Ajutor dumnezeiesc

Sâmbătă, 10 aprilie, am demarat serios primele noastre lucrări în grădină. Am stabilit să lucrăm în paralel pe două fronturi: Adrian să pregătească straturile pentru legume, iar eu să continui cu tăierile aferente curăţării viei.

Însă nici bine n-am intrat în grădină (mai întâi pentru inspecţia zilnică de rigoare) că am constatat ceva cu adevărat impresionant: înfloriseră păpădiile! Mai ales livada era plină, plină, plina de minunatele floricele galbene, care păreau a fi nişte steluţe aurii, strălucitoare, presărate frumos peste covorul verde crud al ierbii! Erau peste tot! Şi în vie, şi printre căpşuni, şi peste tot terenul de legume. Când am ajuns în capătul grădinii, cel dinspre biserică şi mănăstire, frumuseţea câmpului verde, plin cu păpădii mi-a oprit respiraţia! Mi se părea a fi o imagine din poveşti! 

 

 

Adrian rămăsese în faţa serei, în zona pe care o dedicasem legumelor mărunte şi plantelor aromatice unde îşi adusese toate uneltele necesare: lopata, cazmaua, sapa, grebla şi roaba. Vroia să se apuce de straturi, dar mă aştepta pe mine. “Pisoiaş, uite, sunt câteva păpădii aici, parcă spuneai că vrei să le muţi în alt loc. Poţi să le iei acum, ca să mă apuc să pregătesc pământul pentru straturi?”

Atât mi-a trebuit. Deşi, faţă de livadă şi vie, unde păpădiile erau cu miile, pe terenul dedicat legumelor acestea erau mult mai puţine, vreo 15-20 de cuiburi, am demarat imediat bucuroasă operaţiunea “Salvarea păpădiilor”. Timp de vreo jumătate de oră am scos cu rădăcină absolut toate cuiburile de flori galbene care crescuseră până la vie. Toate. Doar nu era să le las de izbelişte după ce am tânjit atât de mult după ele! Şi le-am replantat într-o altă zonă a grădinii, în cea de lângă şură, loc unde ne-am gândit noi să amenajăm o zonă recreativă, pentru odihnă, pentru citit în aer liber, pentru stat la umbră pe iarbă, pentru lenevit la soare.

Cu această ocazie am descoperit printre bălăriile care crescuseră ca nebunele, în devălmăşie, pe tot terenul, şi câteva tufe frumoase de salată (cu ale căror frunze am umplut un lighean mare şi din care am făcut pe seară o salată delicioasă, în care am pus si un snop de frunze lungi de usturoi proaspăt, tot din grădină). Ba, mai mult decât atât, am identificat şi o tufă mare de leuştean, ivita exact în  mijlocul zmeurişului. Nu mi-a venit să cred! Am sărit în sus de bucurie când am dat acolo de leuşteanul ăla uriaş şi fraged! Cred că într-o altă viaţă am fost dependentă ca de droguri de savoarea acestei plante şi de plăcerea de a-i simţi aroma în mâncare, căci în viaţa asta mereu am simţit că, parcă, niciodată leuşteanul nu mi-a fost îndeajuns de suficient. Mai ales iarna şi primăvara timpurie, până apărea din nou prin pieţe, vândut de ţărani. Nu ştiu de ce, dar supermarketurile bucureştene au avut mai tot timpul probleme cu aprovizionarea cu leuştean, iar atunci când nu-l găseam prin magazine să-l cumpăr, brusc parcă intram în sevraj. De acum înainte, însă – parol! – absolut de la nici o ciorbă nu ne va mai lipsi vreodată leuşteanul! Uff, uff, uff, am zis!

Buuun, după ce am încheiat operaţiunea de salvare a păpădiilor de duşmanul de moarte al buruienilor, sapa, ne-am urmat agenda prestabilită de pe ordinea de zi. Mai întâi am marcat amândoi cu ţăruşi şi cu sfoară zona în interiorul căreia Adrian avea să se apuce de straturi, după care eu mi-am luat pălăria, ochelarii de soare, mănuşile şi foarfeca de tăiat via şi mi-am luat în serios atribuţiile specifice uneltelor viticole.

Şi am început să tai... şi să tai.... şi să tai... şi... cum tăiam eu aşa, în neştire, la lăstarii aia uscaţi de vie, adâncită în gânduri, m-am trezit vorbind cu Dumnezeu: “Doamne, noi nu ne pricepem la astfel de lucrări. Eu nu prea ştiu ce să tai la via asta şi ce nu. Dar Tu ne-ai dat-o. Ai avut Tu un rost în asta, nu degeaba Grădina Ta a fost să fie de la început pentru noi cu vie pe rod. Mie îmi place şi vreau s-o păstrăm. Sunt sigură că ne va fi foarte folositoare. Dacă şi Tu crezi că este întradevăr benefică pentru noi, dacă şi Tu crezi că trebuie s-o avem, atunci, Te rugăm, Doamne, trimite-ne şi ajutorul necesar pentru a o putea întreţine. Căci nu ne descurcăm singuri. Cel puţin nu acum, când încă nu ştim multe din cele ce ne sunt necesare a le şti pentru a ne ocupa de Grădina Ta. Trimite-ne, Doamne, ajutor la tăiat via, ca să n-o stricăm noi cu nepriceperea noastră.”

Şiiii... ce credeţi....?

Nu, n-o să credeţi. Dar chiar aşa s-a întâmplat.

Nici nu-mi terminasem eu gândul de vreo cinci-zece minute, că aud de departe, tocmai de la poartă, unde câinii începuseră a lătra agitaţi, strigăte puternice: “Doamna Liliana! Doamna Liliana!” Era doamna Maria, draga de ea. Venise să se ofere să ne ajute la tăiat via! Nici mai mult, nici mai puţin, pentru vie! Am simţit cum mi se înmoaie genunchii şi mi s-a făcut pielea de găină când am auzit, eu ştiindu-mi gândul şi rugămintea către Domnul! Va daţi seama?! Mi s-a părut o minune dumnezeiască! Ca-n vorba aia românească, “a facut Dumnezeu cuib la barza chioară”. Când i-am povestit seara lui Adrian, el mi-a spus că, ce-i drept, ajutorul a tot venit până acum din toate părţile, ca vine continuu şi va mai veni mereu, ori de câte ori vom avea nevoie de el, să avem încredere.

Şi aşa am tăiat la vie amândouă, în tandem, eu şi doamna Maria, până spre după-amiază, doar cu o mică pauză de cafea în trei, la umbră. Am tăiat, am povestit, am glumit şi nici nu ştim când a trecut timpul şi când am terminat mai mult de jumătate din via mare, adica opt rânduri. La un moment dat a trecut pe la noi şi nana Mina, soacra doamnei Maria, aşa, în inspecţie, să vadă cum ne descurcăm, să ne mai dea câteva sfaturi legate de vie şi să vadă care este stadiul viei celei mici, cea înălţată pe araci, pentru a vedea ce este de făcut şi la aceea săptămâna viitoare.

  

Înainte de plecarea doamnei Maria ne-am oprit şi am admirat, amândouă impresionate, cele patru straturi pregătite de Adrian pentru legume. Erau frumos aliniate, aurii, acoperite de paie, gata să primească în adâncul lor comorile leguminoase, răsadurile. Gunoi de grajd avusese din belşug în spatele şurii, rămas de la bunici, în mod nesperat şi aproape gata transformat în humus. Acela a fost încă unul din multele ajutoare pregătite parcă anume pentru noi, ca să avem cu ce demara lucrările pe care ne gândiserăm să le aplicăm în Grădină.

Spre seară soarele se pregătea să apună dincolo de livadă, dincolo de mănăstire, iar lumina lui pâlpaia din când în când în trecerea lină a norilor care începeau să se adune înspre binemeritata şi mult dorita ploaie binefăcătoare pământului.

A doua zi, duminică, a plouat toată ziua. Intens, temeinic, în rafale şi cu tunete puternice, cu apa şiroind la vale printre pietre şi plante, insistând către adâncuri şi apoi ridicându-se în sevă dulce în tulpini crude, ori puternice, în fire de iarbă, în frunze şi flori. Primele lalele înflorite abia aşteptau ploaia asta, ca toate celelalte, de altfel. După ploaie mărul cel bătran al bunicilor, cel de la fântână, a explodat într-o multitudine de flori mari, alb-rozalii, delicate. De la streşini ploaia se scurgea în torente furtunoase spre burlanele ce păreau neîncăpătoare, apoi spre grădina cu flori şi spre drum, la vale. O frumuseţe de ploaie care pe noi ne-a tinut toată ziua în casă. Însă nu inutil.

 

Ploaia aceea torenţială a fost, din nou, un ajutor divin, deoarece pentru noi a fost un timp foarte potrivit pentru de a ne pregăti răsadurile.  De n-ar fi plouat, am fi găsit, probabil, o mulţime de alte treburi de făcut pe afară şi am fi amânat, poate, prea mult această operaţiune oarecum statică. Am însămânţat într-o mulţime de răsadniţe şi caserole şi tot n-am terminat. Unele seminţe le vom pune şi direct în pământ, afară, în grădină, fără a mai face răsaduri – precum porumb, floarea soarelui, năut, hrişcă şi altele. Vom face mai multe experimente, să ne dăm seama ce şi cum pentru viitor. 

Până una-alta, suntem foarte multumiţi de stadiul în care suntem. Totuşi, vecinii nostri din stânga sunt ceva mai înaintaţi decât noi în lucrări. Sunt un cuplu de bătrânei octogenari, foarte simpatici. El este foarte plăpând şi bolnav şi nu prea mai poate munci. A avut la viaţa lui funcţii mai mult birocratice, contabiliceşti, dar, totuşi, pământul lor, cu aceeaşi suprafaţă ca al nostru (şi, la fel, cu livadă şi vie), n-a rămas nelucrat. Ea s-a ocupat de tot. Şi acum, la aproape 85 de ani tot ea singură se ocupă de grădină. A pus o mulţime de seminţe în pământ cât am fost noi plecaţi la Bucureşti, în cele două săptămâni, iar acum au ieşit deja plăntuţele la lumină. Frumos aliniate şi curate, fără buruieni. Ei şi-au arat terenul în toamna trecută, deci n-au avut de luptat cu buruienile, ca noi. Noi n-am vrut să arăm, ci am vrut să aplicăm din metodele noi, moderne, specifice permaculturii. Apoi am constatat că tot ea, mămăiţa, a văruit şi pomii şi livada lor şi că tot ea şi-a tăiat şi legat via. O adevărată albinuţă hărnicuţă! O admirăm foarte tare amândoi. Este şi foarte prietenoasă şi vorbăreaţă, ispitindu-ne la vorbă lungă ori de câte ori ne regăsim împreună prin grădini.

Luni, a plouat, de asemenea. Tot timpul. Ploaie deasă. Mocănească uneori, în rafale alteori. Am profitat că s-a înmuiat bine pământul, ne-am luat cizmele de cauciuc şi pelerinele de ploaie şi ne-am apucat să desţelenim buruienile crescute pe zona ce-o vom cultiva cu legume. A fost ca-n filme! Am muncit noi pe ploaie, dar ne-am şi distrat pe cinste! Afară eram numai noi doi, în jur pustiu. Nimeni altcineva nu mai muncea în grădină pe ploaie, aşa cum numai nouă ni se năzărise că ar fi bine. Şi bine a fost, întradevăr! Ne-am umplut de noroi de jos până sus, dar am şi râs şi ne-am făcut reciproc fotografii. În ele se poate vedea noul trend în materie vestimentară pentru activităţi recreative în aer liber pe timp de ploaie, precum şi două exemple din colecţia de încălţăminte sezon toamnă-iarnă, accesorizate inedit şi interesant cu sapă şi hârleţ, cu greblă sau direct cu buruieni înnămolite la purtător ori cu râme uriaşe sau cu gândaci de Colorado, într-o notă proaspătă, personalizată, eco-bio-naturistă, plouate ciuciulete de-a binelea şi mocirlite rocambolesc. Sper să apreciaţi cum se cuvine şi nota anvangardistă, precum şi accentul futurist şi non-conformist pe care l-am adoptat şi pe care îl promovăm non-pecuniar pe această cale, pe blog. Hi...hi... hi.... Vă place, nu?

Cu acest echipament post-modernist am defrişat buruieni pe aproximativ 40 mp. Zilele următoare vom continua până vom curăţa tot terenul de buruieni. Se anunţă tot ploi, dar nu-i bai. Ne descurcăm noi. Singuri ori cu ajutor trimis de la Dumnezeu.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru tot!

Din Grădina lui Dumnezeu: 12.04.2016

***