O fi pasiune? O fi viciu? O fi o boală incurabilă?

 

Unde îşi petrec prima lor vacanţă de primăvară doi foşti bucureşteni, proaspăt mutaţi la sat, după ce au ieşit din iarnă cu bine, în ciuda majorităţii pronosticurilor, mai direct sau mai voalat exprimate (“credeam că după două-trei săptămâni de chin la ţară vă veţi întoarce înapoi, în capitală”)?

În Bucureşti, bineînţeles. Doar ca să ne revedem cu familiile, nu din alt motiv.

Ne-am bucurat cu toţii de reîntâlnire, am schimbat impresii, noutăţi, intenţii şi planuri şi ne-am reîncărcat pentru o vreme bateriile emoţiilor şi dorului de familie.

Apoi, ca tot bucureşteanul emancipat care se respectă, am bifat şi noi o tură printr-un Mall. Dar nu pentru cumpărături mondene, nici pentru film şi nici pentru cafenelele şi restaurantele ce-i atrag şi-i conving pe mulţi să piardă ceva vreme prin incintă. Noi am intrat glonţ în Carrefour şi ne-am îndreptat direct spre – unde credeţi? – ei bine, da, desigur, direct şi exact spre raionul de grădinărit. O fi pasiune? O fi viciu? O fi slăbiciune nevinovată? O fi vreo boală incurabilă? 

Cert este că am plecat de-acolo cu doi butaşi de viţă de vie nobilă, Chasellas D’Ors (căci ni s-a părut că cei peste 600 de butaşi de vie din Grădină nu ne sunt deloc suficienţi, că sunt – desigur, dragă domnule! - cam puţini; da, glumesc! de fapt, am vrut noi şi soiul ăsta, na!), cu bulbi de crini albi, imperiali şi cu un pulverizator nou, pentru udat răsaduri. Apoi, la acestea s-au mai adăugat diverse alte plante primite în dar (de la acei membri de familie mai entuziaşti şi dornici să ne ajute aşa cum pot la înfrumuseţarea Grădinii noastre), precum şi o pungă de seminţe de flori care ne-au încărcat maşina până la refuz.

Şi ne-am întors acasă după zece zile de absenţă, îngrijoraţi şi cu inimile cât un purice că Toni şi Ginuţa nu ne vor mai recunoaşte de stăpâni şi nu ne vor mai da voie să intrăm în curte. Glumesc. Da, iar. Nu numai că ne-au recunoscut, ci au început, de bucurie, să facă tot felul de acrobaţii şi giumbuşlucuri în toate direcţiile când ne-au văzut şi nu se mai săturau de mângâierile şi giugiulelile noastre. Nu cred că v-am spus până acum: cei doi, de fapt, nu formează un cuplu, din simplul motiv că Ginuţa este mama lui Toni. Daaaa!!! Am fost şi noi extrem de uimiţi de această informaţie care ne-a cam derutat şi ne-a făcut să ne schimbăm unghiul de percepţie asupra tandreţurilor dintre ei. 

 

După ce am descărcat bagajul, am făcut o tură prin toată Grădina, fiind uimiţi peste măsură de schimbările ce se petrecuseră în lipsa noastra. În cele două săptămâni florile de corcoduş înfloriseră toate şi se şi scuturaseră aproape toate, dar, în schimb, am găsit înfloriţi mulţi alţi pomi din livadă şi din curte: cele câteva soiuri nobile de pruni văratici, vişinii, cei patru piersici, cireşul de la poartă, iar mărul şi părul abia îşi deschid bobocii uriaşi alb-rozalii. Lalelele sunt pline de boboci, unii stau să pocnească şi am cercetat deja unul să-i descopăr culoarea – aceea pare a fi o lalea galbenă. În scurt timp le vom vedea pe toate înflorite. Trandafirii sunt plini de frunze, tufele de coacăz, zmeurii, tufele de goji şi agrişul de asemenea. Căpşunii au explodat în nişte frunze noi, uriaşe şi viguroase şi, chiar sub corcoduş, am descoperit o primă floare! Nu mi-a venit să cred când am văzut-o! În curând va fi o invazie de flori de căpşuni, atât de multe sunt peste tot, mai ales la intrarea în via mare şi printre rândurile ei. 

Şi, apropos, în privinţa viei am avut mari emoţii, căci n-o tăiasem şi n-o legasem înainte de plecare şi nu ştiam dacă nu cumva am ratat momentul potrivit pentru astfel de lucrări. Chiar dacă i-au ieşit pe ici, pe colo, muguri, totuşi nu este prea târziu. Chiar de azi am început să-i administrăm atenţia necesară. Din cele 15 rânduri din via mare, cea întinsă pe spalieri, am terminat azi două rânduri de “tuns, coafat şi cosmetizat”. Aşa cum ne-am priceput şi noi, deh!

Ne-am luat pălăriile de paie, mănuşile şi foarfecile şi ne-am pus pe treabă. În grădinile paralele din jur erau ieşiţi la treabă şi vecinii. Ne-am dat bineţe unii altora, am glumit puţin cu ei pe seama priceperii noastre în ale lucrărilor viticole, ne-am urat reciproc “spor la treabă” şi, sub dogoarea primăvăratică a unui soare plăcut, ce a scăldat în lumină toate dealurile, livezile şi grădinile din jur, ne-am văzut fiecare de treburi. 

Poate că îi vom ruga pe domnul Ion şi pe doamna Maria să arunce şi ei câte un ochi de cunoscător asupra a ceea ce vom fi tăiat noi în vie. Doar aşa, de confirmare, căci noi ştim, oricum, că ne-am descurcat excelent! Da, glumesc. De fapt, facem şi noi ce putem şi cum putem după ce am primit câteva sfaturi. Sperăm să ne iasă. Pe aici toată lumea este prinsă în propriile grădini dupa ce mulţi şi-au trimis turmele de oi în transhumanţă, la stânile de pe dealuri. De aceea nu prea mai putem apela la alţii pentru ajutor. Aşa că noi spunem: cu Dumnezeu înainte!

Deocamdată sunt fericită că verdele este aproape peste tot, aşa cum mi-am dorit atât de mult!

De bucurie, chiar de ieri, imediat ce-am terminat cu inspecţia Grădinii, amândoi ne-am apucat să udăm peste tot, toate florile şi toate plantele sădite de noi. Cu apa din fântână. Scoasă cu găleata cea nouă şi strălucitoare (că nu v-am spus până acum – găleata cea veche, de la bunici, zace pe fundul fântânii de dinainte de a pleca; s-a rupt lanţul cel vechi şi ruginit; am cumpărat lanţ şi găleata nouă, le-am înlocuit, iar acum, că ne-am întors, vom găsi o soluţie să le scoatem pe celelalte din fundul fântânii). Cred că a scos Adrian ieri peste 50 de găleti cu apă, de-a scăzut nivelul apei văzând cu ochii. Azi, însă, din fericire, am văzut că fântâna era din nou plină până la nivelul anterior, pânza freatică fiind destul de aproape de suprafaţă, după cum am dedus noi. 

De mâine vom continua cu plantarea celor aduse din Bucuresti, cu însămânţările şi cu pregătirea răsadurilor, a straturilor supraînălţate, cu tăierea şi legarea viilor şi cu tot ce mai avem de făcut pe-aici. Doamne, este atât de frumos!!! Mirosurile primăverii plutind în aer, adierea uşoară a vântului, cântecul cocoşilor şi cotcodăcitul găinilor din vecini, behăitul oilor tunse de lână şi al mieilor acestora, porumbeii mov care şi-au făcut cuib în şura noastră, ciorile, guguştiucii şi cucuvelele al căror refren “cucuvau, cucuvau!”abia aşteptam să-l reaud, gâzele care zboară sau bâzâie peste tot, gândăceii roşii, Ochiul-lui-Dumnezeu, care o derutează atât de mult pe Ţunţurica Emelina (care are acum un look nou, iar acesta, deşi s-a dorit a fi unul de domnişoară de Bucureşti, o face, în mod comic şi ironic, să semene mai mult cu un mieluşel proaspăt fătat), făcând-o să-i urmărească uimită, intrigată, curioasă, alergându-i, mirosindu-i, atingându-i cu nasul şi cu mustăţile, lăsându-se gâdilată de ei şi sărind apoi brusc în sus, ca un ied, cu toate cele patru picioruşe deodată, pentru ca apoi, în secunda doi, să se repeadă din nou înapoi la ei sau la altă gâză, la alt gândăcel, la altă albinuţă. Seara a adormit ca un buştean.

 

Totul, dar absolut totul, se derulează într-un alt ritm, unul înalt, al naturii, într-o ordine anume, într-o pace şi o cuminţenie sfântă, în ciripit de păsări, în lumină solară delicată, în miros de pământ reavăn şi de gunoi de grajd împrăştiat prin grădini şi peste dealurile arate, în petale albe şi roz de flori de pomi fructiferi, în verdeaţă crudă, ordonată sau sălbatică, din flori sau buruieni (niciodată n-aş fi crezut că mă vor bucura vreodată atât de mult apariţia buruienilor verzi de tot felul, oricare ar fi ele!!).

Deja ni se pare că orele zilei sunt insuficiente pentru cât de multe am vrea să facem! Dar asta e, le luăm pe rând, pas cu pas, facem şi noi ce putem şi vedem ce se întâmplă, cum spune Adrian.

Oh, Doamne! Cât de frumoasă este Grădina Ta!

Din Grădina lui Dumnezeu: 06.04.2016

***