Chef de dulce

Când pe lista de cumpărături nu treci niciodată lapte, ouă, făină de grâu, unt şi nici brânzeturi (că nu le mănânci în mod curent), dar ai chef de ceva dulce, ce faci? Cauţi prin dulapuri şi dai de griş. Bun şi ăsta! A ieşit un desert la minut delicios! Nepretenţios şi fără o denumire savantă. Un soi de griş cu lapte, dar fără lapte.

Dar, să ştiţi, de n-ar fi fost grişul, aşa nevoie de dulce aveam încât, ca să nu intru în sevraj, mă mulţumeam şi cu o felie de pâine cu miere. Şi, de n-aveam miere (deşi nu ne lipseşte niciodată) mă duceam direct la cutia cu zahăr brun, că ăsta chiar nu-mi lipseşte niciodată (cafeaua n-o pot bea fără zahăr, nu-i aşa? eu, nu!).

Ingrediente: Am fiert apa cu zahărul brun, am pus grişul şi un pic de esenţă de vanilie (rămasă prin dulap din secolul trecut, probabil, căci nici nu-mi amintesc când am cumpărat aşa ceva) şi cacao. Am amestecat continuu până a căpătat consistenţa unei budinci şi a fiert grişul bine. Am turnat compoziţia în castronele şi am decorat cu susan aurit un pic în cuptor şi cu scorţişoară. Se pot adăuga: nuci, alune, fructe diverse, după preferinţe. Merge şi cu banane! Desertul acesta are minim-minimorum de calorii. Doar câteva, acolo, fără importanţă şi fără consecinţe.

Văzând cât de bine arată grişul în castronele, Adrian a zis: „Deşi pare un banal griş, este de fapt un griş fermecat, cu multe ingrediente secrete privirii, magice gustului!” Un desert delicios, simplu, natural, dietetic (oarecum) şi, mai aşa, ca pentru copii.  Asta se întâmplă când supermarketul pentru amandine este la cam 10 km distanţă.

 

Din Grădina lui Dumnezeu: 14.11.2018

***