“De treci
codrii de aramă, de departe vezi albind
Şi-auzi mândra
glăsuire a pădurii de argint.”
Doar aceste
versuri eminesciene mai pot evoca acum, extrem de sugestiv, toate sentimentele
pe care le-am simţit eu, trezindu-mă brusc acolo, în mijlocul livezii, după o
pauză de vreo două săptămâni în care ploile şi treburile urgente ale grădinăritului
ne-au abătut gândurile, preocupările şi paşii de la acest loc mirific.
Şi, iată, că azi
dimineaţă, după sucul proaspăt de marţian (făcut cu adaos de kiwi şi frunze de
varză kale, după ce anterior am încercat şi cu mere verzi, care mie nu prea
mi-a plăcut - cu căpşunici n-a mai fost posibil, din lipsă de materie primă;
din fericire, ştim că rodesc de două ori pe an, aşa că abia aşteptăm noua
recoltă) ne-am gândit să mergem până în livadă în jumătatea aia de oră cât
trebuia să treacă între suc şi micul dejun.
Mai ales că şi ploile
au trecut, iar grădinăritul nostru a ajuns în stadiul acela în care am cam
bifat urgenţele de pe ordinea de zi notate în agendă. Căci aşa, notate, parcă
par mai puţine. Doar vreo patru-cinci pagini.
Acum doar mai
vedem din când în când ce se mai întâmplă, mai legăm castraveţii, care cresc cu
o viteză ameţitoare, mulţi având flori şi chiar timide tentative de
castraveciori, mai copilim roşiile, care se înalţă zi de zi frumos, unele înflorind
deja, mai punem ceva paie sau rumeguş în jurul cuiburilor de plante, ca să le
conservăm cât mai mult umiditatea în sol, mai smulgem o buruiană, una care pare
că are ceva mai mult tupeu, ori ne mai minunăm ca nişte copii când descoperim
cum rodesc legumele toate, mai ceva ca în poveşti. După bob, acum şi mazărea
noastră pitică este plină de păstăi şi am cules deja primele boabe de mazăre -
seminţe pentru anul următor. Dovleceii lungi crescuţi din seminţele primite de
la Mămăiţa-vecina au făcut şi ei primele roade, care au ajuns în ciorbă. La fel
şi guliile noastre, din care am şi mâncat. Şi năutul, care a început să producă
păstăi şi care, acum, sunt mici, grase, pufoase şi tare drăgălaşe. Culegem
zilnic salată şi varză kale, iarbă de grâu Spelta şi iarbă de ovăz, dar şi gulii
şi zmeură, ultima fiind ţinută sub atentă observaţie de când a început să se
coacă.
Înainte de a porni
spre livadă, am mai aruncat numai o privire scurtă înspre minunile de flori
crescute peste tot, în toate curţile şi grădinile şi ne-am încărcat sufletul de
culoare, parfum şi joacă. Ema, Toni şi Ginuţa ne-au fost prin preajmă, fiecare
cu treburi dedicate şi specializate: unii, respectiv, Toni şi Ginuţa, cu atribuţii
de pază şi ordine şi cu ochii bine aţintiţi către inamicii ăia care-şi fac de
lucru, dom’ne, toată ziua-bună ziua prin faţa porţii noastre, iar alţii, adică Ţunţurica
Ema, cu... diverse. Pentru că insistaţi, o să vă spun cu ce. Emelina noastră nu
iese afară, în grădină, ca să-şi rezolve anumite treburi fiziologice normale,
fireşti, ca tot regnul canin din curte. Nuuuuu.... Ea se tânguie şi screaună,
se vaită, miaună şi chiţăie, iar uneori sclelălăie luuung, de zici că-i arsă pe
rug, trasă pe roată, schingiuită şi torturată fizic şi psihic de te miri ce
Menghele crud şi rece şi nepăsător cu sentimentele ei, ori toate de mai sus la
un loc, pe motiv de nebăgare de seamă din partea lui Toni şi Ginuţa. Păi, ar
vrea şi ea, câtuşi de puţin, să se hârjonească sau măcar să se miroase un pic
cu ei, dar ei o ignoră total. A fost,
mititica, şi ea în călduri şi, desigur, a simţit pe pielea ei atracţia naturală,
iar acum se uită ceva mai lung după negriciosul şi uriaşul ăla de Toni. Iar el
nici n-o suportă. În plus, Toni este de o sută de ori mai mare decât ea, atât
ca greutate, cât şi ca vârstă. Nici nu mai vorbesc de rasă. Iubire interzisă.
Ema - bichon minion, spilcuit, frezat şi coafat, fostă bucureşteancă
simandicoasă şi sclifosită. Toni – uriaş de la ţară, fără suficientă gingăşie, delicateţuri
şi subtilităţi şi, mai ales, insensibil la insistenţele frumoasei noastre Emelina
Hot Couture. El – frumos, nimic de zis! Cu o inimă mare, da, sufletist şi
dedicat, da, sincer şi iubitor, da, dar total nepotrivit cu boema noastră mironisiţă.
Şi, s-o spunem şi pe-aia dreaptă: Toni prea e un visător cu capul în nori, încurcat
cu toate fetele de prin sat. Pe bune. Iar asta din urmă chiar e de neiertat.
Buun, să mergem
mai departe. Amintesc doar în treacăt faptul că drumul până în livadă este o
alee îngustă între gard (cel dintre noi şi Mămăiţa) şi via noastră cea mare, iar aceasta fusese în
totalitate invadată de nişte floricele albe, cât noi de înalte. Ne-am făcut
drum către livadă printre ele, cu Adrian înainte şi eu după el, însă, când am
ajuns acolo, am rămas fără grai.
Toata livada era
plină, plină, plină!!! de uriaşele liane şi lujeri subţiri şi ramificaţi, încărcaţi
de micile floricele albe pe care le văzusem mai întâi pe alee. Înaintam cu paşi
mici şi păream că înotăm într-o mare de flori albe! Prunii păreau ca nişte
insule verzi prin valurile acelea minunate de floricele pe care trebuia să le înlăturăm
amândoi, şi Adrian şi eu, când cu o mână, când cu cealaltă, ca să putem merge înainte.
Priveam în toate direcţiile şi, pur si simplu, nu se mai vedea liziera livezii
de atâtea flori - care-şi înăţaseră lujerii până la baza coroanelor copacilor. Mă
simţeam precum Lizuca în Dumbrava minunată! Parcă mă aşteptam să văd la tot
pasul, pe la baza trunchiurilor copacilor, ori pe jos, printre lujerii acelor
flori, mici spiriduşi, ori zâne delicate şi jucăuşe. Mă cuprinsese o aşa stare,
cum numai în poveşti o poţi simţi. O euforie discretă, misterioasă, fără un motiv
anume, doar respirând frumuseţea aceea sălbatică şi, totodată, atât de firavă.
Floricelele acelea creaseră o aşa atmosferă fantastică de basm, încât basmul îmi
părea aievea! Îl inspiram! Îl simţeam peste tot în jurul meu, în feeria aceea
verde, invadată de petalele micuţelor flori albe. Treceam prin valurile de
flori şi parcă pluteam, parcă dansam, parcă mă unduiam şi eu odată cu ele.
Am depăşit cu
greu livada, fiind mai degrabă curioşi să vedem ce este şi mai departe. Ei
bine, floricelele albe invadaseră şi via cea mică, de dincolo de pruni, cea pe
care a afectat-o rău bruma din aprilie şi de la care ne-am luat gândul ca va
mai fructifica ceva anul acesta. Motiv pentru care am şi lăsat-o de izbelişte. Apoi,
după ce am trecut şi de via cea mică şi am ajuns în capătul grădinii, acolo
fiind un spaţiu mai larg, necultivat cu nimic, mărginit de gutuii şi piersicii
noştri crescuţi aproape de gardul ce ne învecineşte cu mănăstirea, privirile
uimite ni s-au umplut de un alt val unduitor de floricele albe, dansând lin în
adierea vântului.
După ce ne-am încărcat
sufletele cu frumuseţea aceea virgină, necălcată de paşii nostri de o bună
bucată de vreme, am făcut cale întoarsă, din nou pe lângă via cea mică, spre
livadă. Deodată, un lătrat cunoscut ne-a atras atenţia înspre livada Mămăitei,
unde am recunoscut-o imediat pe Chichina-zăpăcita care, deşi ştia că nu mai are
voie să vină înspre grădină şi livadă, ne luase urma şi ne căuta, drăguţa de
ea, prin vecini.
Abia atunci am
observat că livada Mămăiţei era curată, proapăt cosită, cu un gazon scurt şi
frumos. Deja nu mai ştiam ce-mi place mai mult: gazonul ei întreţitut printre
prunii eleganţi, văruiţi în alb, ori sălbăticia şi virginitatea Dumbravei
noastre minunate, cu florile înalte, cu fluturi şi gândăcei zburând peste tot în
aer, cu emoţiile şi starea aceea de poveste în care plonjasem odată cu pătrunderea
noastră în desişul acela verde şi înalt.
Şi tocmai ne
luaserăm coasă. Coasa aceea fermecată, aceea anume potrivită nouă – vă mai
amintiţi, desigur, ce vă spuneam cu ceva vreme în urmă. Adrian se gândea că
acum, oprindu-se ploile, putea, în sfârşit, să pună în mişcare coasa aceea nouă
şi pofticioasă după verdeaţă şi flori.
“Dar de ce, sufleţelul meu, să mai
coseşti? Ce rost mai are? Uite-te cât de frumos este la noi! Câte flori! Hai să
lăsăm aşa! Te roooog!”
Întoarcerea pe lângă
via cea mare ne-a oglindit încă o dată frumuseţea sălbăticiei aleii noastre, în
comparaţie cu zona degajată şi proaspăt curăţită de dincolo de gard, din livada
Mămăiţei. Nu, nu vroiam să cosim! Da, era frumos la Mămăiţa, era curat, era
ordonat, dar.... de la ea nu se mai simtea vraja aceea de poveste...
misterul... taina florilor... a fluturilor... a pădurii....
Încă nu ne-am
hotărât ce vom face. Livada noastră este şi acum necosită. Pentru că este atât
de frumos acolo!!!!! Exact ca în Dumbrava minunată!! N-ar fi păcat să spulberăm
din câteva mişcări hotărâte de coasă hrăpăreaţă o asemenea minunăţie, vrajă şi
frumuseţe a naturii, dăruită liber, fără nici un efort, fără nici o intervenţie,
fără nici o cerere expresă din partea noastră?!?
Ne-am strecurat
uşor pe lângă gard şi pe langă via cea mare şi, pofticioşi, am mai căutat o dată,
curioşi, printre frunzele de căpşuni, gândindu-ne că, cine ştie, poate-poate,
mai găseam ceva bunut ascuns pe-acolo, prin frunziş. Şi nu mică ne-a fost
mirarea când chiar am descoperit un ciorchine de căpşune! Pe care le-am mâncat
chiar acolo, lângă vie.
Plimbarea noastră
spre livadă s-a încheiat cu o scurtă întâlnire cu Mămăiţa-vecina. “Doamna, ni la
gard, puţin.” O mai auzisem chemându-mă aşa şi m-am prins repede ce înseamnă: “ni” – adică “vino”. Vecina noastra este Mămăiţa-Atomică.
Are o grădină super! Dar este şi super aglomerată. Are de toate, ajunse într-un
stadiu foarte avansat, căci ea, harnică şi grăbită, şi le-a pus pe toate în pământ
de prin februarie. Nu contează că a venit un îngheţ, o brumă, câteva furtuni şi
câteva vejelii peste ele. Ce s-a stricat a pus din nou. Cu o tenacitate şi meticulozitate
de admirat. A pus atâtea seminţe încât acum trage din greu să rărească plantele
răsărite şi, ca să nu le arunce la gunoi şi să-i pară rău, ne pândeşte pe noi
prin grădină şi, cum ne vede, cum ne cheamă la gard să ni le dea nouă. De-am
ajuns să ne cam temem de Mămăiţa, că mereu ne cheamă să ne mai dea câte ceva, când
ne vede. Da, glumesc. Mai ţineţi minte tufa aia uriaşă de leuştean“Mi se uscă
porodicele, mi le-a năpădit chirul. Strochiesc puţin, să scap de el.” cu care mi-a umplut masa din bucătărie, de-am
stat vreo oră să curăţ frunze ca să le pun la uscat? Acum am primit de două ori
pe atât mărar înflorit din grădina ei. Şi cimbru, şi tarhon, şi flori – o mulţime!
Cum înfloreşte ceva, cum mă cheamă la gard să-mi dea câteva fire. A scos şi
ceapă şi morcovi din pământ şi, după ce ne-a uimit, fiind foarte mari şi
frumoase, ne-a umplut braţele cu ele. Aşa e Mămăiţa, vecina - o drăguţă! Tare
ne e dragă!
Tot timpul o vedem trebăluind prin grădină cu sapa, ori cu bidonul
de stropit. Căci ea “dă cu stropitura” peste tot şi pentru orice. Ba,
ne mai îmbie şi pe noi uneori să stropim. Cum vede că se îngălbeneşte vreo
frunză, ne şi avertizează: “Strochiesc puţin, că o venit pălitura.” sau “Azi dimineaţă a fost buhaiul, că aşa îi spunem noi. Ceaţa
aia. Aţi văz’t-o? Aia strică tot.” Ori altă dată: “Nu’ş ce goangă mi le mâncă din pământ, că mi-o stricat varza. Strochiesc
puţin, poate mor.” Sau: “Am găs’t azi un sobol din cela mare în grădină, l-or fi omorât cânii.”
(sobol=cârtiţă). Dar şi: Porodicele –
adică roşiile. Iar într-o zi ne-a spus: “Uite, maică, am găsit un chiţcan mort printre cartofi.”
***
În încheierea
poveştii de azi, vă urăm tuturor să aveţi parte mereu de magia Sânzienelor, în
cel mai frumos şi mai profund mod cu putinţă. Iar magia lor, ştiţi, este doar
iubirea. Să vă fie aceasta mângâietoare şi tămăduitoare.
Cu mare drag,
Liliana şi
Adrian
Din Grădina lui Dumnezeu:
24.06.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu