Bobiţă (fostă Betty)

Într-o zi ne-am trezit cu el în curte.

Era într-o parte a grădinii de flori, cea de la poartă. Chichina era în călduri şi ne-am gândit că asta l-o fi atras. L-am văzut micuţ şi ne-am zis că, probabil, a intrat şi el prin gaura aceea de sub poartă, groapa Chichinei, săpată şi întreţinută strategic de ea.  Pe acolo evadează ea din curte, urmându-l pe Toni, după ce acesta sare gardul. Şi tot pe acolo se şi întoarce, căci Toni, la fel şi la întoarcere, n-are treabă cu aşteptatul pe la porţi închise – sare peste gard. Gina, în schimb, fiind prea mică, nu poate sări gardul, aşa că intră şi iese prin gaura aia.  Acela este şi locul pe unde scapă de pericolele din drum. Mai ales când apar duşmanii de moarte din vecini: Ducesa de York şi Locotetentul ei cel blond şi uriaş, cel care l-a muşcat pe Toni de picior pe la începutul anului. Ori de câte ori am încercat noi să astupăm groapa aia cu pământ tasat, cu pietriş sau cu altceva, ca să le modificăm comportamentul şi ritualul, groapa apărea refăcută a doua zi. Desigur, de însăşi Ginuţa, vinovata, ori chiar de Toni. Da, da. Am fost extraordinar de uimită într-o zi când Adrian mi-a povestit că, după ce îl văzuse pe Toni sărind gardul dinspre drum înapoi în curte, şi-a dat seama că Gina nu are pe unde intra, gaura fiind blocată de noi cu vreo două plăci de tţiglă, sprijinite de poartă. Ei bine, şi Toni a înţeles asta şi n-a mai stat pe gânduri. A dat ţiglele de-o parte, împingându-le cu laba. După mai multe încercări, bineînţeles, căci ţiglele alea nu erau chiar uşoare, dar a reuşit. Nu s-a lăsat până nu i-a făcut loc Ginuţei să intre. Deştept foc Toni al nostru!

Aşadar, revenind la Bobi, asa am tras noi concluzia atunci. Că fusese atras de farmecele Ginuţei şi că, după ce intrase în curte prin gaura de sub poartă, n-a mai ştiut să iasă. Curios a fost că Toni nu l-a atacat şi nu i-a făcut nimic, deşi intrusul se afla pe teritoriul lui. Totuşi, pentru evitarea oricăror conflicte, Adrian a încercat să-l scoată în drum, de unde putea să plece la el acasă. Numai că piticania aia negricioasă s-a făcut imediat una cu pământul şi a început să scheaune lung, lung şi tare, ca din gură de şarpe, de ziceai că cineva îl trage pe roată, nu alta. Asta i-a stârnit şi pe câinii nostri, care au început amândoi să latre, acompaniindu-i schelălăiala celuilalt şi generând toţi un tărăboi de zile mari.

În cele din urmă câinele străin a fost expulzat, iar liniştea a fost reinstaurată. 

 

A doua zi, pe la prânz, să vedeţi surpriză! Ne-am trezit din nou cu el în curte.

Străbătuse toată curtea până în capătul casei, urcase treptele din fata uşii de la bucătărie şi se ghemuise pe covoraşul de acolo. Locul preferat al lui Toni. Nu ne-a venit să credem când am dat iar cu ochii de el! Ne-am gândit că poate, totuşi, este câinele cuiva din sat, al cuiva care nu prea se îngrijea de el şi nu-l hrănea suficient, iar el, săracul, fugea prin vecini şi cerşea câte ceva de mâncare. Ştiam că dacă l-am fi hrănit noi era ca şi cum l-am fi adoptat, căci, de bună seamă, ar fi revenit şi altă dată ca să mai primească din nou ceva şi n-am mai fi scăpat de el. 

Aveam deja trei câini. Oricum prea mulţi pentru noi, dar asta era. Nu mai aveam ce face în privinţa asta. Emelina era bichonul nostru minuscul cu care venisem din Bucureşti, iar Toni şi Ginuţa (Chichina - după preferinţa lui Adrian) fuseseră câinii fostului proprietar, câini ce trăiseră în această gospodărie înainte de a o cumpăra noi (pe care ulterior am transformat-o în Grădina lui Dumnezeu). Pentru că o aveam pe Ema, nu ne-am mai fi dorit alţi câini în curte şi ne-am exprimat această preferinţă când am cumpărat locul. Fostul proprietar ne-a spus atunci:  “Nu-i bai, că scap eu de ei. Îi duc la râpă, le dau cu ceva în cap şi gata.”  Când am auzit aşa ceva am simţit că-mi fuge pământul de sub picioare şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. “Nuuuuuuu!!!! Să nu le faceţi nici un rău!!!! Poate găsiţi pe cineva care să-i ia în curte. În nici un caz să nu le faceţi vreun rău!” – i-am spus. Un foarte scurt timp câinii au stat la o rudă a foştilor proprietari, dar, imediat după mutarea noastră, s-au întors în curtea în care trăiseră toată viaţa lor. La noi, adică. Ne-a fost milă de ei. Scăpaseră ca prin urechile acului de un sfârşit înfiorător, iar destinul lor părea cumva în aer, atârnând ca de un fir de păr. I-am acceptat la noi, i-am hrănit, i-am îngrijit şi ne-au devenit foarte dragi amândoi. Aşa că au ramas definitiv “ai noştri”. Şi suntem fericiţi pentru ei.

În concluzie, cei trei câini ne erau prea de ajuns. Nu ne mai doream aciuirea pe la noi a încă unuia, un câine al-cine-ştie-cui de prin sat, cu cine-ştie-ce comportament, cu cine-ştie-ce boli şi apucături, cum, din păcate, sunt mulţi din câinii vagabonzi. Ne era teamă de tot felul de complicaţii, deh! Aveam destule pe cap, nu ne mai trebuiau alte probleme. Casa în renovare, şantier, mizerie, frig, grădină de pregătit pentru iernat, curăţenie de după şantier şi altele specifice vieţii de la ţară, dar nu specifice şi nouă, acele “altele” cu care nu suntem obişnuiţi şi care încă ne dau bătăi de cap de câte ori ne confruntăm cu “ele”.

Aşa că am aplicat, din nou, “izgonirea din rai”. “Se va duce la stăpânii lui, acolo de unde a venit.” – ne ziceam noi unul altuia, sperând că arătarea aia ciufulită şi neagră avea să înţeleagă şi nu avea să mai revină la noi.

Dar, nici n-am apucat bine să ne vedem de treburi prin casă, că am şi auzit din drum schelălăieli, balamuc, râsete şi ţipete de copii. Am ieşit val-vârtej să văd ce se întâmplă şi, din păcate, se confirma exact scenariul ce rula în mintea mea în cei doar câţiva paşi până am ajuns în stradă: cei doi copii ai unui vecin, o fetiţă de vreo 10 ani şi un băieţel de vreo 8, îl prinseseră pe bietul căţel, îi legaseră un laţ de un picior, dintr-o sfoară de rafie, şi se distrau pe seama lui, lovindu-l cu picioarele când unul, când celălalt. Am strigat imediat la ei să se oprească şi să le fie milă de micul suflet care schelălăia cât îl ţineau plămânii de teamă şi durere, dar ei mai abitir se distrau, lovindu-l. Nici după ce a ieşit în drum şi Adrian şi le-a spus şi el să se potolească, nici atunci nu şi-au oprit jocul lor brutal şi agresiv.

Eram consternată, revoltată, enervată şi furioasă de-a binelea. După mai multe rugăminţi, văzând că tot nu eliberează câinele, m-am aplecat eu, cu o oarecare teamă, şi i-am scos laţul, împotriva reacţiei fetei, care insista să-i las pe ei să se ocupe de câine, că trebuie să-l omoare, că şi el le omoară găinile prin sat şi că este un pericol pentru ei. Oricare le-ar fi fost motivele şi acuzaţiile, nu puteam să-l las pe mâna lor. Chinuirea bietului câine şi, mai ales, iminenţa omorârii lui m-a oripilat la culme! Ca să-l scap de ei, l-am luat, pur şi simplu, în braţe şi am intrat cu el înapoi în curtea noastră. “Trebuie omorât! Ne mănâncă găinile! Daţi-ni-l înapoi! Unde vreţi să-l duceţi?” – strigau amândoi după mine. Ca să împrăştie aburii unui eventual conflict, a fost nevoie ca Adrian să negocieze cumva cu ei, spunându-le să ne lase să luăm câinele ca să-l ducem în afara satului şi, daca acesta avea să se întoarcă, iar ei aveau să-l prindă din nou, atunci puteau să facă ce vroiau cu el. Abia după ce Adrian le-a promis că o să-l ducem noi, cu maşina, afară din sat, copiii s-au mai potolit: “Da’ să-l duceţi departe! Nu în sat! În nici un caz în sat! Că, dacă-l prindem pe-aici, noi îl omorâm! Am mai omorât cinci pui de câini până acum!” – se lăudau ei, mândri.

Vă daţi seama?! Înfiorător!!!! Nici un pic de sensibilitate n-am văzut la copiii ăia! Nici un pic de blândeţe, nici un pic de milă, nici un pic de compasiune. Doar abrutizare. Evident, ăsta este rezultatul unei educaţii specifice, rurale, în cadrul căreia animalele acestea nu au nici un loc în sufletele oamenilor, ele fiind doar nişte unelte ale gospodăriei, folosite doar pentru paza acareturilor din curţi. Dacă “uneltele” se strică sau dacă devin periculoase, ele sunt aruncate, pur şi simplu. Ca şi cum n-ar fi fiinţe vii, ca şi cum n-ar avea suflete....

Am plâns apoi. Da, mult şi cu suspine. Nu puteam crede că nişte copii sunt în stare de o aşa cruzime. “Sunt foarte supărată pe voi!” Atât am mai putut să le spun. Orice altceva ar fi fost inutil. N-ar fi înţeles şi n-ar fi acceptat. Concepţiile lor despre viaţă, cele cu care crescuseră până la vârsta asta, nu le-ar fi fost dărâmate de nici o vorbă de compasiune, de nici o explicaţie. O întrebasem pe fată: “Dacă tu ai fi în locul lui şi dacă te-ar lovi cineva cu piciorul, aşa cum l-ai lovit tu pe căţelul ăsta, cum ar fi? Ţi-ar plăcea? Nu te-ar durea? N-ai plânge?” Nici o sclipire de milă în ochii ei. Nici o slăbiciune. Nici o părere de rău. Nici un pas înapoi. Dimpotrivă, râsete, distracţie.

Am băgat câinele în curte şi, mai pe seară, aşa cum promisesem, am plecat cu Adrian, cu maşina, ca să-l ducem mai departe de sat, să-l salvăm de sfârşitul ce i se pregătea. Dar unde să-l ducem? Ne-am dat seama că oriunde l-am fi dus, în oricare sat din împrejurimi, ar fi avut aceeaşi soartă. Adrian a avut atunci ideea de a-l duce pe undeva, pe lângă orăşelul apropiat. Poate acolo avea să fie cineva care să-l adopte pe bietul căţeluş. Măcar să-i dea zilnic ceva de mâncare. Şi l-am lăsat în parcarea cea mare, împrejmuită cu gard, a marelui supermarket de unde ne facem cumpărăturile de obicei. Ne-am amăgit cu gândul că, poate, la câtă lume trece zilnic pe acolo, cuiva i se va face milă şi-i va da şi lui ceva să mănânce. I-am cumpărat o doză de mâncare umedă pentru câini şi, după ce i-am răsturnat-o pe o bordură, i-am umplut-o cu apă. Măcar până a doua zi era asigurat. Apoi, cu inima îndoită şi cu milioane de remuşcări pentru că-l abandonam acolo, am plecat acasă. În noaptea aia am adormit plângând.

Şi am tot plâns în zilele următoare. De grija lui, de teamă şi îngrijorare pentru viaţa lui, de remuşcare şi vină pentru ceea ce făcusem. Mâncam şi mă gândeam dacă el o fi mâncat ceva, stăteam în casă, la căldură, şi mă gândeam dacă lui nu i-o fi frig, dacă şi-o fi găsit vreun adăpost, dacă are unde să doarmă, dacă...... dacă.... dacă..... Cu atât mai mult cu cât în zilele respective fuseseră nişte dimineţi foarte reci, cu brumă şi umezeală pătrunzătoare.

La sfârşitul acelei săptămâni am ajuns din nou la supermarket, pentru cumpărături. Nici n-am intrat bine cu maşina în parcarea magazinului, că ochii noştri îl căutau deja cu privirea peste tot. Abia după Adrian a parcat maşina şi am coborât, l-am zărit pe după maşini, pe lângă gardul ce împrejmuia parcarea. L-am strigat şi, spre uimirea noastră, a alergat imediat spre noi, fericit, dând din coadă şi agitându-se în jurul nostru, cerând mângâiere şi atenţie, gudurându-se smerit şi lipindu-se cu tot corpul de picioarele noastre. Părea bine. Era vioi şi ni se păruse, atunci, parcă mai curat şi parcă mai bine hrănit. Trecuseră  trei zile. “Probabil că îl îngrijeşte cineva!” – am concluzionat noi, răsuflând uşuraţi şi mai plini de speranţe. Poate era un paznic al magazinului sau, poate, cineva din apropiere. I-am mai cumpărat şi noi ceva de mâncare şi o sticlă de apă, ca şi dată trecută, şi, după ce l-am mai mângaiat bine de tot, am plecat spre casă mai liniştiţi şi mai încrezători în ceea ce-l priveşte.

Şi au mai trecut câteva zile. Pe la mijlocul săptămânii următoare am fost nevoiţi să mergem din nou în oraş. Meşterul nostru avea nevoie de nişte materiale. Evident, am trecut şi prin parcarea cu pricina ca să vedem în ce stare mai e căţelul. Trecuseră patru zile şi ardeam de nerăbdare şi curiozitate. Aveam nevoie de confirmări suplimentare ca să ştiu că este bine. Aveam nevoie să ştiu că n-am greşit ducându-l şi lăsându-l acolo. Aveam nevoie de argumente noi ca să mă liniştesc cu adevărat. Cerusem un semn lui Dumnezeu.

L-am căutat cu privirea în locul unde ne ieşise înainte ultima dată. Nu era. Am făcut ochii roată în toată parcarea. Nicăieri. M-am dus glonţ, cu inima ghem, spre locul în care îl lăsasem în prima seară. L-am văzut de departe. Stătea pe jos, ghemuit. L-am strigat, dar... n-a venit. Inima mi s-a strâns şi mai tare. Mai ales când, ajungând în dreptul lui, el tot nu s-a ridicat. Zăcea. A ridicat uşor capul, a zvâcnit din tot corpul a neputinţă şi ne-a privit de jos, cerşind o mângâiere. Mi s-au umplut ochii de lacrimi imediat. Am încercat să-l ridic, dar a scâncit a durere. Îl durea ceva. Ori era prea slăbit. Nu ştiam care din două. Luasem boabe de acasă şi apă şi l-am tentat cu ele. Doar apă a băut, cu sete. De la mâncare a întors capul. Nu era în regulă deloc.

Adrian s-a gândit că, poate, are paraziti intestinali şi de-aia nu mănâncă. Ne-am dus la magazinul/cabinetul veterinar cunoscut de noi, cel pe care îl frecventam ori de câte ori aveam nevoie pentru Ema, i-am cumpărat un medicament de deparazitare internă şi ne-am întors să i-l administrăm. I-am pus seringa în gură şi i l-am injectat repede, fără să primesc nici o împotrivire. Ni se spusese că poate mânca peste aproximativ o oră după ce îi dăm medicamentul, aşa că am decis să mai stăm prin oraş până când puteam să-i dăm şi de mâncare. Ne-am făcut cumpărăturile şi apoi ne-am oprit pe o bancă în parc, în aşteptare.

Afară era soare, cald şi plăcut, iar lumea trecea de colo-colo nepăsătoare, fiecare cu propriile treburi, probleme, griji şi preocupări. În interiorul meu însă era furtună. Şi lacrimi. “Ce i s-o fi întâmplat în aceste câteva zile de a ajuns aşa? L-o fi muşcat vreun câine? O fi dat peste el vreo maşină? L-o fi bătut vreun om fără inimă?”  M-a răscoleau tot felul de întrebări. “Ce-o să facă el în starea asta? Unde doarme? Unde se adăposteşte noaptea? Nopţile sunt deja foarte reci. Dimineţile sunt cu brumă adesea. Ce face el singur, aici, în parcare, pe cimentul ăsta rece, mai ales dimineaţa, când este cel mai frig, iar bruma aia îngheaţă peste tot?”

Vorbeam cu Adrian, îi spuneam temerile mele, iar inima şi sufletul îmi plângeau de mila bietului animal părăsit de toţi, abandonat de noi acolo, nedorit de nimeni, neîngrijit şi nehrănit, poate bolnav ori poate rănit.  Adrian înţelegea şi el foarte bine toată situaţia. Era trist ce se întâmpla.

Noi făcusem ce crezusem că era mai bine atât pentru căţel, cât şi pentru noi. Însă nu se întâmplase chiar ceea ce sperasem. Dimpotrivă. Văzându-mă şi pe mine cât sufeream, dincolo de suferinţa câinelui acela, l-am auzit la un moment dat întrebându-mă: “Puiuţ, vrei să-l luăm acasă înapoi?”  “Daaa....”  i-am răspuns printre suspine. De fapt, atât aşteptam. Asta gândeam şi doream, asta aşteptam cu toată fiinţa mea, asta ştiam că era soluţia corectă, necesară şi umană, dar nu îndrăzneam s-o spun. Însemna adopţia. Era o asumare a responsabilităţii pe termen lung. Adoptarea a încă unui câine de care să avem grijă, în plus pe lângă cei trei pe care îi avem deja, nu era o joacă şi ştiam amândoi ce presupunea. Era o fiinţă în plus de care să ne îngrijim şi pe care s-o iubim. Nu puteam spune cât timp. Adrian era rezervat şi mă pregătea:

-          “Pisicuţ, îl luăm acasă şi vedem ce se întâmplă. Nu ştiu dacă va supravieţui, pare slăbit....”

Am protestat:

-          “Vom avea grijă de el, îl vom hrăni, îi vom face culcuş din blăniţă de miel – ai văzut că mai este o blăniţă de miel în magazie, rămasă de la bunici! – şi îl vom proteja de frig. Aici moare de foame, de frig şi, cine ştie, poate lovit de o maşină. Nu ştim de ce a ajuns în starea asta. Poate îşi revine dacă se simte iubit şi îngrijit.”

-          “Ok, atunci putem să mergem. N-are sens să mai aşteptăm, hai să-l luăm.”

Am cumpărat nişte parizer, ne-am întors în parcarea supermarketului şi i-am dat să mănânce jumătate din el. L-a înghiţit aproape nemestecat. Era flămând. Cine ştie de când nu mai mâncase. Ca să nu-i forţăm  stomacul, nu i-am mai dat atunci şi restul. L-am urcat în maşină şi ne-am întors cu el acasă. I-am pregătit culcuşul, l-am pus în el şi l-am aşezat undeva în curte, pe iarbă, la soare.

A dormit acolo liniştit câteva ore. După un timp a ieşit singur din culcuş (o lădiţă căptuşită cu ziare şi cu o vestă veche, dar groasă şi bună, din blăniţă de miel). Probabil se încălzise de la blăniţa aia. I-am dat să mănânce şi restul de parizer, a băut apă şi a rămas aşa, la soare, până spre înserat. L-am mai verificat din când în când şi mi se păruse că mai prinsese ceva putere de la feliile de parizer. Am devenit mai încrezătoare. Părea că avea să treacă peste noaptea aceea cu bine. L-am mângâiat mult, mult.... mult... şi i-am vorbit...  şi l-am drăgănit.... şi l-am încurajat... şi l-am rugat să se facă bine şi să-şi revină... şi i-am promis că o să am grijă de el.... şi i-am spus să nu se teamă.... că n-o să mai fie părăsit... că nimeni n-o să-i mai facă niciodată nici un rău.... şi că, atât timp cât va fi la noi în curte, nu are de ce să se teamă.... şi l-am rugat să ne ierte dacă am greşit... şi l-am rugat să nu moară.........

A doua zi, imediat cum m-am trezit, m-am dus la el, să-l verific. Era mai bine. Trecuse peste noaptea aceea şi părea un pic mai vioi. Nu avea încă putere să se mişte singur prea mult. L-am scos afară, în soare, cu culcuş cu tot, şi i-am dat boabe. N-a vrut. I-am băgat una în gură, forţat. A dat-o afară. Hmmm...... ce era să fac? “El încă nu le ştie gustul, nu ştie că astea sunt de mâncare” – m-am gândit. Trebuia învăţat să mănânce boabe. Dar cum? Probabil n-a mâncat nicodată aşa ceva. Şi Toni şi Gina au fost reţineţi la început cu boabele. Fuseseră obişnuiţi numai cu mămăliga. Dar, după ce le-au simţit gustul, au trecut cu brio la acest meniu. Acum, după aproape un an pe regim numai cu boabe, amândoi sunt graşi, sănătoşi, viguroşi, vioi şi au o blană foarte frumoasă şi lucioasă, de zici că sunt daţi cu silicon! Aşa frumoşi sunt! Deci, trebuia să găsesc o soluţie şi pentru piticania aia mică şi negricioasă (care şi-a primit, în ziua aceea, şi numele de Boby, după ce îi spusesem o vreme Betty, crezând la un moment dat că e, de fapt, fetiţă).

Ce-am făcut? Am spart în două o bobiţă şi i-am băgat bucăţelele mici în gură, ca la copii, după care i-am ţinut boticul închis, ca să nu le scuipe. M-a lăsat, nu s-a împotrivit. Chiar dacă nu i-a plăcut să le simtă în gură, parcă ştia că-i vreau binele, că vreau să îl ajut. Ţinându-l aşa, bucăţelele acelea s-au înmuiat un pic cu saliva şi, astfel, gustul lor a ajuns la papilele lui gustative. A înţeles, le-a mestecat şi le-a înghiţit. I-au plăcut. Am repetat figura cu încă vreo patru-cinci boabe, până când m-am asigurat că ştie care e treaba cu boabele acelea şi ce trebuie să facă mai departe singur. A băut apoi apă cu poftă şi, astfel, ştiindu-l sătul, am putut, liniştită, să-l mai las să stea la soare. Erau şanse să-si revină şi să se vindece, orice ar fi avut. 

Din 5 octombrie, de când l-am luat înapoi acasă, au trecut câteva zile. S-a simţit din ce în ce mai bine. L-am supravegheat îndeaproape, dimineaţa şi seara, ca să mănânce şi să bea apă. L-am urmărit dacă îşi face nevoile, ştiind că ăsta este un important criteriu de sănătate la orice vietate. L-am urmărit cum merge şi cum interacţionează cu cei doi câini de curte. Toate evoluează din ce în ce mai bine. La început abia se târa prin curte, şchiopătând de un picior din spate şi târâindu-şi corpul cu mare greutate. Era foarte slabit. Treptat, alimentându-se bine, a prins puteri şi a început să se mişte de colo-colo, explorând. 

Văzându-l atât de anemic şi nepericulos, fără pic de agresivitate sau dorinţă teritorială, Toni l-a acceptat în curte. Încă îl supraveghează de la distanţă, intrigat, şi îşi impune din priviri prerogativele de şef de haită, dar fără vreun impuls de atac. Ginuta îl studiază şi ea tot de la distanţa, ţinându-se scai după Toni peste tot, subliniindu-i acestuia din urmă, astfel, statutul şi prerogativele în această curte. Ierarhia canină fiind stabilită, ea a fost treptat acceptată şi întărită de toată lumea. Adică şi de noi, fireşte. Am avut grijă ca împărţirea mângâierilor să se facă astfel încât să nu facem atingere mândriei şefului haitei, dar nici ceilalţi să nu duca lipsă de tandreţuri. Căci au nevoie şi ei. Şi ce nevoie!!!!  Umblă toţi după noi pentru mângâieri ca puii de găină după cloşcă. Mai mare dragul! Şi îşi primeşte fiecare porţia, fără discriminare. Bine, recunosc: Bobi este un pic mai răsfăţat acum, pe furiş. Până se face bine, sărăcuţul.

Ei, şi uite-aşa, peste noapte, familia noastra extinsă a primit în sânul ei încă un membru şi constatăm că, prin includerea lui Bobiţă, s-au echilibrat energiile Yin şi Yang manifestate aici.  

Deci, acum suntem în Grădina lui Dumnezeu doi umani şi patru exemplare canine. Aceasta este Casa noastră şi învăţăm să trăim împreună, ca-ntr-o adevărată comunitate. Şi, având în vedere că Ema este un bichon havanez, am putea afirma, fără să greşim, că suntem şi noi un fel de comunitate internaţională, nu? Suntem, însă, cu mult mai mult decât atât.

Ştiind ca noi doi, Adrian şi cu mine, suntem seminţe stelare, deci călători cosmici (aşa, na!), precum şi faptul că, în jurul nostru, sunt permanent îngeri, sfinţi şi arhangheli, maeştri înalţaţi, extratereştrii iluminaţi, spiritele naturii, elfi, fairy şi tot felul de astfel de fiinţe eterice şi din planurile înalte ale lui Dumnezeu, afirmăm, fără nici o îndoială, că Grădina lui Dumnezeu este o minunată comunitate interdimensională. (Sic.)

Ce mai putem spune în plus? Să ne fie de bine! Şi aşa să ne ajute Dumnezeu!

Fie ca sărbătoarea de azi, a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, să pecetluiască toate acestea înspre împlinire. Protecţia dumnezeiască a Arhanghelului Mihail, alături de divina Buna Vestire a Arhanghelului Gavril, fie-ne tuturor aproape mereu! Amin.

Din Grădina lui Dumnezeu: 08.11.2016

***