Fetiţo! Fetiţo! Vino să-ţi dau struguri.

Scenă petrecută azi, în parcarea Lidl, supermarketul din care ne facem cumpărăturile.

Înainte de a vă povesti scena, trebuie să vă menţionez un detaliu relevant.

Pe o latură a marii parcări a supermarketului respectiv este o casă cu o grădină pe care, şi eu şi Adrian, o admirăm de câte ori mergem acolo, pentru cumpărături. Grădinuţa nu este prea mare, dar am văzut-o mereu foarte ordonată, cu destul de multe legume şi fructe în ea: câţiva pomişori fructiferi într-o parte, vreo doi nuci, câteva rânduri de viţă de vie cu struguri negri şi albi, câteva căpăţâni de varză şi alte câteva de conopidă, un rând de porumb pe margine, câteva rânduri de ardei gras şi gogoşari, vreo patru şiruri lungi cu roşii frumos înălţate pe araci, ceapă, usturoi şi altele. În fine, se vede clar, grădinuţa este mereu îngrijită, săpată, legată, bibilită.

Microclimatul benefic, specific orăşelului, plus învecinarea cu parcarea asfaltată a magazinului (care, încinsă de soare, îi asigură căldură şi pe timpul nopţii şi o fereşte de schimbările bruşte ale climei, ori de alte intemperii periculoase), i-a asigurat mediul optim pentru ca legumele să se dezvolte bine, repede şi să dea recolte mari şi frumoase. Toată vara am admirat roşiile acelei grădini pentru cât de mari şi sănătoase erau. Verzele – uriaşe. Strugurii – impecabili. Porumbii – soldăţei cu tolba plină. Gogoşarii – superbi.

Astfel că, şi azi, înainte de a ajunge, eram tare curioasă să descopăr cum avea să arate grădina aceea învăluita de atmosfera tomnatică a sfârşitului de septembrie.

Buuun. Ajungem la Lidl, parchează Adrian maşina, ca de obicei, în apropierea gardului ce se învecina cu grădina şi coborâm. Eu -  imediat cu ochii la grădină.

“Uite, sufleţel, au cules roşiile!” Întradevăr, toţi aracii ce, cu nici o săptămână în urmă, susţineau lujerii înalţi şi frumoşi de roşii, ce aveau încă gogonele verzi pe ei, fuseseră smulşi din pământ, iar parcela fusese curăţată, de nici nu mai puteai spune ce fusese acolo înainte. “Au cules şi ardeii! Şi gogoşarii!”

Am mai admirat un minut şi restul grădinii, apoi am intrat în supermarket să ne facem cumpărăturile. La ieşire, Adrian a încărcat în portbagaj totul, apoi s-a dus să restituie căruciorul magazinului, timp în care eu am rămas tot cu ochii la grădină, curioasă, cercetând şi admirând.

Ok. Revine Adrian lângă mine şi, urmând să facem o scurtă plimbare pe jos, prin împrejurimi, dăm să plecăm.

Dar, nici n-apucăm să ne îndepărtăm de maşină că, de după gard, aud un strigăt şi văd un bătrânel mărunţel, pirpiriu, apărunt de nicăieri, făcându-mi cu mâna şi chemându-mă aproape, spre el: “Fetiţo! Fetiţo! Vino să-ţi dau struguri.” 

Tătăiţă ăsta al meu părea bine trecut de 90 de ani, în ciuda jocului şi sclipirilor vii din priviri. Aşa că, ce-i drept, pentru el, chiar eram o fetiţă. Iar aspectul meu, aparent adolescentin, putea admite o asemenea apreciere pentru ochii lui îmbătrâniţi: statură minionă, subţirică, îmbrăcată în blugi lycra şi cu o bluză sport, cambrată pe talie, tinerească, din petice de blugi, cu părul blond şi lung, liber pe spate, strălucindu-mi auriu în lumina caldă a unui soare strălucitor, plăcut, blând, tomnatic.

Mi-am dat seama de toate astea într-o fracţiune de secundă, aşa că, văzându-l cu mâna întinsă printre gratiile gardului cum ţinea ciorchinele de struguri albi în aşteptare, am zâmbit şi m-am îndreptat spre el înduioşată. Am primit ciorchinele mulţumindu-i frumos, urându-i sănătate şi viaţă lungă şi încheind cu un “Doamne ajută!”, aşa cum e obiceiul prin partea locului. 

“Să fiţi şi voi sănătoşi şi să mă chemaţi la ospăţ.” mi-a răspuns şi el în mod misterios, zâmbindu-ne ca dintr-o altă lume şi trimiţându-ne, surprinzător, ştrengăreşte, pe vârfurile degetelor câte o bezea zâmbitoare, şugubeaţă şi complice.

Din Grădina lui Dumnezeu: 27.09.2016

***