Grădina lui Dumnezeu: Povestea Puiului de Soc şi a Socului cel bătrân şi înţelept din Ţara Socului

Azi, de 1 iunie, pentru toţi copiii, de la mic la mare, o poveste adevărată!

Noi suntem mari amatori de soc. Ne place socul la nebunie! Ne place totul de la soc: aspectul impresionant al tufelor de soc decorate cu pălăriile lor mari şi albe, din flori delicate, parfumul intens de soc, ceaiul de soc, socata şi, dacă ar exista o reţetă simplă, am mânca soc şi pe pâine. Ni se pare ceva de vis!

Spunând acestea, veţi înţelege de ce, încă de când stăteam la Bucureşti şi aveam doar vise cu Grădina noastră, ne-am gândit că socul nu ne va lipsi sub nici o formă din preajmă. Şi, ca să ne asigurăm ca asa va fi, am făcut cel mai simplu demers posibil la vremea aceea pentru noi: am rupt o crenguţă de soc dintr-o tufă din spaţiul verde al unui bloc, am pus-o într-o sticlă cu apă ca să facă rădăcini, apoi am plantat-o într-un ghiveci.

Asta se întâmpla în vara lui 2014. În balconul nostru de la etajul 8 al blocului în care locuiam, puiul nostru de soc s-a dezvoltat foarte frumos şi a convieţuit următorii doi ani cu o mulţime de alte plante, flori, legume, fructe şi copăcei, toţi făcând parte din experimentul nostru senzaţional numit de noi “Gradina din balcon ” (despre care puteţi citi aici... http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2015/06/gradina-din-balcon.html).

După ce ne-am mutat în Grădina lui Dumnezeu, asta fiind la începutul iernii, chiar la sfârşitul lui noiembrie 2015, am păstrat micuţul pui de soc în ghiveci, în balcon, având grija de el şi verificându-l tot timpul să nu îngheţe. Odată cu venirea primăverii, prin martie, după ce am fost siguri că am scăpat de îngheţuri, l-am plantat chiar în faţa casei, înspre poartă. Ne doream să-l avem tot timpul în faţa ochilor noştri, să-l vedem cum îi merge, să-l vedem când înfloreşte, să ne bucurăm din plin de florile lui, de parfum şi de toate celelalte beneficii extraordinare ale acestei plăntuţe.

Între timp, se mai înălţase un pic. Eram foarte mândri de puiuţul nostru de soc! Nu ne încăpeam în piele de mândrie! Eram ca nişte părinţi adevăraţi, iubitori şi grijulii! Deja îl vedeam cu ochii minţii crescut mare, devenit o tufă impresionantă, frumoasă, atrăgătoare, plină de flori, încărcând gardul, eclipsând orice alte plante cu măreţia lui şi întorcând toate privirile celor care treceau prin faţa porţii noastre.

De unde să ştim că, odată cu venirea primăverii şi odată cu explorările pe care aveam să le facem prin zona unde ne este localizată Grădina, aveam să constatăm că noi ne-am mutat, de fapt, fix în Ţara Socului?!?!?? Fără nici o exagerare! Aici este soc pretutindeni!!!!! Unde întorci capul, vezi soc. Unde muti privirea, soc. Unde te plimbi şi oriunde te-ai duce, peste tot soc. Soc la tot pasul! Tufe tinere, răsărite pe te miri unde, pe dealuri, pe marginea drumurilor, prin curţi şi grădini. Tufe mari, uriaşe, gargantualice! Tufe bătrâne, unele transformate în adevăraţi copaci, cu trunchi, cu crengi groase, pline de flori!

Un asemenea copac de soc matusalemic avem şi noi în Grădină, lăsat de Bunici. Are cu mult peste 80 de ani. Mămăiţa-vecina ne-a spus că, atunci când s-au mutat ei aici, în urmă cu 70 de ani, socul ăsta era deja acolo şi, chiar de pe atunci, era mai înalt decât un om. Părea - după cum ne-a spus ea - să fi avut în vremea aceea peste 10 ani, cel puţin. Fusese plantat acolo ca “piatră de hotar”, aşa cum sunt mulţi copaci pe aici. Nu aveau garduri. Îşi delimitau proprietăţile plantând cate un pom. Aşa a fost şi cu socul nostru.

Acum este mai înalt decât casa. Este mai înalt şi decât şura, dincolo de care el străjuieşte intrarea în grădina de legume, împreună cu bătrânul corcoduş. La început, imediat după ce ne-am mutat, când pomii încă nu aveau frunze, iar noi încercam să ne dăm seama ce pomi avem peste tot, am crezut despre acest soc că este un prun bătrân. Am fost deosebit de surprinşi când Mămăiţa ne-a spus că este soc. Înălţimea lui, trunchiul gros şi crengile noduroase, unele acoperite de un strat gros de muşchi verde, ne amintesc de măslinii biblici din Grădina Ghetsimani, locul unde Iisus şi-a rostit ultima rugăciune de dinainte de crucificare. Căci socul nostru este, cu adevărat, un copac din alte timpuri, unul care a văzut multe în trecerea anilor peste el.

La umbra lui, Bunicii au construit un coteţ pentru păsări. Sau pentru cine ştie ce animale aveau ei prin curte. O parte din el este solid, bine făcut, cu acoperiş de ţiglă – construcţie pe care, probabil, o vom păstra după recondiţionarea ei completă, chiar cu schimbarea ţiglei, fiind un spaţiu foarte bun pentru amenajarea unui loc de citit în aer liber sau pentru pictat (deja am cumparat de cateva luni pensule si acuarele pentru acest demers, dar nu am gasit inca si timpul necesar dedicarii lui). Alături, în prelungire, este o improvizatie de lemne şi scânduri, cu acoperiş din carton bituminat, pe care o vom dezmembra complet când vom avea timp. În locul ei vom planta flori căţărătoare, întinse pe o pergolă, dar şi alte flori, care vor face acest colţ foarte plăcut, exotic şi interesant, un alt “Secret Garden.

Revenind la soc, pomul nostru este atât de înalt, încat n-am ajunge la florile lui decât cu scara. Însă nu este nevoie de un asemenea efort. Peste tot în jurul nostru sunt puzderie de flori de soc. În imediata apropiere, peste drum de noi, este o casă părăsită, care este înconjurată de tufe minunate de liliac mov şi de soc. Apoi, vecinul din dreapa noastră are, de asemenea, un gard viu, uriaş, de soc, pe toată lungimea grădinii, care este paralelă cu a noastră. Vecinul nu locuieşte în casa respectivă, ci în orăşelul apropiat, iar pământul este dat în grija celuilalt vecin al lui, de mai la vale. A pus pe el trifoi şi îl coseşte regulat, pentru animale. Are peste 100 de oi, porci, cai. Mămăiţa aceea ne-a spus că putem intra liniştiţi să culegem cât soc ne dorim, de acolo sau de oriunde, că este soc peste tot, absolut peste tot! Ceea ce am şi făcut.

Am cules mai întâi un castron de flori ca să facem socată. Şi am făcut-o. Cu miere şi lămâie. Am pus totul în borcane, le-am acoperit cu tifon şi le-am lăsat pe geam, la soare, să fermenteze. De vreo două-trei ori pe zi am amestecat conţinutul cu o lingură de lemn, pentru stimularea fermentaţiei. Şi... am aşteptat să se facă.

Între timp, am mai cules o pungă uriaşă de flori de soc pe care le-am pus la uscat pentru iarnă, să ne facem ceaiul acela atât de parfumat şi de bunuţ.

După câteva zile, exact ca în cazul căpşunicilor, n-am mai avut răbdare să mai aşteptăm şi am degustat socata. Mmmmmmm!!!!....... Ce aromă! ce gust! ce minune! Nu avea încă acid, dar nici nu conta pentru noi, atât de bună era. Aşa că n-am rezistat ispitei şi am pus două sticle la frigider, să ne astâmpărăm pofta. Abia apoi am putut să mai rabdăm ceva timp până la transformarea conţinutului borcanelor în ceea ce trebuia.

Şi au mai trecut câteva zile (în reţeta cu miere fermentează un pic mai lent; şi nici soare nu a fost tot timpul în zilele trecute, fiind destul de mult înnorat), timp în care decorul din preajma borcanelor s-a tot schimbat. M-am jucat cu florile, am admirat culorile, lumina, parfumul şi... am tot dat târcoale borcanelor cu mare jind şi nerăbdare.