Ne-am intors
acasa dupa o absenta de o saptamana si s-a reluat filmul competitiei pentru
mangaieri. Filmul acesta este, de obicei, cam acelasi mereu. Cum iese unul din
noi afara, parca suna adunarea, ca-n armata. Toti cei trei muschetari, Toni,
Gina si Bobita, se infiinteaza in pas alergator pentru giugiuleala zilei. Cum
Adrian reuseste sa se retina de la aceste gesturi menite a starni competitia
canina si a o impinge spre nivele paroxistice, raman singura pe metereze,
straduindu-ma si eu din rasputeri sa-mi mentin aceeasi pozitie intransigenta.
Daaar..... evident, nu pot. Pur si simplu nu pot! :D Ii iubesc atat de mult pe
patrupezii astia nazdravani incat i-as dragani tot timpul. Iar felul in care se
inghesuie toti trei la cersit de mangaieri ma topeste de-a binelea.
Primul care le revendica ostentativ in fata
celorlalti doi este Bobi. Este nu neaparat tupeist. Doar are cea mai mare
nevoie de atentie. Poate si pentru ca este mult mai mic ca varsta decat
ceilalti, dar, cred eu, si pentru ca el este “adoptatul”, cel adunat de pe
drumuri, cel care a fost mai intai al nimanui, care a simtit cel mai acut
neiubirea, de care nimanui nu i-a pasat, care a fost doar la un pas de a-i fi
curmata viata si care, salvat fiind prin intrarea in curtea noastra, a primit, poate,
pentru prima data o vorba buna, o privire ingaduitoare, o mangaiere, apoi
iubirea. A tinut minte cat de protectoare i-au fost primele mangaieri si de atunci
si le doreste neincetat.
In plus, stie, dragalasul, ca, fara sa vreau si fara
a ma putea opune, el e preferatul. Si cum ar putea sa nu fie? Mai ales cand, in
imbulzeala care se creeaza la sesiunea de mangaieri, el ajunge intotdeauna
primul in fata.
Din Grădina lui Dumnezeu: 18.11.2018
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu