Grădina lui Dumnezeu: Proiectul imobiliar “Casuta lui Bobita”

De cand l-am adoptat pe Bobita, in urma cu aproape doi ani (daca doriti sa recititi povestea intrarii lui in familia noastra o gasiti aici, in insemnarea “Bobita (fosta Bety)”, iar detalii privind integrarea lui in haita gasiti si in insemnarea “Strategii teritoriale, lupta pentru influenţă şi putere”), problema aceasta, a culcusului pentru el, a tot revenit in atentia noastra de mai multe ori. Orice i-am amenajat pana acum a fost, in cele din urma, nepotrivit. Ba nu i-a placut lui, ba nu l-au lasat altii (a se citi Toni si Ginuta).

De obicei, intr-o curte obisnuita de la tara, cainii isi au propriile legi dupa care se organizeaza si isi stabilesc teritoriile si granitele. La noi nu-i tocmai o curte obisnuita de la tara, asa ca legile lor nu se aplica intocmai cum vor ei. Pentru ca intervenim noi. Eu, mai ales. Pentru ca Bobita a fost multa vreme considerat de Toni ca pe un intrus in curtea lui, unul care trebuia alungat de-a binelea, nicidecum tolerat, lasat sa manance si el o boaba, ceva, sa bea un strop de apa, ori sa primeasca - doamne fereste! – vreo mangaiere. De fapt, mangaierile au fost cu adevarat principalul mar al discordiei, motivul central care le-a bruiat mecanismele de reglare canine in privinta acomodarii impreuna, pe acelasi teritoriu, cu acces la aceleasi facilitati si beneficii.

In plus, Toni si Gina sunt impreuna in aceasta curte de peste 13-14 ani, mereu nedespartiti, Gina fiindu-i ca o umbra marelui Toni. Aparitia lui Bobi in peisaj a facut ca o parte din atentia si tandreturile Ginei sa se imparta uneori si catre Bobi. Dezastru! Iar daca adaugam si atentia noastra grijulie, care, dupa parerea unor dintre ei, n-ar trebui sa fie echidistanta, ci oferita privilegiat, conform statutului social, rangului, vechimii in munca si, nu in ultimul rand, varstei.

Toni si Gina, ca stapani incontestabili ai curtii, isi aleg primii, de fiecare data, locurile preferate pentru leneveala la soare sau la umbra, locurile cele mai bune pentru somn si adaposturile cele mai ferite de ploaie, ninsoare ori alte intemperii. Cunosc curtea perfect, pe de rost, zi sau noapte putandu-se orienta excelent in spatiu in privinta gasirii celui mai bun loc pentru ceea ce le trebuie in orice moment.

Bobi, in schimb, nou venit, pui fara experienta si nimerit exact in curtea marelui Toni, sef nestapanit, navalnic, patimas, greu de convins, foarte de greu de trait in preajma lui si imposibil de impartit ceva cu el daca nu te numesti “Gina”, s-a adaptat din mers la ce i s-a oferit.

In timp, insa, s-a adaptat din ce in ce mai bine, a invatat si respectat unele reguli, le-a incalcat pe altele sau le-a ignorat cu tupeu sau cu inconstienta pe cele mai multe dintre ele. Cert este ca, abia dupa ce a invatat sa sara si el gardul in drum, ca si Toni, i-a castigat respectul celui din urma. Si si-a castigat, totodata, si o oarecare libertate si o portita larga de scapare din calea lui Toni, in cazurile in care avea nevoie. In plus, a supraveghea drumul si a sti permanent tot ce misca dincolo de poarta inalta este un atribut al Marelui Sef, de regula, iar Bobi si-a arogat de la sine acest privilegiu, fara sa ceara voie nimanui si, uneori, chiar de unul singur, ca si cum numai el ar fi cainele de paza si de baza al curtii. Toni nu putea trece indiferent peste asta. Pustiul avea curaj, indrazneala si sange albastru, desigur. Doar asa se explica. Inconstienta nu se pune. Toni nu desconsidera pe nimeni. Doar vrea sa aiba control si autoritate in fata oricui. Altfel, recunoaste meritele si calitatile acolo unde ele sunt.

Spunandu-va toate acestea, va dati seama, ne-a fost si noua foarte greu la inceput sa-l integram pe Bobi in haita. Greu de tot. Ne-am retinut mangaierile, i-am separat cand se mai incaierau, i-am pazit cand pe unul, cand pe celalalt ca sa manance fara sa se alunge, iar, in privinta culcusurilor, am incercat tot felul de variante.

Ne orientam mai intai dupa locurile alese de cei doi veterani, Toni si Gina. In primii doi ani au preferat sa doarma fie in sura, fie in magazie. Ma refer aici la perioada friguroasa, de toamna tarzie si de iarna, ori in perioadele cu ploi torentiale si furtuni. Lui Bobi i-am amenajat la inceput culcusul intr-o constructie improvizata, ce fusese afumatoarea fostilor proprietari (pe care ne gandisem, initial, s-o demolam, dar care o vreme parea a ne folosi pentru Bobi). Dar n-a fost sa fie. Bobi a urat visceral locul ala. Nu stim de ce, parea ca sufera de claustrofobie. Iar cand Toni si Gina au inceput sa-i vaneze locul si sa-l alunge si de acolo, parandu-li-se ca este mai calduros, mai ferit de vant, ploi sau zapezi, mai bine captusit si mai frumos decorat, cu atat mai mult Bobi se arata mai disperat cand il obligam sa intre acolo.

In consecinta, am fost nevoiti sa ne reorientam si i-am incropit un fel de cotet dintr-o masa veche, subreda, ramasa tot de la fostii proprietari. Am inconjurat-o cu diverse materiale, am captusit-o cu un covor vechi, cu aceeasi proveninta ca si masa, apoi am acoperit toata sandramaua cu o folie de plastic, pentru a o feri de umezeala. Iar pentru a fi cat de cat estetica in curte, am ascuns toata aceasta tentativa de culcus sub o fasie uriasa de panza verde, de gradina, din aceea care se foloseste ca parasolar sau antigrindina.

A fost o solutie de compromis, temporara, dar insalubra. A dormit Bobi al nostru toata iarna trecuta in acel culcus. Dar si pe acela au incercat unii oportunisti, a se citi Gina, sa si-l revendice. Cum incepea sa ploua, cum ea disparea din peisaj, iar Bobi era nevoit sa se adaposteasca, unde alundeva decat inapoi, pe treptele din fata bucatariei. Cand faceam verificarile, o descopeream pe Gina in culcusul lui Bobi, desigur. Uneori era acolo chiar Toni. Sau, mai rau, amandoi.

Si, probabil stiti, acolo unde cainele dominant, masculul alfa, isi lasa mirosul, inseamna ca el si-a marcat teritoriul ca fiind al lui. Cum sa mai aibe Bobi curaj sa mai intre unde simtea mirosul lui Toni? N-avea, saracul. Dar noi il fortam sa intre totusi acolo, il certam cand iesea ca din pusca, disperat, il bagam la loc si, doar uneori, ramanea inaintru, fortat de intemperii, de ploi torentiale, cu tunete si fulgere naprasnice. Caci n-avea unde sa se mai adaposteasca, bietul, in alta parte. Oriunde s-ar fi dus era deja mirosul lui Toni acolo. O vreme, Bobi s-a adapostit si sub coser. Pana a devenit Toni invidios si l-a alungat.

Intre timp si Bobi a mai crescut, a mai prins curaj si chiar il mai infrunta si-l mai latra uneori pe Toni. Mai mult de fatada, caci imediat fuge mancand pamantul cand Toni ii administreaza scurt un marait cu subinteles pe sub mustati.

Culcusul a ramas, deci, pana in prezent, o problema spinoasa, controversata, greu de negociat. Ne cam saturasem de atatea jocuri de putere, de atatea lupte de strada si de carti masluite. Asa ca am decis. Bobi avea nevoie de un culcus nou, numai si numai al lui, fara echivoc, fara negociere, fara tergiversare, fara drept de apel. Cu atribuire directa. Cu contract pe numele lui. Proprietar, carevasazica.

Dupa ce i-am urmarit mai multe saptamani la rand pe Toni si pe Gina si am tras concluzia ca si-au ales definitiv magazia ca loc de culcus pe timpul ploilor torentiale din prima jumatate a acestei luni, dar, mai ales, dupa ce l-am urmarit pe Bobi si am vazut ca nu prea mai avea unde sa se adaposteasca dupa ce am dezafectat si culcusul acela insalubru, improvizat din masa aceea subreda, am decis ca este momentul sa-i facem si lui un cotet adevarat, un culcus sanatos, nou, fara influente olfactive straine si fara antecedente de ocupare locativa abuziva de cine-stie-care-altii.

Mai ales ploile acestei saptamani ne-au determinat sa urgentam demararea acestui proiect imobiliar, caci bietul Bobita incerca sa se adaposteasca de ele chiar si sub masina noastra, dar, terenul fiind usor in panta, apa pluviala se scurgea pe sub masina, spre poarta, fapt care il alunga si de acolo, ud leoarca, inapoi in fata usii de la bucatarie. Alegea, saracutul, dintre doua rele pe cea mai putin rea. Am incercat eu sa-l conving sa intre din nou sub coser joi seara, cand a plouat rau de tot, cu galeata, dar a iesit ca un glont afara. Mirosea a Toni. Mi-a fost mila de el si l-am lasat sa intre in sura, unde noi preferam sa nu-i obisnuim a mai dormi. Si a ramas acolo in noaptea aceea, din fericire. Dar nu era o solutie pe termen lung si mai ales pe perioadele in care noi lipsim de acasa.

Asa ca ne-am apucat sa-i construim o casuta noua. Ieri dimineata. Ziua incepuse superb. O zi insorita, calda, deloc caniculara, dupa o noapte in care plouase mult si bogat. Mai intai a scos Adrian masina din curte, pentru a avea spatiu de manevra. Locul unde avea sa fie amplasata casuta lui Bobi era tot platforma betonata din fata casei (suprafata 1m/1,5m), locul unde fusese anterior si culcusul acela improvizat si apoi desfiintat.

Ca sa nu ne chinuim de la zero cu toata constructia, ne-am folosit pentru structura de rezistenta tot de o masa ramasa de la fostii proprietari, insa una zdravana, buna, solida. Fusese scoasa din una din camere si exilata prin sura chiar din primele luni dupa ce ne-am mutat aici.

Cateva scanduri taiate pe dimensiunea necesara, prinse in holsuruburi, au format cei trei pereti si podeaua, tavanul fiind tablia mesei. Apoi am acoperit tavanul cu o folie de policarbonat (ca sa-l protejam de degradare in urma ploilor si zapezilor) si i-am lasat inspre fata o prelungire ca o streasina. Apoi, dintr-o alta bucata de policarbonat i-am inchis o portiune din partea din fata, de la intrare, ca sa nu bata ploaia/vantul/zapada direct inspre interior. In final, cateva decoratiuni inedite, pentru un design mixt, modern amestecat cu rustic, au intregit si au desavarsit opera noastra de arta. A iesit un fel de Coliba Unchiului Tom. I-am putea spune Coliba Bietului Bob.

Acoperisul i-a fost infrumusetat cu toate lianele taiate de la via din jurul casei, pe care tocmai o curatasem. Aveam nevoie de o solutie simpla, rapida si eficienta impotriva celor doi masculi ai curtii (Toni si Bobi, dar mai ales Toni) care prefera sa priveasca lumea de la inaltime si care ar fi sarit deasupra deseori, nu neaparat degradand constructia, ci indepartandu-l pe proprietar de la a-si indeplini prerogativele si drepturile locative asupra casutei.

Cat noi am mesterit, pardon, am implementat etapele acestui proiect de constructie imobiliara, Bobi ne-a supervizat. Parea nu numai ca stie despre ce este vorba, ci si ca doreste ca, prin prezenta sa in proximitatea lucrarilor, sa-si adjudece definitiv si ostentativ locatia si sa descurajeze eventualele intentii abuzive.

Dupa ce proiectul a ajuns in faza “la cheie”, am dorit sa-l inauguram si sa taiem si noi o funda, ceva, sau sa spargem o sticla de sampanie de prora, cum se obisnuieste la casele mari. Bobi, insa, s-a aratat un pic cam circumspect. Nu mai parea convins ca ceea ce avea sa urmeze este chiar inspre binele lui cel mai inalt. Motiv pentru care am fost nevoiti sa-l convingem. L-am luat in brate si l-am bagat fortat inauntru. Ca ars pe talpi a incercat sa iasa. Nu l-am lasat din prima. Am folosit tehnici de persuasiune. Apoi i-am permis sa iasa.

Era nedumerit de ceea ce i se intampla. L-am bagat inauntru iar si iar, de inca vreo doua ori, si el a iesit de fiecare data afara instant. N-am mai insistat. “Faca-se voia ta, deocamdata, i-am zis, dar, cand va incepe ploaia, face-se-va si voia noastra, care, apoi, deveni-va si a ta.” Cu atat mai mult cu cat nori negri incepusera a se aduna pe cer ca din senin, iar vantul incepuse a umfla crengile salciilor din curte in toate partile. Era timpul testarii.

Trebuie sa precizam ca, pe toata perioada constructiei, Toni si Ginuta au stat rezervati. Se uitau la noi nedumeriti. Nu intelegeau ce se intampla. Toni privea uneori incruntat, alteori confuz. Intrigat ori revoltat. Inciudat ori nepasator. Cu siguranta, ceva nu-i convenea. Gina il acompania ca o copie, ca o umbra, ca un copy-paste. Toni nu-si gasea locul, n-avea stare si se muta de colo-colo prin curte, curios, nestapanit, dar, totusi, mandru, fara a se apropia prea mult de locul desfasurarii de forte, materiale de constructie si activitati specifice.

Fierastraul, ciocanul, bormasina si aparatul electric de insurubat holsuruburile il iritau. Toate scandurile imprastiate prin curte il intrigau. Masa aia rasturnata in mijlocul curtii, cu picioarele pe sus, il enerva de-a dreptul. Gina, idem. Cu un ochi la noi si cu unul la Toni adopta atitudinea conforma cu a sefului ei direct. Latra Toni uneori, incercand a-si face ostentativa prezenta, pentru a fi bagat in seama? Latra si Gina imediat, ascutit si insistent, intarind spusele Sefului.

In cele din urma, nehotarat daca sa fie mai mult curios sau mai mult enervat de ceea ce se pregatea acolo, fara aprobarea lui expresa si fara sa fie bagat in seama, s-a decis ca e mai bine sa-si exprime dezgustul si plictisul. Bleah!

La fix dupa ce am terminat de amplasat pe pozitie noua casuta a lui Bobi si de inaugurat imobilul, norii s-au imbulzit deasupra noastra si a inceput ploaia. N-am apucat sa-i finalizam si finisajele exterioare, respectiv sa o vopsim in alb si, eventual, sa o mai placam pe cei trei pereti cu cate o placa de policarbonat impotriva ploilor, insa era locuibila, cu toate utilitatile functionale si gata de mutat in ea. Ceea ce Bobi n-a intarziat s-o faca atunci cand ploaia s-a intetit si a inceput sa-si reverse potop de apa peste tot. Bolboroseau burlanele toate ca la un concert cu instrumente grave, in tonuri joase, sacadate, ritmand sobru, intens, iminent.

Mai intai l-am cautat cu privirea din balcon. Parea ca se vedea ceva negru inauntru prin perdeaua curgatoare a ploii. N-am avut stare. Mi-am luat pe mine pelerina de ploaie si am iesit afara sa verific. Da, era inauntru. Multumit. Un pic smerit de conjunctura precipitata, dar relaxat, uscat, linistit.

Seara a venit tot sub auspiciile ploii. Inainte de culcare am mai iesit o data afara, cu lanterna, sa-l verific. Am intrat apoi in casa fericita. Bobi era inauntru, intins ca un pasa pe podiumul din interiorul casutei, protejat de ploaie si fara nici o teama. Toni si Gina intrasera demult, dinainte de lasarea serii, in magazie, in locul ales de ei de cateva saptamani bune, asa ca nimeni nu avea sa mai vina peste el sa-i revendice culcusul. Putea sa ploua oricat, el avea sa doarma, in sfarsit, bine, in loc uscat si curat, nou si frumos amenajat. Lipsa finisarilor exterioare nu-l deranjau. Ba, poate, ca s-ar lipsi cu totul de ele, stiind ca vopseaua n-are un miros tocmai placut nasurilor sensibile canine. Cu toate acestea, de vopsit vom vopsi, ca sa protejam lemnul casutei de umezeala si sa aiba si un aspect estetic placut.

“Sunt atat de fericita, sufletel, ca am reusit sa-i facem casuta lui Bobi si ca doarme acolo!” – i-am spus lui Adrian la intoarcerea in casa. “Are si el, in sfarsit, locul lui in care sa stea linistit si nu mai este haituit, amaratul, de colo-colo de toti. Are si el casuta lui in care se retrage cand are chef, cand are nevoie sau cand ii place sa se stea intr-un loc ferit, umbros si racoros pe timp de vara, calduros pe timp de iarna.”

Multumirea neutra si deloc exuberanta a lui Bobi o simteam in mine ca o fantana arteziana de bucurie, ca o mare fericire expansiva, ca o explozie de artificii colorate pe intinsul cerului instelat.