Grădina lui Dumnezeu: De-ale primăverii frumuseţi şi treburi

Cum primăvara a venit pe repede înainte, aşa venim şi noi cu veşti, căci suntem total acordaţi la ritmul naturii şi ne-am adaptat la viteza rapidă schimbărilor aduse de noul anotimp.

Ca să încheiem pe scurt povestea însămânţărilor de primăvară, vă vom povesti ce seminţe am mai pus noi în pământ în urmă cu doar două zile: conopidă, broccoli şi usturoi (atât seminţe, pentru usturoi verde, cât şi căţei, pentru usturoi de toamnă, în căpăţâni). Din seminţele puse anul trecut în parcela de aromatice a răsărit deja suficient usturoi verde pentru a avea de consum acum, aşa că ne-am pregătit şi pentru sezonul următor. Am intercalat rândurile de legume cu rânduri de flori, ca şi în cazul celorlalte parcele, crăiţe şi gălbenele, şi cam atât cu însămânţările de anul acesta. Vor urma plantările răsadurilor, dar despre ele vă vom povesti la vremea respectivă.

Ne-am decis ca anul acesta să ne orientăm doar către plantarea a ceea ce ne este foarte uşor de lucrat şi ce consumăm cu preponderenţă, respectiv, verzituri (frunze, cum ne spunea cineva). Nu mai punem cartofi şi vinete ca să nu ne mai războim cu gândacii de Colorado pe aceleaşi teritorii, nu mai punem fasole pentru că mai avem foarte multă de anul trecut şi, oricum, nu prea consumăm, nu mai punem pepeni (nici verzi şi nici galbeni), deşi tare ne-a plăcut să ne lăudăm cu producţia noastră din trecut, dar parcă prea mult efort ne-a costat îngrijirea lianelor lor delicate cu frunze pentru a le separa de buruieni, n-am mai pus ridichi, gulii, morcovi şi ţelină ca să nu le mai împărţim frăţeşte cu lighioanele pământului şi ale cerului, noi cu munca, ele cu ciugulitul, chiar dacă producţia a fost consistentă şi sănătoasă (am testat doi ani pământul şi ne-am convins că, dacă vrem, iese orice), şi nu mai punem nici un fel de cultură de experimentare, aşa cum am făcut în primul an, când am experimentat tot ce ne-am dorit: năut, linte, quinoa, susan, chia şi altele. Nu mai punem nici porumb, chiar dacă ne-au plăcut maxim cât de frumos se înălţau ei în grădina noastră, ca nişte soldăţei cu privirea în vânt, şi chiar dacă ne-a plăcut mult porumbul nostru fiert, cel crescut şi cules cu mâna noastră.

Partea de teren care anul acesta va rămâne liberă de legume de consum o vom acoperi cu cultură de muştar, excelentă pentru întreţinerea pământului. Deja am însămânţat una din parcele şi urmează tot ce-a rămas pe stânga, până în vie.

Tot lucrând zilele acestea în grădină, ne-am bucurat să constatăm că aproape toţi puieţii de pomi fructiferi plantati de noi au înflorit şi se dezvoltă minunat. Din cei aproximativ 30 de puieţi fructiferi, am pierdut doar un pui de cais şi unul de măr, nu ştim din ce motive. Suntem curioşi să vedem ce rod vor face ceilalţi. Anul trecut un pui de păr ne-a oferit 10 pere uriaşe şi foarte gustoase (Contesa de Paris), de ne-a uimit pe amândoi cum de-au rezistat pe crengile lui firave aşa poame mari, apoi un vişin ne-a dat o vişină, pe care am împărţit-o ca pe o nestemată comoară, iar un pui de măr a făcut... un măr.

Varza kale ce-a bătrână, de anul trecut, a înflorit deja, atrăgând atât albinele, cât şi bondarii, cei atât de caraghioşi, dar atât de simpatici. Castanul comestibil s-a dezlănţuit, în sfârşit, într-un verde crud impresionant, frunzele lui fiind adevărate opere de artă ale naturii. Deşi are doar doi ani şi vreun metru înălţime, şi-a format o micuţă coroană şi suntem nerăbdători să ajungem şi la momentul în care va înflori (poate peste câţiva ani) şi va fructifica prima dată.

Ultima parcelă pe dreapta, dincolo de seră, am rezervat-o pentru viitor exclusiv căpşunişului. Deocamdată acolo sunt căpşune doar pe o fâşie de vreo 12 mp pe lângă gard, aşa cum am preluat-o de la foştii proprietari, însă le vom lăsa să se extindă singuri prin drajoni. Este un soi de căpşune foarte productiv (în primul an după mutare, un an foarte rodnic pentru ele, culegeam zilnic ligheane pline), cu fructe foarte mari, cărnoase şi aromate, motive pentru care merită să le alocăm un spatiu mai mare, respectiv o parcelă de vreo 70 mp. Nu necesită cine ştie ce îngrijire. Acum doar le-am curăţat un pic de buruienile primăvăratice şi le-am rupt rândul de frunze mai mari şi mai bătrâne, moment după care au explodat în flori şi curând le vom vedea formând fructe.

Pe marginea parcelei dedicată căpşunelor, înspre aleea centrală a grădinii, am pus un rând de crăiţe, alături de care urmează să însămânţăm şi un rând paralel de in. Înflorirea lor apropiată ne va oferi un tablou cromatic foarte frumos (roşul-cărămiziu-galben al crăiţelor cu albastrul inului) care va atrage cu uşurinţă albinele la noi pentru papa-bun, curat şi fără chimicale.

Încheind etapa însămânţărilor de legume pentru consum şi anticipând lucrările care se prefigurează pe strada noastră, legate de canalizare şi asfaltare, Adrian s-a gândit că poate n-ar fi rău să ne aprovizionăm de pe acum cu un rând de lemne uscate, pentru iarnă. Măcar să le avem în curte, s-a gândit. Să le poată secţiona, tăia, crăpa şi stivui în tihnă în şură, ca să fie timp suficient până în iarna să se usuce perfect, să ardă bine. Ulterior aveam să mai luăm o maşină cu lemne, sau chiar două, dar acum părea un moment potrivit pentru această acţiune. Zis şi făcut. A doua zi după ce am vorbit noi despre acest subiect, la primele ore ale dimineţii a dat un telefon şi, până spre prânz, am avut lemnele în curte. “Vedeţi? Numai fag!” ne-a spus omul, mândru de marfa oferită, ştiind că fagul este lemnul de foc cu cea mai mare eficienţă calorică. “Sunteţi mulţumit?”

De mâine-poimâine urmează să le acordam atenţie pentru a le depozita. Mă cam doare sufletul pe mine după iarba şi troscotul crecute deja şi acoperite acum de lemne şi încă nu ştiu cum vom proceda cu rumeguşul rezultat la tăiere. Folie de plastic, ca anul trecut, nu mai putem întinde pe jos ca să punem buştenii deasupra ei pentru tăiat (pentru a proteja gazonul), căci fagul este lemn greu şi nu poate fi cărat din loc aşa uşor precum a fost stejarul. Aşa că va trebui tăiat acolo unde a căzut din descărcarea maşinii. Vom vedea. Probabil se va mai deteriora gazonul nostru atât de înverzit şi de dorit, dar asta e, se va reface el după. Acest aspect face parte din specificul vietii la ţară, acolo unde încălzirea casei se face cu lemne, în sobe de teracotă.

Buuuun. După ce ne-am văzut cu.... eram să zic “cu lemnele în căruţă”.... cu lemnele în curte, am profitat de zilele frumoase ale sfârşitului de săptămână şi ne-am delectat privirile şi sufletele cu frumuseţea florilor de primăvară de care curtea noastra este abundentă. Lalelele fac spectacol acum, nu mă mai satur admirându-le strălucirea petalelor în lumina soarelui de dimineată sau a apusului, când ele devin aproape translucide. Liliacul a umplut văzduhul de parfum, este o binecuvântare mai ales în înserare, când pur şi simplu ne hrănim cu mireasma lui extraordinară care se ridică din curţile satului, exaltându-ne toate simţurile. Bujorii au aproape un metru înălţime şi s-au umplut de boboci, kerrya japonica este plină de floricele galbene, un fel de păpădii pe crengi, nesfârşite în înflorire până în vara, târziu. Am rupt o mulţime de lăstari ca s-o înmulţesc în mai multe colţuri ale curţilor noastre, la fel cum am făcut şi cu forsiţia (ploaia de aur) pentru care deja am înfipt în pământ aproximativ 30 de crenguţe, peste tot. Acestea, odată prinse, ne vor oferi minuni în galben anul viitor. După ce florile se trec, rămân tufe frumoase, decorative, ale căror frunze se colorează ruginiu frumos înspre toamnă.

Mărul de la fântână a fost mândria curţii în perioada aceasta cu bogăţia lui de flori impresionante, de pe urma cărora ne aşteptăm să primim multe mere frumoase şi gustoase. Mămăiţa-vecina ne-a spus că vremea anului acesta a fost foarte bună pentru pomii fructiferi, cu căldura şi umezeala potrivite, cu cer parţial acoperit în miezul zilei, fără soare arzător şi fără ploi torenţiale, fapt care a ajutat ca florile să se maturizeze în voie pe crengi şi să rămână mult timp înflorite. Ea spune că va fi un an foarte bogat în fructe, ceea ce nu poate decât să ne bucure.

Vă spuneam într-o însemnare anterioară că s-au întors şi rândunelele. Este mai ales un cuplu care vine deasupra curţii noastre şi stă pe firele electrice. Fac planuri, se giugiulesc, se curăţă, îşi piaptănă penajul şi îşi întind şi testează aripile şi cozile, apoi, după ce şi-au încheiat siesta şi relaxarea, pornesc în zbor, numai ele ştiu unde. Mi-e tare drag de ele şi vorbesc tot timpul cu ele, drăguţele.

Tot ca ele şi noi doi. Facem planuri şi.... aproape toate celelalte, ca şi ele. Şi chiar mai pornim şi în zbor din când în când. Spre oraş. O plimbare prin parc, ţinându-ne de mână şi lăsându-ne învăluiţi de aura primăvăratică a soarelui, o relaxare pe bancă, la umbră, cu ceva bunuţ de ronţăit cu noi, o îmbrăţişare pe sub crengile pomilor uriaşi, seculari, înfrunziţi şi înfloriţi rapid de valul acesta neaşteptat de căldură mai degrabă văratică şi apoi întoarcerea acasă, în cuibuşorul nostru înverzit şi înflorit, loc unde vuietul lumii nu se mai aude, unde vâltoarea politicii nu se simte, unde jocurile de putere nu vorbesc şi unde încrâncenarea civilizaţiei nu păşeşte, iar mondenităţile si consumerismul sunt inexistente. Aflăm despre ele de pe internet şi parcă sunt veşti despre o altă lume, despre un alt pământ, despre o altă viaţă.