Grădina lui Dumnezeu: Mama mea în Grădina lui Dumnezeu (4)

(continuare)

Miercuri, 20 septembrie, avea să fie ultima zi plină a sejurului mamei la noi, joi dimineață urmând să plece spre Bucureşti. Speram la o zi frumoasă, bună de stat afară, în ciuda prognozelor meteo vehiculate la ştiri, care anunțau apropierea unei alte furtuni. Şi nu numai că o anunțau, dar deja se crease o stare de agitație, de panică şi haos mental (şi nu numai) pe tema acesteia. Codul roşu pentru furtună, denumirea de “ciclon”, “uragan”, atributele şi titlurile exagerate, precum “dezastru”, “dramatic”, “ravagiile vremii”, “urgia de afară”, “furtuni violente” au pus gaz pe foc şi au stârnit reacțiile oamenilor în mod alarmant şi contradictoriu. Unii au reacționat exacerbat, alții au rămas indiferenți, unii au luat măsuri ca în fața unui cataclism planetar, alții au transformat momentul în subiect de umor național, unii au generat dispute şi au aruncat cu pietre, alții s-au amuzat pe tema conflictelor. Fiecare după propriile percepții şi limite, după propria înțelegere şi interpretare.

În unele zone ale țării s-au produs, întradevăr, incidente şi efecte dramatice ca urmare a trecerii şi a celei de-a doua furtuni, însă, privită în ansamblu, retroactiv, acum şe stie că a fost mai degrabă o furtună într-un pahar cu apă, având în vedere amploarea ei constatată faptic, pe teren, față de cea prognozată şi anunțată în stil panicant la ştiri.

Chiar şi pentru Bucureşti fuseseră inițiate anumite acțiuni la nivel de primărie generală, care au fost mult contestate de majoritatea populației după ce furtuna s-a dovedit a fi, în mare, doar o ploaie anemică, fără consecințele previzionate. A fost un final mai fericit şi mai de dorit, dar care, totuşi, a dat apă la moară glumeților conjuncturali şi săgeților ironiei publice îndreptate către oficialități. Fiecare a făcut şi a gândit cum a crezut că e mai bine.

La noi, în Grădina lui Dumnezeu, ziua de miercuri a început cu o atmosfera caldă, plăcută şi, chiar dacă cerul era înnorat, peste sat şi printre dealurile din jur, plutea o lumină blândă de toamnă care ne îmbia la stat afară.

Bineînțeles că nu puteam începe nici o activitate înainte de a ne servi micul dejun şi cafeaua de dimineață, aşa că am demarat primele tabieturi în acest sens. Nici nu terminasem prima cafea a zilei că mama a primit un telefon insistent. “’Neața, fraților!!! Ce faceți acolo? De noi ați uitat complet???? Nu ne-ați mai trimis poze de două zile!!!!” Era sora mea, Jeni, din Bucureşti, care nu mai putea de nerăbdare să primească veşti despre ce tot făceam noi aici, împreună cu mama. Vorbeam cu ea în fiecare zi la telefon, căci ne suna curioasă, iar seara sau dimineața îi trimiteam pe mail pozele făcute de noi. Şi, cum rămăsesem restantă cu cele făcute în ultimele două zile, a reclamat incidentul la Organizația Drepturilor Omului şi ne-a muştruluit zdravăn pentru neglijență în serviciu. Pentru a calma spiritele şi a-i satisface curiozitatea şi nevoia de a fi alături de noi chiar şi numai aşa, privind pozele, am dat curs cererii ei şi Cezarului ce-i al Cezarului.

În timp ce aşteptam să se transmită on-line fişierul cu imagini, Ema s-a revoltat maxim, protestând că ea nu apare în pozele cu mama şi revendicând remedierea imediata a situației. Ceea ce am şi făcut, cu mare smerenie, căci nici nu ştiți cât de fioroasă este ea la nervi, cât de agresivă este ea la supărare şi cât de periculoasă devine când are nevoi vitale, existențiale, de împlinit.

După bifarea acestor acțiuni importante de pe ordinea de zi, mama ne-a declarat ferm că ea vrea să termine neapărat înainte de plecare curățenia în grădina de flori, de la fântână, din Sweet Garden, căci îi mai rămăsese o parte a ei nefinalizată din ziua precedentă. Cum ştiam deja, în fața căpitanului de vas “dacă-i ordin, cu plăcere”, am lăsat-o să se delecteze cu smulgerea buruienilor, cu tăierea rugilor uscați de zmeur de pe lângă gard, cu greblarea frunzelor uscate, căzute din măr şi din vița de vie întinsă pe spalieri şi să se distreze aşa cum îi plăcea. Mai ales că ştiam prea bine, pe propria-mi piele, cum se manifestă simptomatologia declanşată de microbul “curățeniei” şi de virusul “perfecțiunii”. De fapt, chiar de mama fusesem contaminată, aşa că.... da, ştiam.

Cât timp noi ne-am făcut de lucru prin curte, Adrian şi-a continuat, cu aceeaşi tenacitate, ofensiva împotriva buruienilor din grădină. Planul era să curețe toată suprafața de pământ până în fața serei. Era destul de mult pentru o singură zi, cu atât mai mult cu cât acolo erau şi parcelele de aromatice care necesitau atenție mărită şi mai multa migală, căci încă mai erau verzi şi proaspete tufele de mentă, roiniță, salvie, oregano, leuştean şi chimen, care trebuiau ferite si protejate de sapă.

Aproape că terminasem noi două, eu şi cu mama, treaba prin curte, când ne-am auzit strigate de la poartă. Era doamna Maria. Ştia că a doua zi mama avea să plece spre Bucureşti, aşa că venise să-i aducă brânza de oi promisă. Sosirea ei a fost binevenită, căci o pauza de cafea chiar se cerea a fi făcută. Am pregătit rapid un rând de cafele şi am mai stat un pic de vorbă toate trei, aşa, ca fetele.

Plecarea Mariei s-a produs exact la momentul oportun, căci, la scurt timp, vremea a considerat că trebuie să respecte unele din previziunile meteo şi să se încadreze, cel puțin aparent, în cele anunțate public şi alarmant pe toate canalele de ştiri. Aşadar, a început ploaia. O ploaie bogată, rece şi grăbită, dar fără vijelia şi nebunia prognozată. Cel puțin la noi, n-a fost aşa. Ne-am retras toți trei în casă şi, pentru că între timp venise ora prânzului, am servit masa cu ochii pe fereastră, dorindu-ne ca ploaia să se oprească, să putem ieşi din nou afară.

După vreo jumătate de oră de ploaie deasă şi răpăitoare peste acoperişuri şi prin burlanele pline, norii şi-au mutat rezervoarele cu apă de deasupra noastră, continuându-şi drumul pe traseul creionat spre sudul tării. Aveam să aflam mai târziu, spre seară, că furtuna atinsese Bucureştiul doar tangențial şi fără putere. La noi nu se simțise a fi altceva decât o ploaie torențială de toamnă, nicidecum furtună periculoasă.

Frontul acela atmosferic uriaş, rece, în mişcare şi bogat în precipitații, trecuse doar prin aproprierea noastră şi, deocamdată, nu făcuse altceva decât să-şi descarce o parte din precipitații peste dealuri, dar fără a influența temperatura zilei. Asta ne-a bucurat mult, pentru că am putut să mai petrecem câteva ore afară, tot în haine cu mânecă scurtă, plimbându-ne prin grădina udă şi admirând din nou curățenia exemplară pe care a făcut-o Adrian în parcelele în care îşi propusese să acționeze. În timp ce, în curte, mama înălțase două movile din buruienile strânse dintre flori, în grădină Adrian înălțase şi el mai multe movile din buruienile adunate în cele câteva ore de lucru. Mama a fost foarte impresionată de munca lui, lăudându-l tot timpul şi încurajându-i modul acela exemplar de a face treabă. “Uite, ce frumos se vede pe unde a trecut mâna adevarătului gospodar!”

Plimbarea aceea ne-a oferit prilejul de a decide că era momentul să culegem fructele de goji coapte dacă nu vroiam să le pierdem. O mulțime altele, înca verzi, îşi asteptau rândul să se coacă pe lianele lungi şi pline de flori şi fructe în diferite stadii de evoluție. Le-am cules pe toate cele roşii, apoi ne-am întors în casă. Seara cobora peste sat şi, odată cu ea, răcoarea nopții îşi trimitea înainte semnele. Cucuvelele satului îşi anunțau începerea zborului de vânătoare nocturnă şi îşi marcau sonor teritoriile de ospăț. Cici a noastră era şi ea pe frecvență şi, în scurt timp, am auzit-o din şură cum îşi striga codul de prezență şi de recunoaştere. Greierii şi-au început şi ei ultimul concert al toamnei, frigul ce avea să se instaleze chiar de a doua zi, joi, convingându-i că stagiunea acestui an ajunsese la final. Timpul culesului, al cântatului şi al umplerii cămărilor cu provizii se încheia şi urma cel al odihnei în fața focului din sobă, la căldură şi la depănat poveşti.

A doua zi, în jurul prânzului, trenul care avea s-o ia pe mama şi s-o poarte peste dealuri şi podişuri, peste munți şi până dincolo de ei, în câmpia cea largă, în capitala țării, avea să plece din gară pe o vreme însorită, dar răcoroasă, cu un vânt înțepător, mai ales pe peron, unde curenții reci de aer ne-au adunat unii lângă alții mai aproape şi ne-au făcut să petrecem toți trei îmbrătişați ultimele minute dinaintea plecării. Chiar acea apropiere protectoare a făcut ca, în ciuda frigului, minutele de aşteptare a trenului pe peron să mi se pară mult mai plăcute şi mai emoționante. Trenul a avut întârziere vreo jumătate de oră, probabil din cauza furtunii de peste noapte, care crease ceva probleme pe traseul căii ferate.

Plecasem de acasă ceva mai devreme, neştiind cum avea să fie drumul până la gară, dar, totuşi, liniştiți. Primisem un semn divin chiar înainte de a ieşi cu maşina din curtea noastră însorită, pe sub un cer acoperit doar parțial de nori. Acolo, înspre răsărit, profilat elegant peste o draperie străvezie de nori albăstrui, un curcubeu impresionant ne-a încununat ziua într-o frumoasă lumină aurie ce ne-a învăluit pe noi şi întreaga natură, precum o îmbrățişare caldă, liniştitoare, dumnezeiască.

“Fiți în pace. Sunt cu voi oriunde mergeți. Întotdeauna.” ne spunea zâmbind Dumnezeu.