au avut acei oameni care au pornit sa faca aceasta lucrare! Sa fi fost doar lupta impotriva capriciilor vremii? Sa fi fost doar lupta pentru supravietuire, pentru asigurarea unui pamant cat de cat agricol, pentru hrana? Sa fi fost un soi de protectie impotriva navalirii vrajmasilor? Toate la un loc? Nu stim. Oricum, trebuie sa fi avut un motiv extrem de temeinic pentru a finaliza o astfel de retea de ziduri de aproximativ un metru inaltime si groase de cam o jumatate de metru. Adevarate ziduri de aparare sau rezistenta, dar pentru ce? Inca nu stim, dar vom cauta pe internet detalii. Ghidulina s-a pierdut in explicatii la acest subiect si a deviat usor si elegant pe langa el. N-am mai insistat.

Din loc in loc se vedeau palcuri de case albe, cuburi de lego pentru copii, asa cum le-am spus eu, ce pareau oaze de lumina in mijlocul acelui pustiu uscat, neprimitor si, pe deasupra, torid. Eu asa l-am perceput. Casele erau, cu prepondereanta, in acea zona, ale catolicilor, care convietuiesc pe insula in buna intelegere si armonie impreuna cu ortodocsii.

Dupa aproximativ o ora de serpuit printre coline, am oprit in unul din satucurile aproape trase la indigo ca aspect si culoare, pentru a vizita atelierul de lucru si expozitia unui sculptor local in marmura alba. Insula Tinos contine in adancurile ei un important zacamant de marmura alba, gri si verde, ultima fiind considerata cea mai pretioasa, precum si de granit si alte pietre de constructii, extragand si exportand aceste matariale in mod intensiv. Este una din resursele importante ale insulei, pe langa turism, cea la care ne-am gandit si noi ca ar fi putut constitui unul din motivele prioritare pentru mentinerea structurilor dealurilor de catre acea retea de ziduri de terasament.

Atelierul sculptorului ne-a captat atentia imediat. Era plin de simboluri dragi noua: porumbei albi, flori de crini, bufnite (era plin de bufnite si porumbei peste tot, in orice colt!), delfini, pescarusi, sirene, in esenta simboluri mai ales marine, de care viata elenilor este intrisec legata. Sculptorul ne explica in greaca detalii despre modul in care isi realiza lucrarile, Ghidulina ne traducea in engleza, iar grupul statea adunat in jurul mesei lui de lucru ascultand. Eu m-am indepartat usor de grup fotografiind aproape tot ce-am vazut. Erau foarte multe obiecte decorative exceptionale acolo si pe multe dintre ele le-am vizualizat infrumusetandu-ne Gradina. Atelierul avea si o curticica cocheta, in care erau depozitate placi de marmura de diferite marimi care isi asteptau randul sa fie prelucrate si, prin mana iscusita a omului cu dalta, plina de talent si viziune, sa-si reveleze privirilor arta desavarsita ascunsa in interior.





















































In cele din urma ne-am desprins de lucrarile sculptorului, prezente pana si in gardul exterior, incastrate printre pietrele care formau zidul, cu rost si cu indemanare, si ne-am indreptat pe jos spre centrul traditional al localitatii pentru o plimbare de dupa amiaza, o cafea, un suc, o bere sau orice altceva si-ar fi dorit membrii grupului nostru sa serveasca pe la micutele terase existente peste tot ca ciupercile in padure dupa o ploaie buna.

Plimbarea ne-a scos in cale si o terasa plina cu mese, amplasata intr-o mica piata amenajata in jurul unui copac imens, de peste o suta de ani, conform explicatiilor Ghidulinei. Palmierii uriasi, leandrii albi si roz, bougainvillea inflorita abundent peste tot, terasele, obloanele albastre de la ferestre, balustradele si alte decoratiuni ale zidurilor albe, felinarele, sculpturile in marmura alba din stocaturile cladirilor, acoperisurile rotunjite ale bisericutelor si crucile de peste tot de primprejur, creau un decor romantic, dar unul care avea un aer diferit fata de Mikonos. Era ceva mistic in aer, ceva care avea darul de a ne aminti, parca, la tot pasul, ca acolo ne aflam pe un pamant sacru, dedicat Sfantului Spirit, mai degraba decat pe un pamant turistic.

Dupa un timp, o parte din membrii grupului nostru au apreciat, la un moment dat, mult mai mult aspectul mai pragmatic al nevoilor fiintei umane, respectiv, au acordat o atentie mai deosebita acelora care vizeaza corpul fizic si mai putin celor care se adresau sufletului. In consecinta, s-au oprit la una din terasele micute care ne-a aparut in cale, unde au dorit sa-si odihneasca picioarele obosite si sa-si potoleasa setea. In acest sens, o bere rece li s-a parut cea mai buna alegere. Cu atat mai mult cu cat Ghidulina disparuse din peisaj, nu stim cand si unde, si ni s-a parut potrivit sa ne oprim pe loc si s-o asteptam sa apara.

Popasul a fost foarte binevenit, reusind astfel, in tihna, sa schimbam si cateva cuvinte agreabile intre noi. Cei care se oprisera erau patru barbati americani, din Texas (unul), din Arizona (doi) si din Connecticut (unul, care era insotit si de sotie), pe care ii veti recunoaste cu usurinta din poze dupa palariile de paie, specifice, apoi o doamna din Marea Britanie  si noi doi, singurii romani din grup. Adrian s-a prins in conversatie cu ei, fiecare schimband impresii despre tarile de provenienta, glumind pe seama guvernelor acestora si complimentandu-se reciproc pentru cate ceva (Adrian a fost admirat pentru engleza lui conversationala excelenta), creandu-se o atmosfera placuta, relaxata, de prietenie pasagera. Dupa ce ne-am racorit fiecare cu ce a dorit, noi cu apa minerala si cu fructe pe care ni le luasem in rucsacel de la hotel, tocmai la timp a aparut si Ghidulina noastra, pe care chiar am prins-o in una din fotografii zambind cu gura pana la urechi, dar mimand un sentiment de vina inchipuita si o smerenie ghidusa, prin care ni se cerea ingaduinta pentru disparitia pentru care parea a-si cere, astfel, scuze.

Ne-am reunit cu totii la autocar unde, in mod haios, cei trei americani s-au asezat chiar in fata noastra, aliniindu-si palariile de paie ca la parada, generandu-mi o poza tare comica si interesanta.


































De acolo a urmat drumul de intoarcere in port, de unde aveam sa luam din nou feribotul cu destinatia Mykonos. Soarele incepuse sa-si schimbe stralucirea si isi domolise semnificativ dogoarea, pregatindu-se de apus. Soseaua cobora spre port in serpentine usoare, ocolind una din culmile mai line ale insulei, lasandu-ne, din fericire, pe dreapta, privelistea libera spre apusul de soare pe care ne temeam ca nu-l vom vedea in acea zi. Pana sa ajungem la tarmul marii, soarele a apus, dar, chiar si asa, din mersul autocarului, privind pe geam, ne-am putut bucura de frumusetea acelui spectacol ceresc extraordinar, frumos colorat.


























In parcarea uriasa unde am coborat din autocar ne-am primit fiecare biletul de intoarcere pentru feribot si ne-am luat la revedere de la Ghidulina. Ne-a explicat cum sa ajungem in port, inapoi pe soseaua pe care venisem cu autocarul in parcare, si ne-a abandonat. Cam brusc, ni s-a parut noua, dar am dat vina pe oboseala zilei si a profesiei ei, in general una deloc usoara, cum ar putea parea la prima vedere, ci destul de solicitata, cu responsabilitate si cu necesitatea unei atentii distributive agile.

Intoarcerea in port, pe jos, ne-a permis sa admiram si aspectul de noapte al acestuia, marea oglindind minunat, la tarm, reflexia stralucirii luminilor cladirilor. Pozele facute atunci nu sunt de calitate, caci n-am mai folosit blitz-ul, asa cum ar fi fost necesar, insa, chiar si asa, puteti observa si simti atmosfera portului in pragul noptii.

Imbarcarea in feribot a urmat aceeasi procedura ca si prima data: coborare de masini si pasageri, apoi urcare de masini si pasageri. Era ora 22:00 cand ne-am regasit in fotolii confortabile, din piele, intr-un salon urias, ca pe Titanic, amenajat astfel incat turistii sa se simta cat mai bine, sa nu le lipseasca nimic, nici televizorul (cu atat mai mult cu cat tocmai avea loc Campionatul Mondial de Fotbal 2018 in Rusia), nici mancarea si nici bautura (fiind mai multe baruri bine aprovizionate pe laturile salonului) si nici alte bunuri (un magazin cu imbracaminte, incaltaminte si alte marfuri asteptandu-si clientii cu usile deschise).

La ora 23:00 ancoram in portul Mykonos, unde ne astepta microbuzul nostru ca sa ne duca la hotel. Desi obositi dupa o zi atat de incarcata, am surprins si cateva cadre ale noptii si marii, vazute din balconul camerei noastre. Din departare, din centrul petrecaret, plin cu terase aglomerate la ora aceea, se simteau energiile tinerilor iesiti pe strazi pentru viata de noapte. Acolo era o alta lume. Una complet diferita de a noastra. Noi doi eram inconjurati de acea liniste placuta si mangaietoare de care aveam nevoie. Ne simteam leganati de briza marii si de pacea din jur. Ne-am retras la somnic multumiti. 

Imaginile si simtirile traite in biserica Bunei Vestiri ne erau inca foarte proaspete in minte si in trupuri. Mirosul divin al lumanarilor facute din ceara naturala de albine inca il mai simteam in nari. Timpul petrecut impreuna pe terasa aceea greceasca, la umbra aceea verde si relaxanta, parea oprit in loc. Jocul meu secret pe coridoarele si treptele manastirii inca ma facea sa zambesc. Apusul soarelui inca mai palpaia pe retina. Am adormit cu usa balconului deschisa, feriti doar de obloanele inchise, care permiteau brizei racoroase a noptii sa intre in camera. In larg, cateva ambarcatiuni mici, ancorate in golful din fata noastra, se leganau usor in valuri, palpaindu-si in intuneric luminile de pe catarge. 

O foarte mare parte din Mykonos incepuse sa petreaca in rauri de bautura si in zgomot infernal de muzica moderna, in timp ce, o alta parte, foarte mica, se pregatea sa viseze... Doua parti ale aceluiasi intreg. Doua lumi atat de diferite cuprinse de acelasi fir de Viata al aceluiasi Prezent. Sub acelasi Cer, cu acelasi Dumnezeu in noi.

 




















 






























Din Grădina lui Dumnezeu: 19.07.2018

***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu