Iată
că a venit şi octombrie plin de frumuseţe,
lumină caldă, culoare, joc şi voie bună.
Căci,
“după-atâta frig şi ceaţă,
iar se-arătă soarele” (ca să-l parafrazez un pic pe Topârceanu) am putut şi
noi, ca tot gospodarul cu grădină,
de la sat, să ne culegem porumbul şi dovlecii. Vecinii noştrii
au avut de cules porumb de pe mii de metri pătraţi
de grădină şi de pe alte hectare întregi, de pe dealuri.
Noi.... câţiva,
acolo. Vreo 25-30 de coceni. Cât să
bifăm pe lista noastră câţiva
ştiuleţi frumoşi, aurii, tocmai buni de
fotografiat în plină toamnă. Pentru facebook, desigur. Că noi n-avem nici găini şi
nici animale pe care să le hrănim cu boabe. Şi nici nu ne dorim.
Aşa zisul nostru “cules al porumbului” (cucuruz – prin părţile locului) a avut loc într-o splendidă zi de toamnă. Minunată! Aşa cum îşi doreste oricine să fie. Caldă, plăcută, înmiresmată, îmbietoare, tocmai bună de ieşit afară, în soare, la camp sau în grădină. Ne-am cules purumbii cei frumoşi, i-am aliniat ca soldăţeii, pe jos, şi nu ne-am putut lua ochii de la ei, aşa de dragi ne-au fost. Au fost şi unii, puţini, cu boabele ca dinţii babei, dar.... nu se putea altfel, nu? Am cules şi ultimii dovleci, cei lăsaţi pentru seminţe, dar şi bostanii portocalii, de joacă, cei tocmai buni de făcut chip luminos, zâmbitor şi frumos, nu din cel urât şi fioros, aşa cum fac unii, de Haloween.
Ne-am încărcat maxim plămânii, ochii şi sufletele cu boarea aceea atât de plăcută, care umplea văzduhul şi grădina, şi peste tot, pe deasupra satului, de jur împrejur, dar am încărcat şi o roabă plină cu darurile toamnei, căci nu mică ne-a fost mirarea să constatăm că, pe lângă dovleci şi porumbi, am mai găsit şi altele, din cele ce le crezusem terminate, trecute, sfârşite, tăiate de pe lista preocupărilor zilnice. Ei bine, mă refer aici laaa..... castraveţi! Când am ajuns la seră şi ne-am hotărât să o curătăm de lujerii uscati ai castravetilor şi ai roşiilor, am descoperit câţiva castraveţi tocmai buni de mâncat, în ciuda formei lor cam... ciudată, dar şi câteva gogonele drăgălaşe, aurii, sănătoase. În plus, am cules şi o tufă de lobodă roşie ajunsă la maturitate, cu seminţele gata coapte şi uscate. Mai culesesem eu cu ceva vreme în urmă o tufă, când mi se păruse mie că ar fi gata de cules, temându-mă că, dacă o mai las, risc să i se scuture seminţele. N-am ştiut că mă temeam degeaba. Tufa a doua s-a uscat şi ne-a oferit un braţ de crengute pline cu seminţe mari şi aurii, bune de pus la păstrare pentru anul viitor.
Aşa zisul nostru “cules al porumbului” (cucuruz – prin părţile locului) a avut loc într-o splendidă zi de toamnă. Minunată! Aşa cum îşi doreste oricine să fie. Caldă, plăcută, înmiresmată, îmbietoare, tocmai bună de ieşit afară, în soare, la camp sau în grădină. Ne-am cules purumbii cei frumoşi, i-am aliniat ca soldăţeii, pe jos, şi nu ne-am putut lua ochii de la ei, aşa de dragi ne-au fost. Au fost şi unii, puţini, cu boabele ca dinţii babei, dar.... nu se putea altfel, nu? Am cules şi ultimii dovleci, cei lăsaţi pentru seminţe, dar şi bostanii portocalii, de joacă, cei tocmai buni de făcut chip luminos, zâmbitor şi frumos, nu din cel urât şi fioros, aşa cum fac unii, de Haloween.
Ne-am încărcat maxim plămânii, ochii şi sufletele cu boarea aceea atât de plăcută, care umplea văzduhul şi grădina, şi peste tot, pe deasupra satului, de jur împrejur, dar am încărcat şi o roabă plină cu darurile toamnei, căci nu mică ne-a fost mirarea să constatăm că, pe lângă dovleci şi porumbi, am mai găsit şi altele, din cele ce le crezusem terminate, trecute, sfârşite, tăiate de pe lista preocupărilor zilnice. Ei bine, mă refer aici laaa..... castraveţi! Când am ajuns la seră şi ne-am hotărât să o curătăm de lujerii uscati ai castravetilor şi ai roşiilor, am descoperit câţiva castraveţi tocmai buni de mâncat, în ciuda formei lor cam... ciudată, dar şi câteva gogonele drăgălaşe, aurii, sănătoase. În plus, am cules şi o tufă de lobodă roşie ajunsă la maturitate, cu seminţele gata coapte şi uscate. Mai culesesem eu cu ceva vreme în urmă o tufă, când mi se păruse mie că ar fi gata de cules, temându-mă că, dacă o mai las, risc să i se scuture seminţele. N-am ştiut că mă temeam degeaba. Tufa a doua s-a uscat şi ne-a oferit un braţ de crengute pline cu seminţe mari şi aurii, bune de pus la păstrare pentru anul viitor.
Lângă
seră am fotografiat cu nostalgie şi rândurile
de bame, acum desfrunzite, dar, curios, încă înflorite
şi chiar cu câteva roade colorate de ruginiul toamnei. Roşiile
pisalis se coc rând pe rând, iar tufele lor sunt
printre puţinele încă proaspete, verzi şi
bogate în frunze şi fructe. Verdele lor se remarcă
de departe şi sunt o încântare a ochiului în
mijlocul grădinii aproape golită de culturi. Lângă
ele ne-au atras atenţia şi câteva
buburuze rosii – fructele de goji – care au fost... culese şi
mâncate. Mmmmmm...... bunute!!! Cules a fost şi
susanul, iar capsulele, înca verzi, au fost depozitate în
pod, la uscat. Le-am mai fi lăsat noi pe vrej, să
se usuce la soare, dar am constatat că se scutură
foarte uşor direct în grădină.
Aşa că am preferat să le culegem înainte
să rămânem fără
ele.
Din gogosari şi
ardei am început de vreo săptămână să
culegem, vinetele sunt deja pe final, una rămânând
acolo, pe vrejul ei, să se coacă bine de tot, pentru seminţe.
Broccolli încă ne mai dau inflorescente pentru salată,
în paralel cu înfloritul şi cu coacerea seminţelor,
iar cele câteva verze care au mai rămas neculese tot mai cresc şi
se mai învelesc în frunze, nestingherite de limacşi
şi de fluturii albi, care, deşi păreau
atât de inofensivi, au fost, totuşi, destul de rapace. În
curând le vom culege pe toate şi le vom pune, unele, în
pivniţă, să le păstrăm
în formă proaspată, pentru salată,
aşa cum ne place mai mult, iar altele doar câteva
în saramură.
În vreo două
din zilele frumoase, cu soare, de săptămâna
trecută, ne-am apucat noi, marii meşteri făurari,
să schimbăm şi acoperişul
coşerului, care se cam degradase.
N-am mai avut răbdare să-l aşteptăm
pe Meşterul nostru, aşa că ne-am decis că
o astfel lucrare, precum schimbarea acelor plăci ondulate, din azbest, vechi,
cu câteva plăci din ţigla dată
jos de pe casă, o puteam şi noi executa. Măsurat,
tăiat, bătut cuie, scos cuie, potrivit ţigle,
acoperit cu creasta aia rotunjită si – gata-i acoperişul!
Chiar şi iedera aceea frumoasă, pe care am întins-o
de jur împrejurul coşerului, s-a bucurat când
a văzut ce mare ispravă am făcut
noi şi ce bine ne-a ieşit! Aşa
de tare s-a bucurat încat s-a îmbujorat toată şi
s-a făcut vişinie de jur împrejurul frunzelor, mai
ceva ca o mironosiţă. În curând va căpăta
o culoare roşcată, apoi cărămizie,
apoi galben-roşcat – mai mare dragul s-o admiri! O vom înmulti
şi o vom extinde şi în alte zone ale curţii,
căci tare frumos îşi mai schimbă ea culorile toamna, iar
vara îmbracă nemaipomenit de frumos pereţi
şi garduri şi alte acareturi folositoare.
După
ce am terminat mândretea de acoperiş (de nu ne mai puteam
desprinde privirile nici de la el, aşa de tare ne-a plăcut),
ne-am mai jucat un pic prin curte cu bostanii, porumbii şi
cu alte jucării interesante, decorând pe ici pe colo, în
ton cu toamna, unele şi altele. Intrările în
grădinile romantice, misterioase şi secrete şi-au
primit şi ele indicatoare speciale, cu iz de poveste şi
cu aspect de basm. Câteva scânduri vechi, rupte, mâncate
şi găurite de cari, găsite în
pod cu ocazia curăţeniei generale din urmă
cu o lună, mi-au fost de mare ajutor în acest demers.
M-am jucat, m-am
distrat şi am adaptat decorul Grădinii lui Dumnezeu la
tematica toamnei, aşa cum ne place. După joacă,
însă, am trecut şi la lucruri mai serioase şi
utile, respectiv, la pregătirea pentru iernat a seminţelor
adunate în pod. De fapt, abia am început acţiunea
asta, căci seminţe sunt o mulţime acolo, sus, şi
o să avem de lucru mai multe zile până
terminăm. Deocamdată, am pregătit câteva
pe care le vom dărui unor prieteni cu care sperăm
să ne întâlnim în
curând. Seminţele noastre vor merge la ei, în
grădina lor, unde le vor vorbi despre grădina noastră,
despre noi, despre muncă, eforturi şi satisfacţii,
despre încrederea în noi şi în
ajutorul lui Dumnezeu, despre prezenţa Lui în
tot ce ne înconjoară, în tot ce ne animă,
în tot ce ne leagă de grădină şi
de înălţimile de deasupra ei, de Cerul către care ne îndreptăm
permanent ochii şi inimile, de la o zi la alta tot mai mult şi
tot mai profund.
Toamna zâmbeşte
vesel şi însorit pe deasupra tuturor şi
ne arată că eforturile şi rabdarea ne sunt răsplătite
atât de pământ, cât
şi de Cer. Frumuseţea pământului,
roadele lui, dulceaţa şi savoarea atâtor
bunătăţuri culese luni de-a rândul, ne împlinesc
şi ne hrănesc trupurile, altarele vii ale sufletelor
noastre. Iar frumuseţea Cerului, Lumina şi înălţimile
Sale, înţelepciunea şi darurile subtile, pacea, liniştea
şi iubirea noastră şi a lui Dumnezeu, ne împlinesc şi
ne hrănesc sufletele.
Îţi
mulţumim, Doamne, pentru tot!
Din Grădina lui Dumnezeu:
03.10.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu