Grădina lui Dumnezeu: Durerile facerii din travaliul renovării casei noastre

De regulă, transformările nu sunt uşoare. Şi nici rapide. Ele sunt precum o naşere/renaştere, iar cine trece prin acest proces trece, aproape inevitabil, şi prin durerile facerii.

Noi doi, eu şi Adrian, trecem acum prin mai multe transformări. Nu numai ale noastre, care sunt atât interioare, cât şi exterioare, dar, implicit, ale lumii în care trăim. Lume care se transformă şi ea, ca şi noi, atât în interiorul ei, ca fiinţă egregor, dar şi în exterior. Se transformă fizic, literalmente. În toate acestea suntem implicaţi cu toţii, că vrem sau nu vrem, că ne place sau nu. Noi şi voi, deopotrivă. Fiecare face ce ştie, ce poate, ce vrea, ce trebuie, ce-i e scris să facă.

Unele din transformările noastre fizice sunt, deocamdată, mult mai concrete şi mai evidente în plan exterior. Şi mă refer aici, desigur, la modelarea spaţiului în care ne-am mutat de ceva vreme. Mutarea însăşi a fost parte din proces, iar modificarea locului acesta conform viziunii noastre asupra vieţii ne solicită în continuare destul de mult. Îl transformăm, îl îmbunătăţim, îl decorăm şi îl înfrumuseţăm aşa cum ne dorim, aşa cum putem, aşa cum ne place, astfel încât viaţa aici să ne devină tot mai uşoară şi mai confortabilă.

Am început renovarea casei din vară, când am facut principalele lucrări care se cereau în exteriorul ei, iar acum a sosit timpul şi pentru lucrările de renovare a interiorului. Eliberăm energii vechi, înţepenite şi degradate pentru a le face loc celor inovatoare, flexibile şi încântătoare. Curăţăm zugrăveli şi tencuieli încărcate de timp şi mucegai, îndreptăm linii şi rotunjim colţuri, schimbăm materiale şi adăugăm culoare şi forme noi, curate, parfumate şi plăcute la atingere. Simplificăm, renunţăm la bagaje inutile, aruncăm ce-i de aruncat, dăruim altora ce le trebuie lor, iar ceea ce rămâne armonizăm cu ceea ce aducem noi aici prin prezenţa noastră.

Astfel, au apărut iar în curtea noastră instrumentele şi sculele potrivite, precum şi oamenii pricepuţi pentru a executa aceste lucrări, iar noi am cumpărat materialele care mai erau necesare în acest sens. Ceea ce a început deja de o săptămână şi continuă în perioada următoare face parte tot din “durerile facerii”.

Ne-am retras, din nou, cu toate lucrurile noastre, doar într-o parte a casei, unde locuim ca-ntr-un cocon, lăsând în cealaltă parte locul liber pentru a se împlini minunea “naşterii”. Avem parte, din nou, de praf, moloz, ciment, beton, vopsea, adeziv, diluant şi alte asemenea. Mătura şi făraşul fac, din nou, echipă cu noi, iar zgomotele sculelor Meşterului şi ale echipei lui acompaniază, din nou, spectacolul acesta impresionant al transformării. Trezitul de dimineaţă, cu noaptea în cap, de la ora 7, face parte, de asemenea, din nou, din scenariu, iar cafelele şi berea pentru muncitori se adaugă iar la recuzita de rigoare.

Nu, nici acum nu ştim exact programul şi ordinea lucrărilor, cum nici în vară n-am ştiut, acesta fiind un secret consfiinţit doar între Meşterul nostru şi Dumnezeu, un rol determinant în ritmul acestora avându-l fie ploaia, fie sărbătorile religioase, fie alte lucrări începute concomitent pe la alţi vecini. Ne amintim şi nu vom uita niciodată pelerinajul ce se creease astă vară pe la porţile noastre, format din oameni care şi-l doreau pe Meşterul nostru în curtea lor, ca pe o moaşă pricepută, chemată să asiste “naşterea” acoperişurilor lor sau a cine ştie ce altor lucrări în curţile lor.

Cum fiecare îşi ştie durerile proprii şi noi ni le ştim pe ale noastre. Travaliul nostru s-a întins deja pe perioada unui an şi, da, bineînţeles, ne dorim să finalizăm cât mai repede “re-naşterea” casei noastre.

Ca orice părinte faţă de copilul lui, nici noi nu suntem pretenţioşi în anumite privinţe, dar ţinem neapărat la altele. Cum orice mamă îşi doreşte neapărat să nască un bebeluş normal, sănătos, cu două mâini şi două picioare normale, bine proporţionate, având cele cinci degete la fiecare membru, cu toate organele interne la locul lor, corect funcţionale, dar să aibă şi ochi frumoşi, tenul curat, gura frumos desenată, semănând, desigur, cu unul din părinţi sau cu amândoi şi, dacă se poate, să fie şi inteligent, aşa şi noi cu casa noastră. Ne dorim să fie practică şi funcţională din toate punctele de vedere, să fie curată, frumoasă şi plăcută de locuit în ea. Deja i-am schimbat “ochii” vechi, din lemn, cu alţii mai buni, din termopan, care asigură o perspectivă mai bună din punct de vedere caloric. Apoi, multe din “gurile” (a se citi “uşile”) vechi au fost schimbate, respectiv, acelea care erau disproporţionate şi prost amplasate, motiv pentru care ne loveam mai mereu cu capul de praguri, ne împiedicam de tocuri şi ne agăţam de clanţe. Baia a primit deja o canalizare, prin construcţia fosei şi au fost înlocuite obiectele sanitare degradate, sparte şi vechi. Este în curs finisarea cu gresie şi faianţă, apoi urmează zugrăvirea. Una din camere, cea în care stăm iarna, a fost modificată integral. După şapa nouă, tencuiala refăcută, termopane şi uşi noi, urmează parchetul şi zugrăvirea. Bucătăria la fel. De bucătăria de vară nu mai zic. Ea a fost reconstruită din temelii.

În concluzie, travaliul nostru este încă în desfăşurare. După o primă etapa a “durerilor facerii”, cea din vară, acum trecem prin cea de-a doua etapă. Şi, probabil, va urma o a treia, după sărbătorile de iarnă, prin februarie, pentru că, din păcate, nu se poate termina tot ce mai avem de făcut până când încep gerurile. Nici noi nu suportăm o prea lungă perioadă de stres şi balamuc de la şantierul prea îndelungat în casă, dar nici Meşterul şi echipa lui nu sunt disponibili numai pentru noi, ei fiind aşteptaţi cu sufletul la gură de mulţi alţii din zonă la “moşit” alte şi alte lucrări.

Ne-am fi dorit să fi terminat mai uşor şi mai repede totul. Ei bine, nu s-a putut astfel. Nu suntem nici nababi, nici magicieni şi nici nu trăim într-o lume fantastică, în care dorinţa să ni se împlinească instantaneu. Dar nici mult nu mai avem până acolo. :) Deocamdată, trăim într-o lume în care orice naştere are loc după un travaliu mai mult sau mai puţin dureros ori solicitant, după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat, cu resurse care vin mai mult sau mai puţin din sistemul matricial şi greoi al societăţii, şi depindem de anumiţi oameni care, mai mult sau mai puţin, vor, pot şi încearcă să ajute.

A trecut un an de când ne-am mutat în Grădina lui Dumnezeu, iar (re)naşterea casei noastre tot nu s-a încheiat. Când ne-am mutat, la sfârşitul lui noiembrie 2015, eu am crezut (iluzoriu) că cel mai târziu în primăvara lui 2016 aveam să fi terminat toate lucrările de renovare. Însă ploile necontenite ale primăverii, grădinăritul, lucrările agricole pe câmp şi lucrările de construcţie/renovare începute pe la alţii l-au împiedicat pe Meşterul nostru să ajungă la noi mai devreme de mijlocul verii acestui an (iulie 2016). Când el şi echipa lui, în sfârşit, au venit, au tras tare o lună întreagă, de ne săturaserăm toţi de atâta şantier şi muncă. O muncă nobilă şi admirabilă, în esenţa ei, dar grea, murdară şi epuizantă pentru toţi cei implicaţi.

Din fericire, au încheiat atunci tot ce era de făcut la exterior. Acum au început cele interioare. Sperăm să trecem cu bine şi prin acest nou şantier şi, după curăţenia de rigoare, să ne mutăm înainte de sărbătorile de iarnă în aripa renovată a casei, urmând ca, în etapa a treia, prin februarie, să încheiem apoteotic cu ultimele “contracţii” şi “spasme” ale “facerii”.

Abia apoi, după ce casa noastră va fi aranjată, frumoasă, curată şi pusă la punct, îi vom putea face şi “botezul” şi ne vom putea prezenta “bebeluşul” (adică întreaga “Grădina a lui Dumnezeu”) familiilor şi prietenilor. Toţi sunt extrem de curioşi şi nerăbdători să vadă cum arată acest loc care ne-a ţinut pe noi atâta timp departe de ei, care ne-a împiedicat să ne vedem mai des şi din cauza căruia am lipsit la anumite evenimente familiale, sociale ori de pură prietenie. Dar, asta e, am lipsit şi ne pare tare rău, însă aşa se întâmplă când “sarcina” este foarte solicitantă, când “travaliul” este prelungit şi când “naşterea” se face cu termen depăşit, iar “moaşa” supraveghează venirea pe lume a mai multor “bebeluşi” deodată.

O parte din treburi le mai facem şi noi. Ce putem şi ce ne pricepem. Mai vopsim o uşă, mai măturăm molozul, mai stăm prin preajmă pentru a răspunde diferitelor cerinţe ale Meşterului şi ale echipei sale, mai o cafea, mai o bere, mai un ciocan, o şurubelniţă sau o ruletă date la mână, mai o găleată cu gunoi de aruncat, ori alta de umplut cu apă, facem şi noi ce putem. În general, însă, îi lăsăm pe ei singuri să lucreze, să se desfăşoare cum cred ei de cuviinţă, să se simtă în largul lor, nesupravegheaţi, necontrolaţi, necriticaţi. Ştim că fac treabă bună şi ştim că mai mult decât ceea ce pot ei să facă nu li se poate cere. Iar noi nu ne-am mutat la ţară aducând cu noi fiţele şi pretenţiile de la Bucureşti. Suntem moderaţi şi rezonabili. Mai degrabă avem grijă ca ei să ştie din timp cam ce lucrări ne dorim a fi făcute prioritar, astfel încât să se poată organiza şi să-şi poată, oarecum, planifica paşii de lucru. Căci, mai presus de noi, are grijă Dumnezeu de toate.

În paralel cu lucrările din casă ne preocupăm şi de celelalte aspecte ale gospodăriei. Avem grijă de cei trei căţei ai noştri şi, într-o mai mică măsură acum, de grădină, unde au rămas puţine de făcut. Am cules zilele trecute ultimii ardei graşi şi ultimii ardei iuţi, precum şi primele două recolte mai consistente de goji, in ritmul coacerii lor. Pe rămurele arbuştilor de goji au mai rămas fructe încă verzi care se coc mai încet, dar vizibil de la o zi la alta, spre uimirea noastră. Culegem încă, aproape zilnic, broccoli şi varză kale, pentru salată, dar şi frunzuliţe din cele câteva plante aromatice care mai sunt încă verzi, în ciuda începutului de noiembrie şi a celor câtorva dimineţi cu brumă. Culegem mentă, Melisa (lămâiţă/roiniţă), rucola şi pătrunjel. Am cules prazul, roşiile pisalis şi quinoa, atât cât au fost ele de coapte la acest moment, dar şi alte câteva căpăţâni de varză, urmând să lăsăm vreo câteva verze cu rădăcinile în pământ peste iarnă, ca să le urmărim procesul de evoluţie înspre înflorire şi producere de seminţe. Am cules şi păstăile cu seminţe de la broccoli şi am scos o mulţime de seminţe din cele mai coapte roşii pisalis pentru anul viitor. Din cele trei vrejuri de roşii pisalis am recoltat peste 450 de găoce mari de roşii, bine formate, dar fructe foarte coapte, tocmai bune de mâncat, au fost cam puţine, căci noi le-am plantat mult prea târziu faţă de momentul optim. Însă, chiar şi aşa, suntem foarte, foarte mulţumiţi.

Şi, apropos de seminţe, am constatat că sunt o mare provocare pentru noi. Unele dintre acestea trebuie scoase din păstăile recoltate, cele care s-au uscat deja în pod (muştarul, susanul, năutul, fasolea mung, rucola, inul, bamele, floarea soarelui şi altele), fapt care s-a dovedit extrem de migălos şi de solicitant în unele cazuri. Pentru asta am făcut apel la întreaga noastră răbdare, tenacitate şi voinţă.

Am descoperit, astfel, că, în interiorul nostru, au stat în stare de latentă subpersonalităţile noastre de mici chinezi (sau, poate, de foşti chinezi dintr-o altă viaţă), singurele capabile să facă faţă acestor solicitări. Această descoperire (şi conştientizare) ne-a amuzat foarte tare şi, drept recunoştinţă pentru eforturile, dedicarea şi stoicismul cu care şi-au făcut munca lor de chinezi, am hotărât să le conturăm şi mai bine aspectele, să le dăm nume şi să le facem cunoscute public. Astfel, prezenţa lor în cadrul Grădinii lui Dumnezeu am anunţat-o printr-un anunţ şugubăţ pe facebook, prezentându-i prietenilor noştri sub numele de Sheng şi Dao. Spre marea noastră uimire, au stârnit senzaţie, iar demersul ne-a adus multe mesaje şi semne de apreciere, laude şi încurajări. Deşi am fost destul de subtili în prezentare, oamenii au înţeles despre ce este vorba si au fost entuziasmaţi de “chinezii” noştri şi de modul în care evoluează lucrurile la noi. Le mulţumim tuturor pentru încurajare şi pentru tot sprijinul emoţional pe care ni-l oferă de acolo, de departe, de oriunde s-ar afla ei! Mesajele lor sunt nepreţuite pentru noi şi, aşa cum i-am răspuns pe facebook unei dragi prietene, Cristiana, ele au, deseori, efectul unui vânt benefic în panzele ambarcaţiunii noastre ce înaintează prin oceanul acesta vast şi încă necunoscut nouă, respectiv, viaţa la ţară.

Necunoscutul ni se revelează, însă, pas cu pas, clipă de clipă, şi vom ajunge la un moment dat să-l privim ca pe ceva normal, natural şi firesc. Transformările prin care trecem acum îşi vor face cunoscute efectele şi beneficiile şi ne vor ajuta să cunoaştem din ce în ce mai bine multe din secretele lumii acesteia în care trăim, dar şi ale altor lumi, spre care curiozitatea şi evoluţia noastră ne îndreaptă. Fiecare treaptă pe care urcăm în cunoaştere şi simţire ne ajută în “re-naşterea” noastră şi a umanităţii, în general, iar împărtăşirea reciprocă a ceea ce ştim şi învăţăm pe drum contribuie la crearea poveştii frumoase, magice şi nemaipomenite pe care ne dorim s-o trăim în comun. Dar şi în comuniune cu natura, respectându-i nevoile şi provocările, în strânsă legătură cu ritmul şi armonia Pământului, dar şi cu cele ale Cerului, ale lui Dumnezeu, cel care ne vegheaza de foarte aproape. Căci, dincolo de toate, noi suntem aici să ne bucurăm de frumuseţea vieţii de pe această planetă, descoperindu-L pe El în tot şi toate, învăţând, evoluând, dar şi jucându-ne împreună ca nişte copii şi experimentând, în libertate deplină, curiozitatea, uimirea şi candoarea acestora.

De aceea, ne bucurăm să împărtăşim cu voi multe din detaliile călătoriei noastre şi sperăm ca acestea să vă ajute pe calea propriei voastre călătorii, pe care să o parcurgeţi cu din ce în ce mai puţine “dureri ale facerii” şi cu din ce în ce mai multă împlinire, bucurie şi armonie interioară.

Iata cateva poze sugestive.