Grădina lui Dumnezeu: O zi de lucru in Gradina lui Dumnezeu

Desi suntem inca in prima jumatate a lunii mai, putem spune ca in Gradina lui Dumnezeu este o atmosfera deplina de vara. Lumina soarelui, temperaturile din termometru, abundenta florilor si culorilor din curti si gradini, gazele de tot felul zburand vesele si fericite prin vazduhul senin si insorit, plinatatea si tihna sufletelor noastre, ca atunci cand tocmai ai trecut de un hop (luna aprilie, luna gradinaritului intensiv) si te poti odihni, rasfata si chiar lenevi fara grija pe un sezlong, in umbra dantelata a pomilor, cu o cafea in mana, cu ochelarii de soare la ochi si cu palaria de soare sau sapca pe cap, ei bine, da, toate acestea ne vorbesc despre vara.

O vara care vine dupa o primavara cam prea fierbinte si prea secetoasa, dar careia noi doi i-am facut fata cu bine, gratie apei din fantana, care la noi a fost din belsug, fara sa-i simtim deloc lipsa, chiar scotand zilnic vreo 320 l, cat sa umplem toate bidoanele. Anotimpurile s-au succedat insa cu repeziciune, luna aprilie fiind luna in care a fost nevoie sa incheiem cam toate lucrarile din gradina, ramanandu-ne de plantat doar rasadurile de rosii, castraveti si de ardei (de toate felurile). N-am mai pus, ca in anii trecuti, rasaduri de milioane de soiuri. Am incheiat etapa “initierilor” in ale gradinaritului, am practicat tot ce-am asimilat in teorie, asa ca de acum inainte am schimbat strategia gradinaritului. Ne dorim sa limitam la minim efortul si sa savuram mai mult din frumusetea care ne inconjoara, din pacea si linistea locului in care traim si mai ales sa ne bucuram unul de altul, de iubire si de armonie in mijlocul naturii, sub binecuvantarea Celui atotprezent peste tot.

Rasadurile au crescut pana acum suficient si au trecut cu bine si de etapa repicarilor in ghivece individuale a fiecarei plantute. Tocmai a plouat abundent vreo doua-trei zile, imbiband considerabil pamantul cu apa si afanandu-l, multumind deopotriva plante si oameni.

O ploaie binefacatoare, revarsata din abundenta aproape peste toata tara, racorind si curatand vazduhuri si energii, adapand pamanturi si suflete, regenerand forta vitala a naturii si entuziasmul tuturor.

Asa ca azi am iesit si noi la soare, in gradina, pentru a pregati aracii ce urmeaza a sustine rosiile si castravetii, cu roadele lor bogate ce vor urma. Am folosit tot aracii ramasi de la fostii proprietari, cei rustici, cu forme si inaltimi diferite (de data asta ajustate un pic), spectaculosi prin aparenta lor de salbaticie, dar foarte practici, dupa ce au fost frumos aliniati si infipti in pamant de Adrian.

Lucrul la fixarea aracilor ne-a prilejuit o scurta inspectare a puietilor pomilor fructiferi. Si, daca anul trecut ne-am laudat maxim cu cele 10 pere si cu singura visina produse de puiutii nostri de doar un anisor, anul acesta ne laudam cu cateva zeci de visine in curs de coacere (daca vor ajunge sa se coaca, avand in vedere ca noi nu prea avem rabdarea asta de a astepta dupa ritmul si timpul lor necesar in acest scop), iar merii, perii, piersicii si toti ceilalti puieti au fructe in formare, motiv pentru care ne declaram foarte multumiti.

Capsunicile ne-au chemat si ele sa le admiram si ne-am dat seama ca peste vreo saptamana s-ar putea sa culegem primele fructe. Le pandim cu nerabdare si cu pofta! Nici o capsuna de magazin nu poate avea gustul, savoarea, aroma si valoarea celor din propria gradina, sapate, curatate de buruieni si ingrijite cu mainile noastre.

Am mai admirat inca o data mustarul inflorit din parcela de aromatice, atat de plin de flori incat parca-i un lan intreg de mustar acolo, nu doar vreo cinci-sase fire, am inspirat parfumul socului de peste tot din jur, inflorit si el acum, chiar la final de inflorire a salcamului si am savurat frumusetea unei zile nemaipomenite pentru gradinarit, cu norisori albi, pufosi, pe ici, pe colo, si cu un senin-albastru-exaltant dintr-o zare in alta zare.

Auzindu-ne in gradina, a aparut si Mamaita, vecina noastra de la deal, foarte vioaie si binedispusa, chiar parca mai mult ca niciodata. Zilele trecute am mai auzit-o cantand prin gradina, trebaluind cu capul in jos dupa buruieni si gandaci de Colorado, care i-au invadat cartofii si care au facut-o sa stropesca deja de vreo doua ori pana acum. Motiv pentru care noi ne felicitam ca n-am mai pus anul acesta nici cartofi si nici vinete. Mamaita este un adevarat mentor in ale gradinii, fiind foarte meticuloasa in ingrijirea ei. O tine mereu ordonata, curata si frumos aliniata in soare. Doar priviti pozele si veti intelege. Si lucreaza singura toata gradina (la cei 85-86 de ani ai ei), care este ceva mai mare decat a noastra. Arareori primeste ajutor din partea copiiilor plecati pe la orase.

Vazandu-ne pe amandoi la lucru, a venit si ea la gard, in apropierea noastra si, ca de obicei, m-a ispitit cu flori, stiind ca ele sunt slabiciunea mea si ca nu le-as putea refuza cu nici un chip. Asa ca mi-a oferit iar un brat de bujori din gradina ei, albi si roz, o frumusete fara seaman, mai ales cei albi, uriasi, buchet care inobileaza acum fereastra noastra de la bucatarie, cea preferata de Bubulina-Ema. A mirosit si ea bujorii si s-a declarat incantata, chiar daca marimea uriasa a florilor o cam incurca la privitul pe geam pentru supravegherea curtii si a celorlalti caini de afara.

Nici n-am terminat noi de fixat toti aracii pregatiti (42 buc pentru rosii si vreo 8 buc pentru cele doua spaliere pentru castraveti) ca am fost nevoiti sa intrerupem gradinaritul pentru a ne lua in primire urmatoarea comanda de lemne pentru iarna ce ne fusese anuntata prin telefon a ajunge in cel mult o jumatate de ora.

Abia am avut timp sa pregatim curtea pentru depozitarea lor (sa protejam florile, copaceii si gradul viu cu buturugi si scanduri) ca ne-am si trezit cu curtea plina de lemne de foc pentru iarna. O caruta plina de lemn de stejar uscat, care a si fost taiat intr-o ora de doi tineri, vecini de prin sat, chemati de Adrian sa-l ajute, ca prea erau multe lemne de aranjat in curte, de crapat si stivuit deodata cu alte treburi.

In combinatie cu fagul primit in transa anterioara, stejarul va arde minunat in sobe. S-a cam umplut curtea cu rumegus, iar troscotul cam sufera in urma acestei actiuni ce ne va asigura caldurica la iarna, din sobele de teracota, dar nu aveam ce face.

Aratandu-va pozele cu lemnele din curte, nu putem sa nu va aratam si florile care ne incanta sufletele in cea de-a doua decada a lunii mai. Ei bine, s-au pornit pe inflorit clematitele, in cinci culori, care fac un spectacol maiestuos prin lianele lor intinse peste garduri si pergole, pline de flori mari, bogate, impresionante. Au inceput sa infloreasca si tufele de bujori, deocamdata rozul deschis si-a facut cunoscuta splendoare, alaturi de cele doua tufe de weigela, plina de boboci rosii-grena, amplasata chiar langa gardul dinspre strada, de unde atrage privirile tuturor celor ce trec pe drum.

Irisii, pe care vi i-am aratat prin martie acoperiti de zapada, au razbit pana in luna mai si isi deschid acum superbe flori albastre, tufa uriasa de hortensia de langa usa de intrare in sura e plina si ea de inflorescente in formare, ferigile sunt acum uriase, au peste un metru inaltime, trandafirii sunt plini de boboci, doar unul portocaliu, unul din cei cataratori, s-a deschis superb, stralucind frumos la intrarea in gradina de flori de la fantana, si am avut surpriza sa constat ca au iesit din pamant si sabiile subtiri de frunze ale gladiolelor pe care le-am crezut pierdute anul trecut, pentru ca n-a iesit nimic din bulbi, nici macar frunze. Bine ca n-am sapat acolo sa pun altceva, ci am completat cu niste pamant afanat de cartite unde am pus la butasit un trandafir (care nu s-a prins).

Am descoperit firele de gradiole cand am facut curatenie pe locul unde era batul uscat de trandafir. O consider o minune a gradinii si astept sa vad acum daca va iesi si vreo floare dintre frunzele lor. Sunt gladiole de colectie, ramase de la fostii proprietari, pe care in primul an le-am scos din pamant si le-am adapostit in pivnita. In a doua iarna am refuzat sa mai depun atata efort cu scosul si replantatul lor, asa ca mi-am asumat pierderea cand am vazut ca n-au mai iesit, crezand ca au inghetat. Se pare ca, totusi, au rezistat iernii, dar nu au avut suficienta putere ca sa si infrunzeasca si sa infloreasca. Acum, dupa ce-a de-a doua iarna petrecuta tot afara, acoperite cu pamant din belsug (stiind ca aveam acolo un butas de trandafir), au reusit sa iasa la lumina.

Crinii albi, imperiali, au lujeri inalti, de vreo 70-80 cm si sunt plini de boboci, prin iunie cred ca vor inflori, asa cum ar trebui. Pomisorilor de matase (Mimosa de gradina, cum li se mai spune) le merge foarte bine, si-au dezvoltat deja o coroana micuta la cei 40-50 cm inaltime cat au ei acum. Sunt trei pomisori plantati in curte, aliniati pe langa treptele care duc spre poarta, iar al patrulea, inca foarte micut, este in ghiveci.

Va reamintim ca acesti patru copacei sunt crescuti de noi din seminte adunate de pe jos de pe vremea cand locuiam in Bucuresti. Alaturi de puiul de soc (a i se citi povestea aici http://ingradinaluidumnezeu.blogspot.ro/2016/06/povestea-puiului-de-soc-si-socului-cel.html), ei sunt o parte din contributia noastra la schimbarea radicala a imaginii curtii noastre. Practic, in afara de marul de la fantana, de trandafirii rosii (tufe si cataratori), Mana Maicii Domnului si de bujori, tot ce vedeti verde sau colorat in poze este pus de noi, de la iarba si trifoiul de pe jos, pana la iedera, pomii decorativi si coniferele, tufele de flori diverse, gardul viu si restul. Multe au fost cumparate, si mai multe au fost inmultite de noi, si inca destule altele isi asteapta randul la plantate in toamna, cand vor fi avand radacini si vor fi fiind destul de viguroase sa treaca prin iarna.

Acum a inflorit si salcia argintie din fata casei, iar floricelele ei galbene imprastie in jur un asa puternic parfum incat se simte de dincolo de poarta. Chiar si carutasul care ne-a adus lemnele in curte s-a minunat de cat de frumos si de puternic miroase copacelul nostru elegant.

Dupa pranz, spre dupa amiaza, am finalizat lucrarea din gradina, cea cu aracii pentru rosii si castraveti, intrerupta de sosirea si taierea lemnelor. Apusul soarelui a imbracat totul intr-o lumina calda, placuta, lipsita de arsita de la pranz, asa ca am bifat fixarea tuturor celor 50 de araci. Ramane ca maine sa ma apuc eu sa tes din sfoara albastra de rafie cele doua plase ale spalierilor pentru castraveti. Apoi urmeaza plantarea rasadurilor, saptamana viitoare.

La retragerea inspre casa, am stabilit ca zilele urmatoare sa-mi fac timp sa culeg o parte din mararul si patrunjelul rasarite singure peste tot prin gradina, ca sa mai pun la congelator pentru iarna. A rasarit atat de mult marar si patrunjel, alaturi de nenumaratele salate de peste tot, incat deseori glumim ca cele mai multe recoltari din culturile noastre de primavara le-am avut de la plantele pentru care n-am muncit deloc. Dintre cele pentru care am muncit, adica am sapat, insamantat, udat, plivit, inca n-am recoltat nimic, ele abia rasar. Inca e bine ca la noi totusi rasar, avand in vedere ca multi vecini se plang ca au semanat unele culturi chiar si de doua ori si tot n-a iesit nimic din cauza secetei.

Spre incheiere vrem sa va marturisim si o mare bucurie: avem puisori! Un cuplu de pasarici (codrosul de munte - sunt mici, ca vrabiile, cenusii, penajul de sub coada este portocaliu si scot un sunet ca un tacanit sacadat cand sunt speriate) si-a facut cuib in sura noastra, exact in dulapul verde de bucatarie, cel ramas de la fostii proprietari, dinozaurul cel antic, transformat de noi in dulap de gradinarit.

Am incercat sa fotografiez puiutii (pe care i-am vazut pentru o secunda cu ochiul liber), dar n-am reusit si nici n-am insistat ca sa nu-i stresez nici pe ei si nici pe parintii lor, care zburau prin sura alarmati de aparitia noastra pe langa cuib. Deci, suntem..... bunici de pasarici. :)

In finalul acestei insemnari o sa-l las pe Bobi sa se mandreasca in fata voastra cu noua lui zgarda antipurici. Am constatat noi ca prea se scarpina intruna din cauza lor, bietul, de nici nu mai putea fi atent cand se apropia Toni si era cazul sa fuga. Si nici de altceva parca nu mai avea chef. Ai fi zis ca misunau prin blana lui legiuni intregi de purici, migrati la Bobi din tot satul.

Asa ca s-a pricopsit si el, ca si Ema, cu o zgarda roz. S-a uitat Toni la el un pic cam ciudat si nedumerit (“Hmmmmm, roz??!?!?? Pfffff....!!”), dar apoi l-a ignorat plictisit, cu o nota desconsiderativa in priviri. Ginuta cam la fel. Daca Toni nu i-a dat importanta lui Bobi, atunci, pe cale de consecinta si de imitare subordonata, nici ea n-a reactionat.

Bobi, la inceput contrariat de zgarda si de mirosul ei specific (cred ca stiti ca sunt impregnate cu o substanta chimica antipurici), a devenit treptat multumit de efectele ei, apoi chiar mandru. S-ar fi simtit si mai mandru, probabil, daca Gina i-ar fi dat ceva atentie, ba chiar sa fi simtit un pic de invidie din partea ei era si mai bine, insa, in cele din urma s-a multumit cu admiratia satenilor care trec zilnic pe drum prin fata portii noastre si care, pare-se, ii tot adreseaza cuvinte de lauda. Pai.... de lauda trebuie sa fie - nu-i asa? - din moment ce el ii tot latra insistent de pe gard, iar ei devin dintr-o data mult mai atenti cu ochii la el cand trec prin preajma.

Acum chiar e foarte mandru caci, dintre toti, doar el si Bubulina au zgarda aceea roz, fancy. Bine, Bubulina n-o poarta mereu la gat, doar cand o scoatem afara, dar... orisicat. O vede stand la geam cum il priveste si stie ca si ea il admira. Pai, cum altfel? Si uneori chiar se intalnesc, zgarda de purici roz a lui langa zgarda de purici roz a ei.....