Grădina lui Dumnezeu: Musafir de septembrie (2)

(continuare)

După ce a trecut şi a doua noapte petrecută în Grădina lui Dumnezeu, putem spune că George îşi încărcase la maxim bateriile cu energiile locului. Nici nu se putea altfel, mai ales după încă un somn prelung, adânc şi odihnitor care s-a încheiat pe la prânzul zilei următoare.

Sâmbătă, 9 septembrie, până s-a trezit el, tot în jur de 12, eu şi cu Adrian deja servisem micul dejun, făcusem ceva treburi prin casă si pe-afară şi aproape că terminasem de bifat urgenţele de pe ordinea de zi.

Peste noapte plouase puţin, deşi prognoza nu anunţase asta, ci, dimpotrivă, vreme frumoasă, cer senin şi temperaturi ridicate, în jur de 30 de grade. Ieşise soarele şi se încălzise din nou, totuşi, ploaia nocturnă, venind pe neaşteptate, a avut darul de a-i da un impuls suplimentar lui Adrian de a continua tăiatul lemnelor din curte, pentru a urgenta depozitarea lor în magazie şi şură. L-a tot aşteptat pe George să se trezească până să înceapă gălăgia în curte, drujba nefiind un instrument prea silenţios şi compatibil cu somnul dulce, totuşi, pentru că şi vecinul de alături începuse aceeaşi activitate mult mai devreme, în jur de ora 10, linişte oricum nu prea mai era pe-afară. Cu toate acestea, din casă, din camera lui cu geamuri şi uşi închise, din somnul lui profund şi relaxat, prins în visele cele mai profunde ale dimineţii, George nu părea absolut deloc deranjat de cele două drujbe de afară care se tot întreceau una pe cealaltă în tăiat buşteni şi generat rumeguş.

Abia după ce şi-a refăcut la maxim rezerva cu somn şi odihnă s-a trezit şi el şi a constatat că în casă şi afară era ceva agitaţie. Aşa că şi-a făcut apariţia printre noi, cafeaua fiind cea care i-a captat atenţia şi interesul înainte de toate. A servit-o afară, în curte, în preajma lui Adrian, folosind ca măsută de cafea şi scaun doi dintre buştenii uriaşi din curte, păstraţi de noi exact cu acest scop. Bobi s-a înfiinţat şi el la raport, dându-i târcoale curios şi bucuros, sperând că George avea să-i fie partenerul de joacă şi hârjoneală aşteptat. Cum s-a lămurit repede că nu-i nici un rost de joacă acolo, s-a reorientat către nişte buşteni proaspăt tăiaţi, pe care i-a considerat tocmai buni de ros şi de pierdut timpul în mod creativ.

În tot acest răstimp, eu pusesem deja pe foc piersicile pregătite în ziua anterioară (cele peste care trecuse o noapte şi care îşi lăsaseră destul suc propriu sub efectul zahărului) şi le supravegheam să nu dea spuma pe dinafară, amestecând uneori şi constatând că abia unul dintre ligheane fusese eliberat, celelalte patru aşteptându-şi rândul în bucătăria de vară.

Aşa că am mai spălat şi curăţat de sâmburi piersicile dintr-un al doilea lighean mare şi le-am lăsat înspre odihnire şi însiropare cu zahăr şi cu un pic de zeamă de lămâie pentru ziua următoare, după care am mai pregătit câteva punguţe cu roşii tăiate ca să le pun la congelator, pentru iarnă. Ne-am amintit apoi şi de piersicul de la poartă şi ne-am gândit să-l culegem şi pe acela, că era şi el încărcat de fructe, iar crengile lui erau, de asemenea, aplecate de greutatea lor. Aşa că am luat două ligheane şi, împreună cu George, ne-am dus spre el ca la pomul lăudat. Doar că, nu ştim de ce, piersicile de acolo, deşi mult mai mari, nu erau suficient de coapte. Nici după scuturarea pomului n-au căzut pe jos prea multe, aşa că, după nici două minute de “muncă”, am renunţat, lăsându-le să se mai coacă.

Şi, uite-aşa, puţin câte puţin, până spre după amiază, treburile zilei fuseseră terminate. Masa de prânz, cafeluţe, siesta afară, în şezlonguri, joacă nesfârşită şi nepotolită cu Bobi, relaxare, odihnă. Doar muncisem câte ceva, nu? De fapt, doar ne jucasem.

Ce-a de-a treia seară s-a sfârsit tot târziu, în noapte, după stat la poveşti şi glume, cu muzică plăcută în fundal şi cu Ema prin jurul nostru, părând a participa şi ea la antren, dar cu o altă abordare, una mult mai statică, fiind aproape în transă spre final.

Pentru duminică, 10 septembrie, ne-am gândit să facem o plimbare sus, pe Dealul Oilor. Şi chiar aşa am făcut. A fost o zi foarte frumoasă, caldă şi senină, tocmai bună pentru o perspectivă minunata asupra satului de la înălţime.

Noi ne-am trezit tot ca de obicei. George? Tot ca de obicei. La 12. Somnul i-a fost lung şi greu după ce a stins lumina aproape spre dimineaţă. Cartea la care lucra părea că-l presează, iar liniştea nopţii din Grădina lui Dumnezeu i s-a părut mult prea ispititoare şi potrivită concentrării pe text încât nu i-a putut rezista. Doar nişte greieri nostalgici mai îngânau în concert adierea uşoară a vântului printre crengile pomilor, compunând o melodie nocturnă, romantică şi melancolică. În rest.... linişte, linişte, linişte... Şi, poate, doar Cici, cucuveaua noastră din şură, să-l mai fi deranjat din când în când cu ţipetele ei ascuţite de vânător nocturn şi, eventual, răspunsurile suratelor ei de prin vecini, care îşi marcau teritoriul de vânătoare, altfel era linişte deplină, deplină.... A, poate şi Toni o mai fi urlat din când în când la luna plină, cum urlă el lung şi înfricoşător, ca lupii, altfel nuuu, era linişte, ca-n orice sat, în noapte adâncă.... Sau, cine ştie, poate un pic şi Gina să-l mai fi acompaniat pe Toni, aşa, cum face de obicei, că doar sunt o echipă şi nu-l poate lăsa să urle singur la luna plină şi la stele, dar atât, altfel, ce să zic, e linişte... linişte absolută.... Şi poate şi Bobi să mai.... că, nici să vreau, nu pot uita de el, pentru că se ştie, “unde-s trei puterea creşte, iar duşmanul nu sporeşte”, iar Bobi al nostru sub nici o formă nu poate lipsi din ecuaţie, doar a învăţat conştiincios de la Toni şi Gina cum să-şi apere “şi nevoile şi neamul”, aşa că latră şi el cât cuprinde, chiar şi la luna aia plină, dacă trebuie, dar ce-o face ea acolo sus de tot, de trebuie să latre toţi la ea nu ştim, însă, domnule, e clar, trebuie temeinic lătrată, ca nu cumva să-i vină vreo idee şi să cadă de acolo tocmai în curtea noastră, atât de bine apărată şi baricadată, încât nimeni nu mişcă si nu respiră în front. Iar de stele nici nu mai pomenesc. Ele sunt atât de multe şi de insidioase, încât nu se ştie ce le poate trece prin cap şi când se pot alia toate, năpustindu-se grămadă peste sat şi peste curte, năvălind şi cucerind teritorii şi transformându-i în vasali pe dragii nostri apărători ai neamului, Toni, Gina şi Bobiţă. În concluzie, liniştea nopţii a fost cu adevărat şi incontestabil deplină, foarte propice şi corespunzătoare lucrului pe computer, deci nu putea fi ratată. Somnul? Mai spre dimineaţă, aşa, până spre 12:00. Bun aşa.

Oricum, noi ştim care este efectul energiilor Grădinii lui Dumnezeu asupra organismului uman, eu însămi fiind tentată deseori să dorm până mai târziu de ora 10, atât cât aş cuprinde şi, vă asigur, aş tot cuprinde muuuult, muuuult.

Dincolo de aceste consideraţii, cititorii fideli ai poveştilor noastre cunosc tonul glumeţ şi jucăuş al scrierilor mele şi îşi vor da seama imediat de glumele strecurate şi în contextul acestei însemnări, fără să le mai semnalez eu la fiecare paragraf ca să nu fie interpretate eronat. George, de asemenea, el însuşi cu un fin simţ al umorului, îmi cunoaşte stilul şi îl apreciază şi va zâmbi complice când va descoperi toate iţele glumelor mele literare, cu rol pur decorativ, condimentat, din această povestire a vizitei lui la noi.

Buuuuun, micul dejun, cafele şi eram gata de plecare. Gândindu-ne că Dealul Oilor era şi el păzit cu străşnicie de nişte dulăi cât casa, paznici la stâna domnului Ion, ne-am luat cu noi nişte arme albe, respectiv, nişte ciomege groase, numai bune de pus pe fugă ceva patrupede. Din fericire n-a fost nevoie de ele pentru destinaţia intenţionată, însă ne-au prins foarte bine pentru alt scop. Fotogenia lor este de necontestat, veţi vedea.

Toni ne-a petrecut o bună parte din drum, apoi s-a întors spre casă, rămânând de pază în faţa porţii. Bun băiat.

Dealul Oilor este etajat pe trei nivele, fiecare având o perspectivă diferită asupra satului şi împrejurimilor. De la bază nici n-ai zice că este atât de înalt, chiar cel mai înalt dintre toate înălţimile care înconjoară satul. La primul nivel, într-o parte a dealului, au început să apară şi unele culturi de porumb ale sătenilor.

Soarele strălucea puternic deasupra noastră şi ne îndemna să urcăm mai departe, înspre vârf, de unde aveam perspectiva lărgită. Totuşi, se puteau vedea, chiar de la primul nivel, două din cele trei biserici ale satului, respectiv, biserica luterană, părăsită demult şi în curs de degradare, aflată în vârful dealului împădurit cu salcâmi, dar şi biserica mănăstirii ortodoxe, vecină cu Grădina lui Dumnezeu, la doi paşi de piersicul nostru, cel din care culesesem fructele în zilele anterioare.

La al doilea nivel perspectiva se lărgeşte, zarea se umple de înălţimile celorlalte dealuri înconjurătoare, satul se vede în toata splendoarea lui, drumurile şerpuitoare ne atrag privirile, iar turlele celor trei biserici şi zidurile lor ies în evidenţă clar şi distinctiv dintre acoperişuri de case sau pâlcuri de copaci. La acest etaj, mai aproape de cer şi mai însorit, dar şi mai protejat de vânturile de culme, unii săteni au cultivat floarea soarelui. Am văzut acolo două culturi diferite, una într-un stadiu foarte avansat, cu pălării uriaşe şi cu seminţe coapte, iar alta încă verde, cu pălării mici şi anemice. Aveam să aflăm ceva mai târziu că fuseseră însămânţate în momente diferite, cea mai întârziată neavând timp suficient să se dezvolte şi să-şi crească pălăriile pline cu seminţe preţioase.

Oricum, aveam în fata ochilor o pictură interesantă, iar aerul tomnatic ce înconjura dealurile şi satul îşi lăsase peste tot semnele specifice, în flori şi scaieti, deopotrivă, cu uşoare tuşe galbene şi ruginii pe frunze, tulpini şi petale şi conturând un tablou blând, liniştit şi relaxant. O adiere plăcută de mijloc de septembrie ne flutura peste feţe, amintindu-ne că vara s-a sfârşit, chiar dacă, în miez de zi, încă ne bucuram de temperaturile ei calde, în jur de 30 de grade. Serile, însă, începusera treptat să-şi ceară dreptul la răcorire, greierii cântând parcă mai tare şi mai grăbiţi, simţindu-şi aproape sfârsitul festivalului.

Am savurat din plin priveliştea revelată de la acel nivel al dealului şi, după ce ne-am încărcat piepturile de briza lui încărcată de miresme de toamnă, de pământ bătut de vânt şi de turmele de oi căutătoare de hrană grasă şi proaspătă, ne-am continuat urcuşul.

Urcatul dealului a fost prin el însuşi o adevărată iniţiere. Evoluţie revelată pe nivele ascendente de conştientizare. Nivelul al treilea a fost chiar în vârful dealului. Perspectiva văzută de acolo, de sus, era maximă. Tabloul întreg, imaginea de ansamblu şi, în plus, detaliile imediate, din prim-plan. Cerul şi Pământul, iar noi la mijloc. Dumnezeu – deasupra toturor şi în toate.

Este frumoasă pădurea, în general, şi plimbarea la umbra falnicilor ei copaci, când umbrele şi culorile se împletesc cu raze de soare şi cu petice de cer, însă de acolo, din mijlocul pădurii, vezi doar pădurea cu misterele ei. Când te ridici deasupra pădurii, la înălţimi ce-ţi oferă privelişti de ansamblu, cunoşti deja frumuseţea pădurii, îi cunoşti tainele şi eşti încărcat deja cu energia ei binefăcătoare, aşa că zborul pe deasupra ei spre înaltul cerului imens este noul nivel care îţi deschide toate simţurile şi îţi dezvăluie noi percepţii. Vârful dealului ne făcea să ne simtim de peasupra a tot şi toate, ca si cum am fi zburat pe deasupra pădurii, a lumii. Culmile întinse, de păşuni golaşe şi largi, fără repere vizuale mari, care să ne distragă atenţia, erau cele care ne făceau să ne deschidem în faţa acestor senzaţii stranii, aşa cum numai la munte le mai simţisem, pe crestele golaşe, neîmpădurite, de la Cota 2000, din Bucegi, de la Sfinx sau din alte zone asemănătoare.

Priveam dealurile frumos desenate în jur, parcelele agricole colorate şi arate de toamnă sau încă având pe ele culturi târzii, fluturii şi florile ce se bucurau încă de lumina blândă a soarelui mângâietor de început de septembrie, iarba pe alocuri uscată de canicula verii în păşuni întinse pe culmi, scaieţii cu puf mătăsos, lucind în raze de soare, măceşele roşii ca mărgelele, înveselind crengi şi tufe răzleţite ici-colo, fânul cosit, împrăştiind plăcută mireasmă, ademenitoare de somn văratec sub cerul liber şi murele prezente la tot pasul, nenumăratele vrejuri de mure împânzind pământul ca o reţea şi ispitindu-ne cu fructe mici şi coapte.

Iar noi.... acolo. Bucurându-ne, primind, trăind, simţind. Deasupra noastră, imensitatea cerului senin, iar la picioarele noastre, lumea, cu necuprinderea ei. Aveam totul, nu ne mai trebuia nimic în plus. O vreme ne-a fost suficientă trăirea aceea şi nu ne-am dorit altceva decât să fim acolo şi să inspirăm cu nesaţ frumuseţea ei.

Coborârea dealului înapoi spre casă ne-a adus faţă în faţă cu domnul Ion care venise cu căruţa să aducă apă oilor de la stână, care încă nu erau în ţarcul de la baza dealului la ora aceea a amiezei, ci undeva, la umbra salcâmilor de la marginea satului, urmând ca abia spre seară să fie aduse în saivană pentru muls şi adapat.

Şi-a descărcat bidoanele cu apă şi a dezlegat calul, lăsându-l liber să pască prin preajmă, apoi ne-a urmat, mai schimbând o vorbă cu noi în drum spre casă.

Fusese o zi atemporală. Urcasem şi coborâsem dealul şi parcă nici nu ştiam când. Întoarcerea în sat părea o întoarcere în lume după o călătorie în ceruri, sentiment cu care am rămas şi atunci, ca de fiecare dată când am avut ocazia de a ne plimba peste dealuri întinse, acoperite doar cu păşuni sau cu diverse culturi agricole, fără prea mulţi copaci, fără pădure în imediata apropiere. Întinderea aceea largă de la înălţime părea a fi locul potrivit unde ne puteam deschide aripile larg şi de unde ne puteam înălţa în zbor către cer, planând uşor, abia perceptibil, plutind cu sufletele spre albastrul însorit al zării şi inspirând cu poftă libertatea neîngrădită a spaţiului necuprins de priviri.

Acasă ajunşi, am fost luaţi în primire de Bubulina, care reclama şi ea o plimbare urgentă, nu atât pentru divertisment, cât pentru purificare specifică şi relaxare.

Masa de prânz, cafele şi fructe la desert, piersicile şi strugurii fiind din belşug. Eu am mai pus la fiert încă o serie de piersici pentru gem şi încă o serie de borcane au fost umplute până spre seară cu o vişinie delicatesă parfumată, de să te lingi pe degete. Mai aveau să urmeze la fiert încă trei serii identice de piersici, în trei zile consecutive. Unele din borcane aveau să ia drumul călătoriilor, prin George, ca suveniruri trimise din Grădina lui Dumnezeu unor destinatari de departe.

Înserarea avea să ne conducă din nou înspre tainele nopţii, care aveau să ne învăluie în energii şi trăiri deosebite. Greierii încă mai acompaniau invocările noastre în timp ce Mercur tocmai îşi încheiase mersul retrograd, reintrând în trecere directă, ascendentă. Ceea ce părea a fi de bine.

Ne-am retras la culcuş cu gândul ca, a doua zi, să mergem să vedem Mănăstirea ortodoxă şi Biserica luterană din vârful dealului cu salcâmi, din capătul grădinii noastre. Era o încununare a sejurului lui George, cu atât mai mult cu cât acesta avea să se încheie luni, 11 septembrie, călătoria lui purtându-l mai departe spre ţărmul Mării Negre, unde urmează a-l întâlni pe Sal Rachele (autorul american tradus şi publicat la editura lui) pentru câteva evenimente şi seminarii şi pentru prezentarea noutăţilor incluse în cărţile sale.

Aşa că ne-am gândit că ar fi bine ca luni să ne trezim ceva mai devreme, pentru a avea timp pentru plimbarea spre mănăstire, pentru masa de prânz şi, apoi, pentru pregătirea de drum şi conducerea la punctul de îmbarcare în autocarul de legătură spre destinaţie.

Noi doi ne-am trezit mai devreme. Şi s-a trezit şi George mai devreme. La 11. Performanţă maximă. Nu se putea mai mult. Dormise, probabil, doar vreo cinci-şase ore. Părea în formă, aşa că, dupa cafea şi mic dejun, ne-am pornit la drum.

În capătul drumului şerpuitor, printre salcâmi, aveau să se bifurce la un moment dat trei cărări. La stânga spre biserica luterană, la dreapta spre biserica ortodoxă, iar înainte spre întinderea lină a dealului, cu păşune şi culturi de porumb, dincolo de care se vedea, în depărtare, pădurea (la pădure n-am ajuns, dar o avem trecută la “must to do”, pentru altădată). Am pornit înainte, spre dealul ce-şi dezvelea culmea largă, dincolo de coroanele salcâmilor înverziţi.

Nu mai povestesc cum ne-am simţit şi acolo, este inutil. Spaţiile largi şi deschise ne-au creat din nou predispoziţia înspre zborul înalt şi liber.... si atemporal....

Trecând pe lângă un pâlc de salcâmi umbroşi, am descoperit şi turma de oi a domnului Ion adăpostindu-se de soarele arzător al miezului zilei. Temperatura de peste 30 de grade a acelei zile a fost prea mult pentru ele. Umbra salcâmilor era reconfortantă şi parcă am fi intrat şi noi un pic să simţim atmosfera sub care ele leneveau şi rumegau satisfăcute dacă n-am fi văzut şi paznicii lor vigilenti, patrupezii, niste namile cât nişte viţei. Câini de stână, deh!

În apropiere am găsit pe jos un ştiulete de porumb ronţăit un pic de vreun animăluţ şi, chiar şi aşa, mie mi-a plăcut galbenul lui strălucitor, împănuşat, aşa că l-am luat cu mine în restul plimbării. Mi s-a părut că promitea ceva talent fotogenic şi, veti vedea, nu m-am înşelat.

Ne-am îndepărtat de pâlcul de salcâmi plin cu oi şi ne-am întors către biserici.

Ne-am oprit mai întâi la biserica luterană. Cred că, la vremea ei, a fost o clădire frumoasă şi impozantă, acum, însă, după mulţi ani de abandonare în uitare, a ajuns într-un stadiu destul de avansat de degradare. Chiar şi aşa arată într-un mod cuceritor din punct de vedere fotogenic, iar amplasarea ei pe vârful dealului face ca apariţia ei să atragă privirile şi paşii oricărui nou venit în sat, fie musafir, fie rude ale sătenilor revenite de prin străinatate la familiile lor. I-am dat şi noi ocol, am făcut poze şi am inspirat aerul tomnatic, dar însorit al locului, de altfel pitoresc şi plăcut pentru o plimbare într-o zi atât de frumoasă.

Cel mai mult mi-au plăcut acolo umbrele dantelate ale crengilor copacilor din jur, desenate impresionant de lumina de toamnă a soarelui filtrată frumos printre frunzele ordonate de salcâmi, ca printr-un vitraliu elegant, în diferite nuanţe de verde translucid.

Am coborât apoi dealul înspre mănăstire. Speram să-i întâlnim pe călugări sau pe preotul stareţ ca să putem intra în biserica mănăstirii, care este închisă de obicei, în timpul săptămânii, când nu sunt slujbe. Nimerisem acolo pe la ora amiezii, probabil imediat după masa de prânz, şi am bănuit că toţi erau în camerele lor, la rugăciuni sau la odihnă, căci n-am întâlnit pe nimeni, curtea mănăstirii găsind-o pustie.

Ne-am plimbat pe aleile parcului din interiorul curţii frumos amenajată, am urcat până lângă biserică, am făcut câteva fotografii şi ne-am retras cu discreţie pentru a nu perturba cu prezenţa noastră liniştea şi sfinţenia locului la o oră poate nepotrivită unei vizite.

A fost bine şi atât. Am plecat de acolo cu un “Doamne-ajută” în gând şi simţind recunoştinţă pentru ziua aceea.

Ne-am întors acasă, am servit masa de prânz şi, în timp ce George îşi strângea lucrurile în bagaj pentru plecare, noi doi am pregătit câteva suveniruri atât pentru el, cât şi pentru prietenii noştri pe care avea să-i întâlnească în Constanţa: pentru Sal şi partenera lui, Mara, dar şi pentru gazdele lor, Liviu şi soţia lui, Vivi (şi întregii lui familii deosebite, pe care noi o cunoaştem), care s-au ocupat de organizarea evenimentului şi seminariilor lui Sal în marele oraş de pe litoralul românesc.

Plecarea lui George luni, 12 septembrie, în jurul orei 15:30, avea să încheie vizita lui de toamnă la noi. Pleca altfel decât venise. Lua cu el, impregnate în întreaga lui fiinţă, energiile benefice ale Grădinii lui Dumnezeu. Avusese nevoie de ele şi le simţea mai pregnant abia la plecare, când reuşise să le integreze în armonie cu propria-i energie. Cu atât mai mult cu cât sejurul lui avusese loc în perioada în care se înregistraseră patru mari explozii solare direcţionate către pământ (două din ele fiind cele mai mari de când se fac măsuratori de către cercetătorii lumii), respectiv: X2.2 în data de 06.09, X9.3 în data de 06.09, X1.4 în data de 07.09 şi X8.2 în data de 11.09. A fost suuuuper!!!! O frumuseţe de energii!

Ultimul care l-a condus la poartă şi care l-a petrecut cu privirea până a dispărut din raza lui vizuală a fost însuşi Toni, cel care la început fusese atât de suspicios, care s-a lăsat atât de greu cucerit şi convins şi care l-a acceptat pe George în curte abia după multe negocieri, ispite, mituiri şi “argumente” mai mult sau mai puţin “delicioase”. Sperăm că zilele petrecute la noi să nu fi fost prea stresante pentru musafirul nostru, avându-l pe Toni permanent pe urme şi supravegheat fiind de acesta aproape continuu cu ochii lui căprui de Bagheera sălbatică.

Şi Bobi mi s-a părut un pic nostalgic, în timp ce Gina a ignorat cu desăvârşire momentul plecării.

Ema-boema a fost doar nedumerită şi l-a tot căutat un timp cu privirea pe George peste tot prin curte şi casă, neştiind unde a dispărut, şi câteva zile tot o să-l mai caute, cu siguranţă, întrebându-ne din priviri unde e. Tare bine s-a simţit Bubulina cât a avut şi ea pe cine să latre în interiorul casei, domeniul şi teritoriul ei şi numai al ei.