(continuare)
Se hotărâse
destul de greu să vină la noi. Distanța dintre Bucureşti şi Grădina lui Dumnezeu e destul de mare, iar mediul unde avea să petreacă mai multe zile
era unul nou pentru ea, unde nu ştia ce-o aşteaptă. Fiecare om îşi are
tabieturile lui, acele mici aspecte rutiniere ale vieții care îl fac să se simtă mai confortabil, mai relaxat, mai vesel. Şi mama la fel,
le are pe ale ei. Mai mult decât atât, rețeta aceea de medicamente primită de
la doctor îi prescrisese un anumit ritual cu
ore fixe şi cu detalii de care trebuia să țină cont. Ea este foarte conştiincioasă şi atentă cu acest
ritual, dar, nu ştiu cum se face că, plecarea
din Bucureşti, din mediul ei liniştit, stabil, cunoscut, curat şi imperturbabil,
i-a generat ceva instabilități, căci şi-a uitat acasă două din medicamentele ei cele mai importante. S-a îngrijorat un pic când şi-a dat seama de asta în primele două zile. Nu
avea simptome neplăcute sau, cel puțin, nouă nu ne-a mărturisit
nimic. Totuşi, s-ar fi simțit mult mai liniştită dacă le-ar fi avut cu
ea.
Acest aspect a făcut-o să se gândească la plecare. Nu vroia să
rişte. Erau medicamente care nu se eliberau de la farmacie fără rețetă, deci n-o puteam ajuta în acest sens. Aşa că şi-a
pus în minte ca joi, 21 septembrie, să ia trenul înapoi spre Bucureşti.
Regretam situația asta, dar nu ne puteam împotrivi.
Eram mulțumiți că reuşise chiar şi atat - o săptămână - să vină la noi, să vadă cum locuim, cum trăim şi,
astfel, să se liniştească deplin în privința noastră.
Până joi
mai erau două zile pline, marți şi miercuri,
desigur, iar ziua de marți, 19 septembrie, abia începuse. Deci, din fericire, tot mai aveam ceva vreme de
petrecut împreună.
Zorile zilei de marți au găsit-o trează. Abia aştepta
să se lumineze ca să iasă afară, în curte. Savura cu
toată ființa ei aerul specific de țară, libertatea de mişcare, adierea vântului tomnatic, dar
cald încă,
printre crengile pomilor şi printre lianele viței de vie întinse pe spalierii din fața casei, parfumul strugurilor
copți, verdeața troscotului crescut ca un
covor gros în
toată curtea şi, de fapt, toata
atmosfera rustică a gospodăriei noastre pe care noi o completasem cu mici accente urbane,
mai elegante. Îi trezise în suflet parfumul
amintirilor din copilărie, când ieşea desculță din casă şi alerga prin
curte, pe drum şi pe câmpuri fără nici o grijă, când se
urca prin copaci după fructe, când mergea spre
islazul comunal să lase vaca la păscut, cu turma, când se juca în colbul uscat şi fierbinte al drumului ars de soare, când
culegea flori nemuritoare împreună cu alți copii ai satului şi îşi făceau din ele
coronițe şi multe altele. Inspira fumul de lemn şi de paie arse ce venea adus
de vânt de prin cine ştie ce curți vecine nouă şi simțea în nări chiar fumul acela din copilărie, când toți sătenii îşi curățau toamna curțile
şi grădinile şi ardeau uscăturile, la fel cum fac şi acum.
În satul ei natal încă mai locuiesc două din surorile ei şi a mai fost din când în când în vizita pe la
ele. Satul acela este şi el foarte departe de Bucureşti, dar sufletul o mai
cheamă pe mama înspre acele locuri şi, uneori, reuşeşte să treacă dincolo de
disconfortul pe care îl resimte într-o astfel de călătorie şi mai merge acolo, la surori. Iar acum, iată, şi noi doi, Adrian şi cu mine, trăim la sat de doi ani încoace.
Este un alt sat decât cel în care s-a născut mama, într-o altă zonă a țării, dar, în esența,
unul în care oamenii trăiesc aproape la fel, cu aceleaşi greutăți, cu aceeaşi muncă a
curții şi a câmpului, dar care beneficiază, totuşi,
de unele modernizări implementate de
structurile statului, precum apa curentă,
canalizare în cea mai mare parte a satului, şosea
asfaltată şi altele.
Aşa cum mama avea să se convingă cu ocazia
acestei vizite, noi trăim, totuşi, în afara tiparului satului tradițional. Suntem altfel decât
sătenii locului şi, desigur, n-am fi putut trăi la țară dacă n-am fi avut, în primul rând, condițiile
civilizate ale unei locuințe urbane. Ne-am cumpărat casa în care stăm doar pentru că am văzut în ea potențialul
unui cuib confortabil după ce aveam să intervenim asupra ei cu mai multe modificări şi îmbunătățiri. Îi povestisem mamei despre toate lucrările făcute şi despre
condițiile create aici, dar, până n-a văzut ea tot, cu ochii ei, nu s-a împăcat doar cu veştile.
Abia după
ce a văzut ce-am făcut, după ce a dormit
aici cele cinci nopți, în total, după ce a gătit în bucătăriile noastre, după ce
s-a folosit de toate utilitățile casei şi a
simțit pe propria-i piele confortul pe care ni l-am creat aici, s-a putut linişti
în privința noastră. Chiar dacă mai sunt încă unele aspecte de pus
la punct şi, chiar dacă topografia casei nu
este cea mai potrivită pentru situațiile în care avem musafiri, totuşi, a văzut că în cei doi ani reuşisem să ne aducem confortul urban în casa noastră de la țară, precum şi standardul de curățenie de care aveam nevoie pentru o viață decentă şi civilizată. A văzut cum ne descurcăm cu toate, a văzut că avem tot ce ne trebuie şi că nu ne lipseşte nimic din cele pe care le aveam în Bucureşti, ba, dimpotrivă, că ne bucurăm în plus de curtea şi
de grădina bogată, de natura înconjurătoare, atât de generoasă,
de viața îmbogățită de prezența animăluțelor, respectiv, cei trei câini de curte (Toni, Gina şi
Bobi) şi bichonul nostru spilcuit, Ema, dar şi de ființele pe care le auzea şi
le vedea peste tot, bufnițe, coțofene, pițigoi, ciori şi alte păsări locale, încântând-o mult greierii ce susțineau ultimele concerte
ale sezonului cald, dar şi ultimii fluturi încă neatinşi de frigul nopților şi altele. Şi, bineînțeles, de prezența şi ajutorul unora dintre săteni. Optasem pentru o casă într-un sat şi nu într-un loc prea izolat, tocmai pentru că apreciasem corect nevoia noastră de interacțiune cu oamenii locului, de la care ştiam că
aveam multe de învățat şi care ne puteau ajuta la început în multe aspecte
ale vieții.
Apoi, mama a fost tare încântată de liniştea şi
de tihna momentelor de odihnă la soare sau când
stătea în şezlong,
la umbra viței de vie din fața casei, de aerul tare, curat şi ozonat şi s-a
bucurat chiar şi de miresmele de gunoi de grajd aduse uneori de vânt, de prin
vecini, de la animalele crescute de aceştia, de fuioarele de fum ce se agățau prin crengile pomilor după ce se înălțau din focurile aprinse prin unele curți sau pe câmpuri,
pentru arderea uscăturilor, căci toate acestea făceau
parte din tabloul copilăriei ei, întipărit adânc în suflet, unde chipurile părinților
încă pâlpâiau
în amintiri, cu nostalgii şi cu remuşcări pentru ceea ce acum, după mulți ani de la trecerea lor în neființă, apreciază că ar fi putut să facă în plus pentru ei. “Mi-e atât de dor uneori de ei... Dacă ar mai trăi mama
acum, uite-aşa, pe palme aş duce-o şi ca-n puf aş ține-o, să nu ducă lipsă de
nimic.” mi-a spus mama într-o seară, cu gândul la bunicii mei. Dar totul a avut un rost, aşa
au fost vremurile acelea, cu bune şi cu mai puțin bune, cu frumusețea
trecutului alături de greutățile şi provocările lui.
Mama ştie asta şi, prin prisma credinței ortodoxe în Dumnezeu, bine înrădăcinată în suflet prin
nelipsita prezență la slujbele bisericeşti,
repetă adesea “Nimic nu-i întâmplător, mamă. Ştie Dumnezeu
rostul lucrurilor şi al vremurilor. Să ne punem nădejdea în El şi ne va fi
bine.”
După părerea noastra, viața la tară (şi nu numai) poate fi frumoasă şi usoară doar dacă ai puterea de a ți-o organiza aşa cum îți place şi de a o susține aşa cum îți trebuie. Mamei îi mai
rămăsese în suflet o oarecare îndoială în privința condițiilor
noastre locative până a venit în vizită, însă, după ce a văzut toate câte
le-am făcut aici s-a liniştit. Exact ce îmi doream să se întâmple. Îşi merita şi avea nevoie de liniştirea
sufletului.
Părinții
noştri sunt cei care ne-au adus pe noi în
această lume şi trebuie să le fim recunoscători aşa
cum putem pentru asta. Lumea în care am venit
noi (şi toți cei din generația noastră) a
fost creată de ei, de părinții şi de bunicii noştri, aşa cum au putut şi cum au ştiut ei
s-o facă. A fost o lume construită
simplu, fără implemetările şi provocările ştiinței şi tehnicii moderne, o lume în care a fost foarte greu de trăit, împovărătoare, care cerea mult
efort, multă luptă, multă zbatere. Noi am
venit în lumea lor hotărâți să o schimbăm şi chiar am făcut-o.
Iar copiii noştri şi copiii copiilor noştri preiau ştafeta si o duc mai departe
în felul lor, creându-şi lumea lor.
Schimbările
pe care noi le-am adus (în lumea care a
devenit a noastră) aproape au prăbuşit definitiv temeliile pe care a fost construită lumea părinților noştri.
Acesta a fost rostul venirii noastre aici şi asta am făcut, chiar dacă a însemnat, pentru vârstnicii lumii, o pierdere a reperelor
lor de viață. Nu le-a fost uşor cu noi, nu le
este uşor cu felul nostru de a privi lumea şi evoluția ei şi nu le va fi uşor nici
mai departe cu modul în care noi o schimbăm în continuare. Dar ei înțeleg cumva, la nivel de suflete, că pentru asta suntem noi aici, că asta este misiunea
noastră, dar şi că, dându-ne naştere, au contribuit şi ei cumva la aceste schimbări, indirect. Că au avut şi ei înscris în misiunea lor de viață un rost în acest sens. Cândva, demult, când toți am fost (la un anumit moment)
doar suflete în sânul lui Dumnezeu, am încheiat contracte de suflet, stabilindu-ne reciproc
misiuni de împlinit pe pământ, iar ei au fost de acord să ne aducă pe lume chiar
dacă, acolo Sus, atunci, au ştiut că nu le va fi uşor cu noi.
Generația noastră urma să aibă în compoziție un aluat
nou, unul care avea să producă schimbări majore în lume, evoluții bruşte, vizibile, transformări radicale. Ştiința, transporturile, comunicarea, evoluția
interioară, individuală, trezirea conştiinței personale şi colective, totul avea
să prindă
viteză maximă în timpul generației
noastre, schimbând aproape complet fața lumii, dar şi sufletul ei. Multe provocări se derulează încă pe scena lumii, căci nu ne-am terminat treaba pentru care am venit aici, dar,
dincolo de asta, nu trebuie să-i uităm pe cei care au fost de acord să ne faciliteze prezența noastră pe scena lumii, ci trebuie să le mulțumim, să le fim
recunoscători şi să le apreciem meritele, înțelegând
că ei au făcut
atât cât au ştiut să facă, aşa cum fuseseră învățați, aşa cum fusese vremea
lor. Au făcut tot ce-au putut mai bine, aşa
cum s-au priceput mai bine, în condițiile şi
conjunctura în care au trăit.
Ei sunt cu adevărat cei mai grozavi părinți
de pe pământ, căci ei au fost cei care au avut puterea de a decide
schimbarea lumii lor, prin noi. Şi trebuie să
le spunem asta lor, direct, şi să le mulțumim.
Ca să închidem bucla. Misiune îndeplinită. Chiar
dacă, la nivel uman, nu ştiau ce fac, la
nivel de suflet şi-au înfruntat cu curaj
viitorul, adică acela în care tocmai noi, copiii lor, aveam să schimbăm paradigma
lumii în care ei trăiau.
Energiile trecutului se vindecă, se eliberează treptat şi
se înlocuiesc cu alte energii, unele care duc
lumea această înspre acea conştientizare a Prezenței lui Dumnezeu de care
au nevoie oamenii pentru evoluție. Nimeni nu poate împiedica asta. Eventualele încercări de a întârzia procesul nu au decât darul de a crea timpul
necesar pentru a fi scoase la lumină reziduurile
ce trebuie vindecate şi transmutate. Este bine aşa şi va fi şi mai bine, chiar
dacă unii vor crede un timp că-i mai rău. Acesta este
Calea.
Trecând de aceste considerații şi revenind la vizita mamei la noi,
trebuie să precizez că dimineața zilei de marți a găsit-o atât de liniştită
şi de împăcată în privința noastră încât, după ce s-a trezit în zori,
a ieşit afară şi, după ce le-a dat câinilor să
mănânce boabe, a rămas pe treptele casei admirând, inspirând, simțind, bucurându-se.
Toni, un câine extraordinar de perceptiv, i-a simțit starea relaxata şi s-a
apropiat de ea curios, dând din coadă. Ce-a
urmat a fost atât de firesc, încât nici unul
din ei n-a realizat imediat ce se întâmplă. Mama s-a aplecat înspre
el cu drag şi, alintându-l cu blândețe, a întins
mâna spre Toni şi l-a mângâiat uşor pe cap. Doar de atât a fost nevoie pentru
ca acesta să devină cerşetor de mângâieri şi drăgăneli, aşa cum face şi cu
noi mereu. Fusese trecută şi ultima barieră. Cea a atingerii, a transferului direct.
După ce
ne-am trezit şi noi şi ne-a spus ce relatie de prietenie tocmai se crease între ei doi, am ieşit afară şi, sub lentila aparatului foto, Toni şi-a cerut din nou
drepturile recent cucerite asupra mângâierilor mamei, îndepărtându-i din
priviri pe Gina şi pe Bobi, care ar fi vrut şi ei să beneficieze de ele, dar care au fost nevoiți, pe moment,
să mențină
distanța. Ulterior aveau şi ei să-şi
primeasca partea de atenție, dar asta abia după ce Toni a plecat în
inspecția lui de dimineață, pe stradă, sărind gardul prin
locul lui obişnuit de observație.
După micul
dejun şi cafea, trebuia să-i dăm mamei o ocupație. “Liliana, mie dă-mi ceva de făcut, altfel îmi strâng jucăriile
şi plec acasă. Eu n-am stare să stau degeaba.” Aşa că
Adrian a dat jos din pod toată fasolea adunată din grădină, pe care o pusesem acolo la uscat, patru găleți pline, şi ne-am apucat noi două de curățat boabele din
păstăi. Şi-am
tot croşetat aşa la fasole, găleată după găleată, stând de vorbă, delectându-ne cu cafea şi struguri până când, la un moment dat, aud trecând pe stradă o căruță şi mă aud strigată la poartă.
Erau domnul Ion şi cu doamna Maria, care se întorceau de pe câmp cu câteva legume
culese în cărută. Vroiau să ne ofere şi nouă nişte
roşii şi pătrunjel proaspăt, dacă aveam nevoie.
Cum aveam şi noi în grădină şi una şi alta, am
refuzat politicos, dar, în schimb, i-am
invitat pe amândoi în curte, la o cafea, spunându-le
că este şi mama în vizită la noi şi că doream să se cunoască reciproc.
Bucurie mare a fost! A tras domnul Ion căruța mai într-o parte a drumului şi au poftit în casă. L-am chemat şi
pe Adrian din grădină, căci el plecase între timp acolo, să
continue dezburuienitul înspre ardei, o
parcelă destul de mare şi prioritară în curățat, fiind foarte mulți ardei în coacere pe crengi.
Am făcut
cafele, am vorbit, am râs, am glumit o vreme, după care au plecat bucuroşi atât pentru că o cunoscuseră pe mama şi
o plăcuseră, dar şi pentru că ea îi rugase să-i pregătească nişte brânză de oi pe
care vroia să o cumpere pentru Bucureşti. Şi
n-a trecut o oră după vizita lor, că ne-am
trezit la poartă cu Nana Mina, mama domnului
Ion, cu un pachet de brânză de oi. “Asta este,
deocamdată, din partea noastră, aşe, s-o mâncați aici, împreună. Pentru doamna,
pentru Bucureşti, o să facem alta.” Şi aşa de mult a plăcut-o şi Nana Mina pe mama, că am tot stat la poveşti împreună o vreme, tot
glumind de una, de alta, de multele greutăți
ale vieții sătenilor, dar şi aducând în discuție ajutorul şi nădejdea în Dumnezeu. După ce a plecat Nana Mina ne-am terminat şi noi restul de
fasole de curățat. Se făcuse prânzul şi era timpul să pregătim masa.
După masă şi după ce ne-am făcut siesta afară, cu
struguri şi cafele, fiecare după preferință, ne-am îndreptat înspre grădină să vedem ce mai făcuse Adrian acolo, cu buruienile. Din nou mama a fost
foarte impresionată de tenacitatea cu care el
curățase singur toată parcela ardeilor şi l-a lăudat mult pentru asta. Se vedea acum toată recolta de ardei graşi şi ardei iuți de mai multe soiuri.
În special ardei iuți ne-am dorit anul acesta, anul anterior neavând suficienți
pentru a pune în borcane, cu oțet, pentru
iarnă. Aşa că anul acesta am pus aproape numai ardei iuți. Uite-aşa, să fie! Văzându-i curățați de
buruieni, ne-am dat seama că le cam venise rândul
să fie culesşi. Ceea ce vom face zilele următoare, odată cu
gogonelele şi ultimele păstăi de fasole verde, fideluță (numai bune de ciorbă), care au mai fructificat pe vârfurile vrejurilor.
După ce
ne-am făcut planurile în privința a ceea ce mai aveam de cules şi de lucru prin
grădină,
ne-am întors în curte. Tocmai la timp, căci începuse a bate un vânt
cam din senin. Cerul era înnorat, dar nu erau
alte semne care să arate ce avea să vină. Prognoza meteo
avertizase populația în privința iminenței
unei furtuni foarte puternice, cu efecte devastatoare pe direcția ei de
deplasare. Ştirile de la TV deja o confirmau, arătând dezastrul produs de furtună în vestul țării, spre Timişoara mai ales. La noi abia se pornise doar
un vânt mai puternic, dar nu cu mult mai puternic decât în alte dăți. Părea că începuse aproape cam din senin, întradevăr, şi vuiau dealurile
în jur destul de înfricoşător, dar.... cam
atât. N-a plouat şi nici temperatura de afară
n-a fost influențată, rămânând tot cald şi
plăcut în seara aceea. După vreun sfert de oră de vijelie,
văzduhul s-a liniştit din nou, ca şi cum
nimic nu s-ar fi întâmplat.
Seara s-a lăsat peste sat într-o
linişte cuminte, fără amenințarea furtunii anunțate, cea care făcuse ravagii enorme în
vest, cu prăbuşiri de copaci, cu decese umane, cu pagube grave asupra
acoperişurilor multor clădiri, cu maşini
avariate şi altele asemenea. Ne uitam la televizor şi nu ne venea a crede. Mama era mai ales curioasă, fiind obişnuită să urmărească ştirile tv în fiecare
seară. Am încercat
s-o deturnăm de la energia grea şi tendențioasă
a ştirilor, dar nu
ne-a mers. Oricum, ea aştepta nerăbdătoare mai ales serialele de telenovela ce urmau după ştiri, pe care le urmăreşte
de ceva vreme, aşa că i-am cedat telecomanda,
iar noi ne-am retras mai întâi pe facebook,
unde aveam de primit şi de oferit cu drag like-uri prietenilor noştri cu care
interacționăm mai mult pe această cale, apoi ne-am văzut de
rutina noastră de seară, de traducerile la care lucrăm şi de altele.
(va urma)
Din Grădina lui Dumnezeu: 23.09.2017
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu