Grădina lui Dumnezeu: Avem o gradina, iar asta ne ocupa tot timpul

Am trecut si de Poarta Leului, iar maine va fi din nou o zi cu o eclipsa. De data asta solara. Cum si asta este una de importanta maxima, covarsitoare si cu reverberatii cosmice, ne-am gandit ca ar fi bine sa facem si noi o incursiune prin gradina, locul spre care, de trei ani incoace, graviteaza aproape toata atentia si eforturile noastre. S-o luam cu inceputul.

Mai intai si-ntai, inainte de orice, cafeaua de dimineata. Ca sa ne fie trezirea, trezire, cheful, chef, si antrenul desavarsit. Si, desigur, sa prindem putere pentru ce urmeaza. Inainte de a iesi din casa testez un pic aparatul foto. Atat cat sa ma sigur ca merge impecabil pentru sutele de poze pe care urmeaza sa le fac.

Afara, canicula. Termometrul din fata casei tine cu ursu’. Ne arata descurajant aproape 40 grade. Ma uit mai de-aproape, ca sa ma conving. Nope, nu-i nici o eroare de citire nedorita, chiar asa e, aproape 40. Din fericire noi stim ca gradele lui sunt influentate de temperatura acumulata de bara de fier de care este agatat, deci, nu sunt chiar 40. Nu ne lasam pacaliti, dar nici nu-i schimbaam locul, prea ne place adrenalina aia care se declanseaza cand vedem o asa grozavie. Auzi, 40! Pffff.... Totusi, din pacate, diferenta fata de realitate nu-i chiar mare.

De la termometru mi-a alunecat privirea catre marul de la fantana, inca plin de fructe, cu crengile pana la pamant sau proptite in vreo doi-trei araci. Pana acum am cules de mai multe ori mai multe castroane cu mere (mai mult pentru smoothie), dar nici nu se cunoaste. Ok, zic, hai sa mai culegem unul. Asa, de dimineata. O ocheada catre flori, una catre strugurii de pe spalierul din fata casei si gata. In gradina cu noi!

In urma cu doua zile facusem un pic de curatenie printre lujerii de castraveti pe care ii cam lasasem de izbeliste de cand am luat decizia cum ca nu mai facem conserve pentru iarna. Mancam castraveti proaspeti atat cat ne trebuie, iar cu restul ingrasam pamantul. Borcanele cu castraveti in otet, cei care inca mai sunt in pivnita din recolta anului trecut, vreo 30 de borcane din aproape 150 (daaaa!!!! nici o exagerare!!) ne vor fi mai mult decat suficienti la iarna. Gata cu munca in plus.

Asa ca, dupa ce am umplut un cos de castraveti buni pentru salata, i-am strans pe ceilalti ingalbeniti si i-am rugat sa stea frumos pentru o poza. Si-au stat. Dupa operatiunea care a urmat, cea de dezburuienire si de proptire mai ferma a spalierilor cu vreo doi-trei araci (caci ultimele ploi le-au cam afectat stabilitatea, echilibrul si verticalitatea, motiv pentru care am intervenit si noi cum am putut, atat cat sa nu le rupem mai rau lujerii plini de castraveti si, mai ales, de flori roditoare, spornice si degraba formatoare de noi castraveciori), i-am fotogratiat din nou ca sa vi-i aratam si insoriti, infloriti si zambitori, nu numai inorati si pregatiti de inserare, cum erau in prima sedinta foto.

Culesul castravetilor a fost o ocazie numai buna de a ne aminti de sportul nostru preferat, cel de dat cu sapa sau cu coasa, dupa preferinte, si ne-am spus ca nu ne-ar strica nici siluetei si nici psihicului sa-l mai practicam un pic inainte de a nu mai putea recunoaste care sunt culturile si care este flora spontana nedorita si neindicata a fi lasata sa-si lase semintele pe parcelele noastre. Buruienile se emancipasera cam prea mult, invadasera spatii necuvenite si isi cereau cu ardoare o punere la punct. Fapt care ne-a entuziasmat maxim si, deci, nu le-am putut refuza.

Vreo trei zile (era sa zic “si trei nopti”) am tot prestat sportul sezonului estival cel mai in trend cu ultimele fite mondene si... am invins! Parcelele goale au fost eliberate de invadatori, parcelele care mai au ceva culturi pe ele (ardei, de exemplu) au fost cu responsabilitate curatate, iar culturile scoase la lumina dintre balarii, aleea principala a fost clar si vizibil delimitata, curatata si pusa in valoare, iar buruienilor le-am implinit ultima dorinta inainte de... ultima dorinta, deci.

Am cules si ce-a mai ramas de cules din recolta noastra bogata de rosii a anului acesta, curatand locul de lujerii uscati si ramanand doar aracii goi sa impodobeasca si sa ne decoreze elegant locul unde, pana nu demult, parea o padure de rosii. Cand am dus in bucatarie si aceasta ultima sarja de recolta, in fapt, cam cateva gogonele care se vor coace in bucatarie in urmatoarele zile, am facut o fotografie si cu rosiile anterioare care intre timp s-au copt impecabil, de nici nu ne vine sa le taiem pentru salata, atat de frumoase sunt.

Pauzele de pranz sunt nepretuite. Pe motiv de smoothie! Ei, si cand avem de ales intre smoothie de rosii si smothie de fructe, oare ce-am alege? Ghici ciuperca ce-i! Cuvintele nu-si mai au rostul. Doar o enumerare de ingrediente, poate. Mere, pere, banane, menta, lamaita, scortisoara.

Va mai amintiti de povestile noastre din anii trecuti despre cum am descoperit noi “pepenii fermecati” printre buruienile crescute pana la brau? Ei bine, cam asa am patit anul acesta cu bostanii de placinta. Dovlecii acestia (poate va place mai mult termenul de “dovleci de placinta”) sunt crescuti din seminte primite de la Mamaita, vecina. Am vrut mai mult sa acoperim pamantul de pe parcela din dreptul capsunilor, caci acolo vroiam sa le permitem celor din urma sa-si extinta stolonii cat doresc, astfel incat anul viitor sa ne bucuram de mai multe capsune decat pana acum. Lujerii de dovleci puteau fi orientati de noi dupa cum doream, ca sa nu se duca peste capsuni, asa ca parea cultura perfecta pentru acel loc. Nu stiam insa ca frunzele lor aveau sa fie cat China si sa creasca la o inaltime de cam un metru.

Desigur, pe de-o parte, au sufocat cam toate buruienile de sub ele, ceea ce ne-a bucurat maxim, dar, pe de alta parte, nici noi n-am mai putut sa ne impunem vointa si decizia in privinta orientarii lujerilor cum intentionasem. Asa ca i-am lasat sa se intinda cum au dorit. Acum, insa, cu ocazia curateniei generale din gradina, ne-am uitat mai cu atentie prin lastarisul ala de frunze de dovleac si – sa vedeti minune! – sub ele au aparut unul dupa altul o caruta de dovleci mari cat casa si o alta multime in crestere.

Am facut o plimbare scurta si prin vie, livada si prin parcela de dovlecei din spatele gradinii, dinspre manastire, toate fiind curatate temeinic de buruieni cu coasa de catre Adrian in mai multe reprize. Via este plina de ciorchini si ar cam trebui o curatare suplimentara si de lujerii noi care au crescut in ultimul timp, cei care cam sug seva inutil, in loc sa o lase sa se duca spre struguri. Vom vedea, ne vom ocupa si de asta. Deocamdata buruienile au disparut, ceea ce este un urias pas inainte pentru noi si - de ce nu? - un mic pas inainte si pentru omenire (daca, desigur, este cineva interesat cat de putin de aceasta informatie nepretuita, evolutiva).

Livada este si ramane locul magic al Gradinii lui Dumnezeu, Dumbrava minunata, taramul fermecat unde isi dau intalnire fairy, spiridusi, elfi, gnomi si alte fiinte eterice care ne ajuta la treburile gradinii. In livada, la umbra placuta a pomilor, in lumina solara frumos filtrata de frunze, au loc sedintele lor magice, la ceas de taina.

Timpul prunelor a trecut, vreo 8 galeti uriase, de 20 kg, au tot cules de la noi doamna Maria si cu nana Mina pentru a face tuica si gem. Noi nu. Pentru ca tocmai v-am spus, gata cu conservariada. Anul trecut am carat un portbagaj plin de borcane spre Bucuresti si inca mai avem in pivnita o multime. Nu gem, dar sunt altele. Pe langa castraveti mai sunt si compoturi, de exemplu. Deci, nu, fara. Asa ca am donat toata productia de prune. Am mancat si noi pe saturate prune proaspete si, daca mai dorim, pe varfurile pomilor inca mai avem si acum destule. Le putem scutura, dar, sincer, ne-am cam saturat de ele.

Dincolo de livada, dovleceii s-au extins frumos peste tot, acoperind bine de tot pamantul si stopand avantul buruienilor. Cele de pe margine au fost infranate rapid de o coasa vrednica, iar locul arata foarte bine acum. Dovleceii s-au facut cu nemiluita si multi au ramas pe loc, crescand ca niste bostani uriasi, galbeni, in interiorul carora li se coc semintele.

Pe langa gardul care ne invecineaza cu manastirea, gutuii si piersicile rad in soare si prospera de fructe. Anul trecut am umplut zeci de borcane cu gem de gutui si de piersici. Radeti? Dap. Anul acesta – zero. Mancam fructe proaspete cat dorim, apoi donam restul.

S-a copt inca un rand de goji, ar cam fi timpul sa operam un cules responsabil, ca sa le lasam pe urmatoarele la copt, insa mai intai le-am fotografiat, caci prea fotogenice sunt! Ca si catina, de altfel, cu care nici nu stim ce vom face. Prin sat nu sunt amatori de catina, oamenii nici nu stiu ce-i asta si la ce foloseste si, chiar daca am mai oferit informatii, oamenii sunt reticenti la chestii noi. Mai bine o pastila de la farmacie decat o lingurita de catina macerata in miere de albine. Asa ca n-am insistat si, cel mai probabil, cea mai mare recolta de fructe de catina va decora crengile pana spre iarna, cand se vor scutura singure.

Dupa ce ne-am incheiat actiunea “Dezburuienirea de august”, ne-am delectat cu o ultima sesiune foto inainte de retragerea in casa, la umbra. Varza kale a fost una din vedetele din final, alaturi de aromaticele care si-au primit o demarcatie clara, curata, aerisita, care le pune mai bine in valoare, fiecare dupa rost si necesitati. Menta, roinita, salvia, patrunjelul, leusteanul, oregano, busuiocul si cimbru sunt cele care se bucura acum de tot spatiul dedicat aromaticelor dupa ce am curatat tufele uscate de mustar si marar.

O ultima privire de perspectiva ne face sa simtim din plin satisfactia efortului depus pentru curatenia din gradina. Pare ca avem mai degraba un parc botanic frumos decat o gradina agricola. Un parc cu flori, cu alei, decorat cu diverse plante, forme si culori de august, iar cele care inca mai rodesc acum, precum castravetii, dovlecii sau ardeii, de exemplu, par a fi ceva specii exotice ale parcului, cultivate mai mult pentru divertismentul vizitatorilor decat pentru vreo utilitate concreta, existentiala, de nelipsit.