Consemneză, în
duet, Liliana şi Adrian:
Ştiam de ieri că
aveau să vină zăpezi.
Se anunţase
la ştiri: ploaie îngheţată, zăpadă, vânt
puternic. Cod galben de ninsori în toată ţara.
Aşa
că ne-am asigurat din cursul zilei de ieri că toate culcuşurile
celor trei câini de afară, Toni, Chichina şi Bobiţă,
sunt bine aranjate, căptuşite, protejate de curent şi
de umezeală.
Mai întâi
a început ploaia. Seara târziu. Ploaie torenţială.
Gâlgâia apa pe burlane în jos ca un pârâu
învolburat! Spre noapte s-a transformat în
ninsoare, iar vântul anunţat a început
să vâjâie puternic printre dealurile din jur. Şuierau văile din toate părţile,
viscolind zăpada care se vedea curgând în
valuri-valuri în lumina felinarului de pe stradă. De la căldura sobelor din casă,
simfonia urgiei de afară ni se părea însă romantică şi
încântătoare. Am adormit târziu,
ascultând cântecul crivăţului de afară, acompaniat plăcut
de trosnetul lemnelor cuprinse de focul din sobă.
Azi dimineaţă
ne-am trezit cu ochii în fereastră. Albul acela de peste tot ne-a strălucit
în ochi şi ne-a ispitit copiii din noi la joacă. Adrian s-a
oprit în şură, să pregătească o şarjă
nouă de lemne pentru foc, iar eu mi-am luat instrumentele (aparatul foto,
foarfeca şi un lighean) şi m-am îndreptat spre grădină să mă
joc. Dar, desigur, şi să culeg ultimele inflorescenţe
de broccoli şi frunze de varză kale pentru salată. Uimitoare, extraordinare şi
nemaipomenite sunt aceste două culturi! Varza kale este un soi de varză
siberiană, care rezistă şi la temperaturi negative, frunzele colorându-i-se
uşor în nuanţe ruginii pe margini. Iar
broccoli, de asemenea, rezistentă la frig, apucase deja să mai înflorească
pe mai multe crenguţe şi erau gata de a fi culese.
Aceasta avea să fie ultima recolta a acestui an, ultimele daruri ale pământului
din sezonul agricol al lui 2016.
Ajunsă în
grădină, am simţit că am intrat într-o poveste. Ca şi
altă dată, de nenumărate ori.
Am alergat de
colo-colo fotografiind, inspirând aerul tare, vijelios, şi
bucurându-mă de atmosfera aceea misterioasă pe care o creau norii cenuşii,
încărcaţi de zăpadă, ce se întindeau pe deasupra dealurilor, până
dincolo de livadă şi spre capătul grădinii, spre mănăstire, ca o pătură
aşternută peste sat, de jur împrejur. Pozele surprind
doar o foarte mică parte din magia şi atmosfera aia fermecătoare.
Am cules
broccoli şi frunze de varza kale, dar şi ultima recoltă de goji,
pe acestea găsindu-le strălucind în roşu
şi decorând crenguţele magic, ca nişte
globuleţe de Crăciun, având căciuli albe şi minuscule de zăpadă îngheţată.
Deşi
vremea a avut multe schimbări bruşte în
acest an, recolta grădinii noastre a fost dincolo de aşteptări,
având în vedere atât faptul că am fost foarte
ocupaţi cu renovarea casei, cât şi
statutul nostru de începători în grădinărit. Acum ne mai dorim să montăm şi
folia de plastic peste seră înainte de începerea
iernii cu adevărat, înainte de temperaturile cele foarte scăzute, astfel
încât vezele kale plantate acolo să reziste şi
să ne ofere frunze de salată şi în
lunile următoare.
Cu toate că noul
nostru mod de viaţă este o provocare, am observat multe aspecte care
sunt mult mai bune decât la Bucureşti, pe care, apropos, l-am
vizitat la începutul lunii octombrie, cu ocazia unui important eveniment din
familie (nunta Irinei). În capitală ne-am simţit ca într-o
vizită pe Titanic. A existat o puternică impresie a existenţei
unei membrane care se formează între lumi. Bucureştiul
ne-a apărut fantomatic şi învăluit în
energii haotice şi neprietenoase.
Chiar dacă uneori ni se pare mai greu, chiar dacă încă
mai suntem în perioada de adaptare, amenajare şi aşezare
în casa proaspăt renovată şi îmbunătăţită
considerabil faţă de aspectul ei din urmă cu un an, ne bucurăm
pentru decizia noastra de a părăsi Titanicul şi de a ne muta în
mica noastră barcă, cea cu care vom pluti de acum încolo
pe întinsul oceanelor lumii. Nu ştim unde ne îndreptăm
în sens fizic, dar ne lăsăm ghidaţi de sufletele şi
intuiţiile noastre.
Aşa cum spun versurile unui cântec “que sera, sera”.... orice va fi, va fi.....
Prima zăpadă aşternută
viscolit peste Grădina lui Dumnezeu ne-a provocat copilul interior la joacă,
iar eu mi l-am lăsat să zburde liber până spre apusul minunat,
frumos colorat, al soarelui. Prichindelul patruped cel nou, cel mic, negricios şi
zburdalnic, respectiv, Bobiţă, şi-a revenit spectaculos de
repede şi a descoperit cât de bine este să fie mângâiat
şi drăgănit, uitând aproape cu totul că până
de curând a fost doar bătut şi alungat de toţi.
Şi, descoperind noua faţetă a vieţii, îi
place atât de mult să fie iubit, încât
se ţine scai după noi peste tot, cerşind continuu, cu insistenţă
chiar, mângâiere şi hârjoneală,
împiedicându-ne la tot pasul de el.
Întoarcerea în
casă a fost supravegheată cu profesionalism de Toni, şeful
haitei, şi secondat îndeaproape de Ginuţa, maică-sa. O privire strategică
spre drum, stând cocotat pe gard, l-a asigurat că totul este în
regulă şi că îşi poate trimite haita la culcare.
Noaptea a coborât
peste sat, iar noi ne-am retras în casa încălzită,
lângă soba fierbinte, cu căni aburinde în mâini,
cu obrajii înroşiţi de frig şi
cu inimile fremătând de bucuria primei zăpezi, a primilor fulgi, a
primului alb de omăt fermecat...
Din Grădina lui Dumnezeu:
13.11.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu