Grădina lui Dumnezeu: Mama mea în Grădina lui Dumnezeu (1)

Când a aflat prima dată de intenția noastră de a ne cumpăra o casă şi de a ne muta undeva, la țară, într-un sat din Ardeal, a fost prima care s-a împotrivit şi, probabil, cea care s-a frământat cel mai tare în interiorul ei de pe urma acestei veşti. Ştia cum e viața la țară. Se născuse într-o familie de țărani cu mulți copii şi crescuse în condițiile precare ale vieții satului de demult. A fugit la oraş imediat după adolescență, cu prima ocazie care i s-a ivit, şi nu s-a mai întors în sat decât în concedii, să-şi vadă părinții şi rudele şi ca să ne ducă pe noi, copiii (pe mine şi pe sora mea), la bunici, în vacanțe. Viața de oraş i-a oferit şi bune, şi mai putin bune, şi confort, şi provocări, ca oricui. A răzbit, şi-a făcut un rost bun, o familie, o casă, ne-a crescut pe noi şi ne-a educat aşa cum a ştiut mai bine, în stilul şi în spiritul oraşului în care a trăit cea mai mare parte a vieții, capitala. Cu toate acestea i-au rămas întipărite în amintiri greutățile vieții de la țară, cele de atunci, din copilăria şi adolescența ei. Şi dorea să ne ferească de ele. Aşa că, atunci când a aflat unde vrem să ne mutăm, s-a întristat şi s-a îngrijorat mult.

Totuşi, ne-a văzut hotărâți şi i s-a părut că ştim ce vrem şi că ştim ce facem. Aşa că n-a fost prea virulentă în opoziția ei, dar tot ne oferea diverse argumente şi exemple din acea viață a satului surprinsă de ştirile de la “ora 5”. Se temea pentru noi, era îngrijorată şi ar fi fost mult mai liniştită să ne fi ştiut răzgândiți în privința mutării. Noi, nu, n-am făcut-o.

A acceptat decizia noastră cu strângere de inimă şi, după ce ne-am mutat, ne suna săptămânal să vadă cum suntem, cum ne simțim, ce facem. Ne-am mutat în Grădina lui Dumnezeu la sfârşitul lunii noiembrie 2015 şi urma iarna. În luna martie a anului următor, când am revenit pentru prima dată în capitală, ne-a spus “Mamă, nici nu credeam că o sa ieşiti din iarnă acolo. Mă gândeam că, după prima lună, dând de greu, o să vă urcați în maşină şi o să întoarceți în Bucureşti.”

Da, a fost foarte îngrijorată, ca orice mamă, dar a înțeles destul de repede că noi suntem suflete puternice şi oameni foarte hotărâți, tenace, care ştiu ce vor şi fac ce trebuie ca să ajungă acolo unde vor. Aşa că, din opoziție a trecut imediat în tabăra noastră. Telefoanele de încurajare săptămânale de la ea au fost neprețuite. Mama a fost alături de noi cu toată ființa ei. În cei aproape doi ani care au trecut de când suntem în Grădina lui Dumnezeu, ne-am întâlnit doar de câteva ori şi doar atunci când am fost noi doi Bucureşti, dar interesul ei pentru tot ce-am făcut noi aici, în Grădină, a fost mai evident decât al oricui.

Întrebări puse, sfaturi, păreri, idei, implicare. Ne-a adunat semințe de diferite plante, ne-a dat flori pe care să le plantăm în curte (unul din cei doi tuia pe care îi avem acum fiind crescut de mama în balconul apartamentului ei din Bucureşti vreo trei ani înainte de a ni-l da nouă), flori cu care să ne ornăm ferestrele şi câteva bunuri pentru amenajarea casei, ne-a cerut permanent detalii despre ce lucrări facem şi amănunte despre ce avem în plan mai departe. În plus, cu ajutorul surorii mele, care locuieşte cu mama, ne-a urmărit îndeaproape blogul, ne-a citit poveştile şi s-a uitat la toate pozele postate de noi. Ne-a dat sfaturi, ne-a încurajat, ne-a alinat, ne-a mângâiat. Aşa cum fac de obicei mamele cu puii lor plecați departe.

Eu ştiam ce simte. Pentru că, deşi eram copilul ei, eram, la rândul meu, şi mama. Puteam intui ce simte, ce gândeşte, ce scenarii îşi tot făcea în privința noastră, ce griji şi ce temeri avea. Şi, mai mult decât toate, o simțeam. Aşa că, pentru a o linişti, am făcut-o părtaşă la viața noastră, povestindu-i cu lux de amănunte tot, oferindu-i toate informațiile pe care le cerea şi care o ajutau să se liniştească, explicându-i ce aveam de gând şi cum ne descurcam cu toate provocările vieții noastre.

Experiența noastră nebunească, dar atât de curajoasă, devenise experiența ei. Prin povestea noastră, relatată şi trăită în felul nostru unic, viața la țară devenea din nou captivantă, interesantă. Energia care răzbea din negura amintirilor ei din copilăriei, din viața aceea austeră a trecutului, se diminua cumva prin chiar diminuarea temerilor că noi doi am retrăi experiențele ei îndepărtate şi, treptat, prin forța încrederii noastre emanată constant, i-am inspirat o energie nouă, cea a unei vieți la țară confortabilă, construită şi îmbunătățită de noi pe o altă “fundație”, una creată în funcție de nevoile şi dorințele noastre moderne, de foşti bucureşteni. O viață la țară care beneficiază de condiții civilizate de trai (date, mai ales, de existența utilităților urbane) şi care devine astfel, desigur, mult mai uşoară şi mai plăcută decât viața satului vechi, care era (sau este încă pentru mulți) o viață mizeră, austeră şi împovărătoare. Şi, mai mult decât atât, i-am inspirat gândul că aici noi am creat ceva mai mult decât un leagăn şi cuib de viață.

Când a înțeles ce începusem noi să facem aici, în Grădina lui Dumnezeu, chiar din primul an, de când am deschis prima sesiune a şantierului arheologic din casa noastră şi-a dat seama că nu mai era cazul să se îngrijoreze pentru confortul vieții noastre, însă tot nu s-a liniştit pe deplin. Se îngrijora pentru sufletele noastre. Ştia ce provocare presupunea demersul transformării casei vechi într-una nouă şi mai ştia ce însemna munca în grădină. Se temea să nu clacăm, să nu cedăm psihic, să nu ne epuizăm şi să nu intrăm în depresii copleşitoare. Mai ales pentru mine se temea, căci îşi dădea seama cum mă simțeam eu după trecerea aceea de la viața facilă şi “de puf” a oraşului la condițiile traiului de la tară. Pe Adrian l-a simțit mai puternic şi mai echilibrat, aşa că, de fiecare dată când ne întâlneam sau vorbeam la telefon îi tot spunea “să ai grijă de ea, mamă, că tu eşti mai puternic, să-i dai şi ei putere din puterea ta.” Sau ne tot îmbărbăta la telefon cu fraze de genul “să aveți, mamă, grijă unul de altul, că voi sunteți singuri acolo, fără noi, vă aveți doar unul pe celălalt şi nu este altcineva pe lângă voi care să vă ajute.” Noi îi răspundeam atunci că îl avem pe lângă noi pe Dumnezeu şi că ne ajută El. Şi o simțeam cum se liniştea oarecum. Da, ştia că Dumnezeu este Ocrotitorul tuturor, deci nu mai avea de ce să se neliniştească. Şi ea îşi pusese toată nădejnea în El de mai multă vreme, aşa că nu se mai îndoia. Nici de El, nici de noi.

Deci, în cele din urmă, tot vorbind la telefon şi tot revăzându-ne cu ocazia ultimelor vizite în Bucureşti, s-a mai liniştit. Înțelesese că tot ceea ce făcusem noi în cei doi ani în Grădina lui Dumnezeu era bine şi era temeinic. Înțelesese că devenisem, odată cu trecerea timpului şi cu acumularea experiențelor, tot mai puternici, tot mai bine adaptați şi tot mai mulțumiți cu schimbările produse. Înțelesese că nu mai avea de ce să se îngrijoreze pentru noi.

Un lucru îşi mai dorea “Mamă, cu ajutorul lui Dumnezeu, aş vrea să ajung să văd şi cu ochii mei locul în care v-ați mutat.” Până în prezent nu s-a putut din diverse motive: toate şantierele de renovare a casei, curățenia de după (care parcă nu se mai termină niciodată), treburile noastre prin grădină, anotimpurile reci, când se impune aprinderea focurilor în sobe, călătoriile noastre de vacanță şi altele. Şi, nu mai puțin important, un motiv a fost şi distanța mare între Bucureşti şi Grădina lui Dumnezeu, avand în vedere că avea să circule singură pe tren atâtea ore, având o vârstă care, zicea ea, nu prea îi dădea ghes la astfel de călătorii. Deşi, trebuie să ştiți, am o mamă tânără şi frumoasă. La abia împliniții ei 69 de ani, are o vitalitate de invidiat chiar şi dacă o anumită rețetă de medicamente îi mai divulgă anumite afecțiuni fizice, menținute astfel, cumva, sub control.

Ținând cont de toate cele de mai sus, Adrian şi cu mine ne-am gândit chiar din timpul verii că luna septembrie ar putea fi cea mai potrivită pentru vizita ei la noi. Aşa că i-am spus. “Ce-ar fi dacă....?”

Şi, uite-aşa, a ajuns la noi.

Am aşteptat-o la gară şi am adus-o la noi acasă în miezul zilei de sambătă, 16 septembrie. Înainte de orice, ne-am gândit că ar fi indicat să o introducem în decor treptat şi s-o acomodăm în primul rând cu “Şeful haitei”. Cu Toni, desigur. Am avertizat-o să stea pe lângă noi, pentru că toți câinii curții sunt liberi, nelegați, dar că, de fapt, numai Toni are nevoie de o anumită abordare specială. Pentru a-i creşte şansele să fie acceptată mai repede şi mai uşor de el, ne-am gândit că ar fi bine mai întâi să-i rostească numele imediat ce intra în curte. Zis şi făcut. A parcat Adrian maşina în curte, a închis poarta şi apoi a coborât şi mama strigându-l pe Toni pe nume şi alintându-l cu ton drăgăstos şi drăgănindu-l din glas, de departe.

Putem să vă spunem că şi noi am rămas foarte surprinşi de ceea ce a urmat. Ei bine, Toni al nostru, fiorosul, “cânele cel rău a lu’Baciu”, cel care l-a lătrat aproape încontinuu pe George, musafirul nostru anterior, care l-a mârâit şi supravegheat aproape tot timpul sejurului la noi, pe mama nici măcar o singură dată nu a lătrat-o!!! De cum şi-a auzit numele rostit în felul acela alintat, aşa cum îi vorbesc eu de obicei, a rămas în loc, uitându-se la mama foarte intrigat, de la distanță. Privirea lui circumspectă spunea ceva de genul “Asta e curtea mea, nu ştiu cine eşti tu şi nu înțeleg de unde mă cunoşti, dar vocea asta.... hmmmm.... îmi sună cunoscută.... totuşi, nu cred că te ştiu... cine eşti?.... şi ce-i cu vocea asta atât de cunoscută?....”

Am intrat în casă, am descărcat bagajele şi, după ce mama s-a făcut un pic comodă, i-am făcut un scurt tur al casei, apoi am ieşit afară. Trebuia să primim aprobarea finală de la Toni pentru integrarea noului membru în haita lui. În acest scop i-am dat mamei nişte pâine proaspătă pentru “mituirea guvernului”. Ne-am dat noi seama că metoda asta, cu “mita”, funcționează de când am testat-o cu musafirul anterior. Aşa că mama a început să rupă bucăți mai mici şi să i le arunce de departe, vorbindu-i continuu, alintându-l şi încurajându-l să primească “darul”. În cele din urmă mama a concluzionat “Gata, l-am corupt!”

Toni a primit pofticios oferta de pace şi a înfulecat-o aproape pe nemestecate. Pâine nu primeşte în fiecare zi de la noi, doar boabe având la dispoziție oricând, la discreție, aşa că diversificarea meniului i s-a părut tentantă. Dar.... cam atât. Pentru început. Oricum, metoda pare-se l-a convins pe Toni ca mama nu-i, în nici un caz, vreun inamic periculos, că nici curtea nu era asediată şi că nici noi doi, stăpânii curții, nu eram atacați de noua venită, aşa că, pentru moment, putea face şi el o concesie şi să nu o latre amenințător, aşa cum îi dicta codul de conduită corespunzător cu fişa postului. “Mai ales vocea vocea aceea.... hmmmm..... cine îl mai alinta pe el aşa?.....parcă primea boabe in fiecare zi cu alinturi de genul ăstă... şi cu mângâieri nesfârşite.... şi cu drăgăneli.... şi cu guguleli......... dar, totuşi, chipul era altul... parcă semăna, dar... hmmmm.... o să mai văd... mi-a dat pâine, deci.... e de bine, cred.....”

Şi, uite-aşa, Toni al nostru i-a dat mamei permisul de liberă trecere fără alte tergiversări şi negocieri în plus. Spre marea noastră uşurare.

Şi ne-am pornit apoi înspre turul turistic destinat musafirilor veniti pentru prima oară la noi, respectiv, prezentarea Grădinii lui Dumnezeu. Dar credeti că m-am mai putut desfăşura, ca în cazurile anterioare, după scenariul meu de marketing bine pus la punct şi exersat deja cu rezultate excelente? Ha! Nici vorbă. Nici nu apucam noi s-o luăm într-o anumită direcție, pregătiti să-i povestim câte-n lună şi în stele, să-i spunem ce era acolo, ce plante, ce flori, ce legume, că mama ne-o şi lua înainte şi ne spunea ea ce vedea, ce recunoştea, ce credea, iar întrebările ei nu conteneau. Şi aşa dădea mama din mâini arătându-ne una-alta şi aşa gesticula entuziasmată în jur, de-ai fi zis că ea era ghidul, iar noi musafirii veniți în vizită.

Eu îi făceam la tot pasul fotografii şi, din când în când, mai apucam să-i mai răspund la întrebări, alături de Adrian. Ce mai, se vedea de la o poştă: mama era în elementul ei. Îşi accesase perfect conexiunile cu partea aceea frumoasă din amintirile ei din copilărie, cu energia naturii, cu aspectele plăcute ale vieții trăită în “veşnicia” satului, în ritmul molcom al pământului şi în liniştea lumii rurale. “Mamă, este atâta linişte aici la voi, că îmi țiuie urechile de la atâta linişte.”

Nu numai că n-am avut prea multe noutăti să-i prezentăm despre plantele cultivate de noi şi despre ce metode am aplicat noi în agricultura noastră, de foşti orăşeni mutati la sat, dar, chiar de la primii paşi, mama ne-a şi luat în primire cu sfaturi, cu idei de amenajare, cu păreri despre reorganizare, cu instrucțiuni de replantare a livezii, de săpare a viei, de curățare a buruienilor, şi câte şi mai câte, încât, pe seara, când ne-am uitat împreună la pozele făcute în acea primă zi, a început singură să râdă de propria-i gestică, exclamând cu umor “Ia, uite, ce dădeam din mâini, de zici că eram inginerul agronom pe tarlaua comunală, dând instrucțiuni.”

La întoarcerea din grădină spre casă ne-am oprit pe la roşii, pepeni şi broccoli şi ne-am luat din fiecare parcelă câte ceva pentru masa de prânz, de-am intrat în casă toți trei cu brațele pline. “Aveți atâta grădină şi atâta de lucru aici, încât nici nu ştiu cum faceți față la toată munca necesară, că eu am obosit doar uitându-mă, plimbându-mă şi vorbind despre tot ce-ați făcut voi aici”.

Aveam să ieşim din nou ceva mai târziu, după ce-am servit masa, după cafele şi deserturi, ca să culegem mult mai multe legume în coşuri şi să ne bucurăm de lumina dulce a apusului de soare dincolo de livada noastră, înspre mănăstire. Am cules patru coşuri pline: două de vinete cu broccoli, unul de roşii şi unul de dovlecei, câteva păstăi de bame şi de fasole verde proaspătă, cele fructificate în ultimele zile. Mai erau încă multe altele de lucrat în grădină, de făcut o curățenie majoră printre buruienile răzvrătite în ultima săptămână, de cules goji, tărtăcuțele, porumbul, ultimii pepeni, gogonelele, ardeii, ultimele gulii şi strugurii, pe măsura coacerii lor. Mai ales strugurii au devenit de la o zi la alta o prioritate, începând să culegem din ei mai întâi în castroane, trecând apoi la mici ligheane, ajungând treptat la vase din ce în ce mai mari. Glumeam spunând că, în ritmul acesta, meniul dimineții, prânzului şi cinei, precum şi gustările intermediare ar putea fi format integral când din struguri albi, când din struguri negri, prin rotatie. Totuşi, odată ce pofta mare, de la început, s-a mai potolit, recolta de struguri ni s-a părut uriaşă, de ne-am pus chiar şi întrebarea ce-o să facem, totuşi, cu atâția. “Must” a răspuns mama, hotărâtă. “Îl trageți la sticle, îl puneți în pivniță şi îl beți ca pe suc, în câteva zile.” Daaaa... bună treabă! Mâncăm doar struguri şi bem numai must. Ce viață!

Buuun, reveniți în curte după scurtul grădinărit împreună, Toni ne-a arătat încă o dată că mama fusese acceptată şi inclusă în haita lui. Limbajul corpului, privirea şi aşezarea lui în fața noastră, în curte, alături de buturugile pe care noi două ne-am aşezat să ne odihnim, la umbră, după cules, datul din coadă, ridicarea urechilor şi altele au fost semnale pozitive încurajatoare. În plus, când mama l-a mângâiat pe Bobozaur, care aproape că i s-a urcat si în cap, de ghiduş şi jucăuş ce era, Toni s-a înființat mai în apropiere, manifestând gelozie în fața mângâierilor care nu-i erau adresate, adjudecându-şi-le din priviri şi din scurte şi înfundate mârâieturi către Bobi, cu scopul de a-l îndepărta de mama. Vroia el totul. Până la urmă, cu un aer îngăduitor şi plin de noblețe, s-a asezat pe iarbă, lângă noi, ca un paznic atent şi grijuliu, dar cu o prezență demnă, de lider, în cele din urmă tolerându-l şi pe Bobi şi permițându-i acestuia să-şi consume energia şi să-şi primească de la noi atât recompensele (din mângâieri, râsete şi voie bună, generată de giumbuşlucurile pe care le facea), cât şi admonestările, căci uneori era prea agasant cu joaca lui neobosită.

(va urma)