De 8 Martie, o fosă nouă

Ca să sărbătorim cum se cuvine 8 Martie, Dumnezeu a învârtit rotiţele Universului în aşa fel încât să se potrivească toate şi să se deruleze evenimentele exact în timp util şi exact cum avea El nevoie ca să ne facă un Dar pe măsura Sa. Cadoul Lui de 8 martie era planificat a ne fi o fosă nouă, una doar pentru apa menajeră. Da, adică alta decât fosa pentru canalizare, cea care este oricum deja gata şi funcţională de anul trecut (2016), din iulie.

Anul trecut, când am făcut lucrările de canalizare, am menţinut şi vechea fosă, cea cu care era deja dotată casa de foştii proprietari, doar pentru apa menajeră.

Totul a funcţionat perfect până de curând, la începutul lunii martie când începuse a ni se părea uneori că auzeam ceva bolboroseli când se scurgea apa din cadă, după baie. Şi, parcă, începuse să ni se pară că şi aerul din pivniţă (locul pe unde trec ţevile de evacuare a apei) era cam umed în ultimele zile (zilnic coborâm în pivniţă după murături). Aşa că Adrian s-a hotărât să verifice şi să controleze scurgerile de apă, pentru a-şi da seama ce se întâmplă. 

Punctul culminant a fost alaltăieri, pe 7 martie, când, tot după o baie,  ne-am dat seama că apa chiar începea să refuleze în pivniţă după un oarecare timp de scurgere cât de cât în regulă. Era clar, ţeava se înfundase pe undeva. Sau fosa cea veche nu mai făcea faţă consumului nostru de apă constant, mult mărit faţă de cel al foştilor proprietari. Fosa cea veche, ştiam, avea o capacitate de aproximativ 40 l şi fusese dimensionată pentru nivelul lor de consum, extrem de restrictiv, situaţie în care pământul reuşea cu brio să absoarbă acea de cantitate de apă de la o utilizare la alta fără a se ajunge la umplerea până la refuz a fosei.

Spre deosebire de ei, noi am crescut consumul de apă menajeră mult mai mult decât putea pământul de sub fosa veche absorbi, iar surplusul de apă, dincolo de capacitatea fosei, tindea a se întoarce pe teavă spre pivniţă, dând pe dinafară. Asta s-a întâmplat abia acum, când pământul musteşte de apă de la zăpezile topite brusc de pe dealuri la sfârşitul lui februarie şi de la ploile ce-au spălat zona chiar înainte de 1 martie.

Dându-şi seama de tot acest proces, Adrian a decis că este cazul să schimbăm fosa de apă. Fusese, de altfel, singura parte a instalaţiei sanitare a casei în care noi nu intervenisem deloc. Iată că venise şi timpul ei. După Voia Lui.

Nu mai intru în detalii organizatorice. Cert este că, pe 8 Martie, dis de dimineaţă, fiind treziţi cu noaptea în cap, chiar mai devreme de ora 8:00, aveam deja doi meşteri din sat la poartă, săpând de zor pământul şi scotând afară fosa cea veche, ruginită, găurită şi plină cu nămol. Nu mai fusese curăţată de 30 de ani, de când fusese montată. Căci, da, foştii proprietari îşi trăseseră mult mai demult apă curentă în bucătărie (de dinainte de racordarea satului la sistemul public, centralizat, de apă potabilă) din fântână, printr-o pompă electrică, iar apa menajeră era deversată în acea fosă care era, de altfel, doar un cazan metalic banal.

După ce meşterii au scos afară vechitura aia ruginită şi găurită (de care ne-am mirat ca a rezistat un an după mutarea noastră), au săpat o groapă mult mai mare, au făcut un cofraj din scânduri şi au turnat ciment amestecat cu pietriş, construind astfel o fosă nouă de vreo 260-280 l. După câteva zile, timp în care trebuie să se usuce şi să se întărească cimentul,  vor reveni, vor scoate cofrajul din lemn şi vor finaliza lucrarea cu un capac din tablă zincată groasă, prinsă pe un cadrul de lemn. Capacul va uşura mult vizitarea fosei şi curăţarea ei ori de câte ori se va impune.

Cât timp au fost deschise porţile spre stradă pentru meşteri, curtea noastra n-a rămas de izbelişte, fiind bine păzită de cei trei muschetari din dotare, Toni, Gina şi Bobiţă. Verificau la stânga, verificau la dreapta, lătrau în sus, lătrau în jos, inspectau de la înălţime, de pe paletul de tiglă, ori de jos, chiar din prima linie, păzind reduta şi supraveghind-o vigilenţi. După ce s-au convins că meşterii aia nu aveau gânduri necurate pe teritoriul lor, au abandonat strategia de intimidare şi au rămas în expectativă până i-au vazut plecaţi.

Cât timp Adrian s-a preocupat cu meşterii de lucrările fosei, eu m-am preocupat pe la bucătărie cu noua mea reţetă pentru tartele pe care le servim la micului dejun, respectiv, o pastă de linte cu măsline. Mie îmi plac reţetele rapide, simple şi care se fac singure. Asta este una din ele. Se fierbe lintea, se scurge bine de apa cu o strecurătoare, apoi se amestecă bine, cu blenderul, împreună cu celelalte ingrediente: măsline verzi fără sâmburi, usturoi, sare, piper şi ulei de măsline. Cantităţile pot varia după preferinţe. Eu am folosit 500 gr de linte, cam 200 gr de măsline verzi, patru căţei de usturoi, câteva linguri de ulei de măsline, sare şi piper după gust. Iese o pastă tartinabilă de-li-cioa-să!!! Să împărtăşim, zic.

După ce am terminat reteta şi am băgat-o la frigider, mi-am mai făcut de lucru prin casă cu nişte pulovere. Viaţa la ţară, faţă de cea de la oraş, este, din păcate, foarte solicitantă pentru anumite piese vestimentare, cum ar fi puloverele, de exemplu. Fiind purtate excesiv în timpul treburilor prin curte, pe timp răcoros, acestea s-au cam scămoşat, fapt care m-a nemulţumit foarte mult şi mi-a cam dat de gândit. Am căutat mai multe soluţii la această problemă, iar una din ele s-a dovedit foarte eficientă şi v-o recomand fără rezerve: curăţatul cu peria de paie. Este un pic cam solicitantă din cauza mişcărilor ferme şi repetate pentru o curăţare uniformă şi bună, dar merită. Chiar nu-mi vine să cred cât de bine au ieşit, parcă sunt noi! Am cam rămas cu o febră musculară la mâna dreapă şi la umărul drept după periatul a vreo şapte pulovere, dar acum arată toate impecabil, de parcă abia le-am cumpărat. Chiar aşa! Spre exemplificare vă voi oferi câteva poze elocvente.

Plecarea meşterilor din curte, spre după amiază, ne-a prilejuit şi nouă un drum în orăşelul apropiat de unde ne-am cumpărat nişte mici răsfăţuri, atât pentru a compensa stresul generat de această lucrare neaşteptată, neprogramată, dar fericit de simplu şi rapid rezolvată, cât şi pentru a sărbători cum se cuvine ziua de 8 Martie. Printre altele, un buchet delicat de lalele roz, diafane, şi o amandină delicioasă, preferata mea (la care a poftit chiar şi Ema, dar din care, din păcate, nu a putut primi sub nici o formă, oricât de mari i-au fost insistenţele şi oricât de cerşetoare i-au fost privirile) ne-au mângâiat simţurile în seara aceea, după o zi atât de agitată. Iar apusul de soare minunat a încununat ziua de 8 Martie, venind spre noi precum un dar de la Dumnezeu pentru sufletele noastre.

Tot ieri, de 8 Martie, am primit prin curier şi pomii nostri fructiferi, cei opt comandaţi săptămâna trecută. I-am băgat în pivniţă până azi, iar azi dimineaţă, imediat ce s-a trezit, Adrian i-a scos şi i-a pus în două găleţi cu apă unde au stat vreo patru ore pentru stimularea rădăcinilor, pas important înainte de plantare.

Aşa că, după ce m-am trezit şi eu, şi după micul dejun, ne-am luat echipamentul necesar (lopata, bidoanele cu apă, stropitoarea) şi pomii şi ne-am îndreptat spre grădină să-i plantăm. Le-am găsit câte un loc potrivit în spatele grădinii, spre mănăstire, făcând cu ei un careu în jurul zonei unde fusese via (cea scoasă de Adrian). Aceşti pomişori noi, împreună cu chenarul din butaşii de vie care au rămas pe margine şi cu cei doi aluni, vor forma un frumos paravan de vânt pentru zona din interiorul lor, loc unde încă nu ne-am hotărât ce vom planta.

N-a fost tocmai uşurică treaba asta cu pomii, cu atât mai mult cu cât am cam fost presaţi de timp, anunţându-se ceva precipitaţii spre seară, iar norii ce se adunau treptat înspre mănăstire păreau a ne confirma previziunile. În plus, ca bonus, am terminat de tăiat via de pe spalieri şi am greblat şi curăţat de buruieni zonele căpşunilor. Acum arată frumos, curat şi liber la înfrunzit şi înverzit. A fost o mai mare plăcere să lucrăm în afară, în grădină, în libertatea naturii împrimăvărată. Aerul mirosea frumos, a pământ reavan, iar vântul adia uşor şi plăcut printre crengile golaşe ale livezii, de nu am mai fi plecat de-acolo.   

La prânz am făcut o pauză binemeritată pentru o cafea, câteva fructe şi o alergătura de Bubulină prin grădină, ocazie cu care ne-am felicitat şi pentru soluţia aplicată pentru protejarea lalelelor. Am cumpărat un sul de 10 m de gard îngust de sârmă, l-am tăiat pe lăţime în jumătate şi apoi în segmente egale pe lungime, până am făcut mai multe cilindre protectoare. Fiecare cuib de lalele şi de bujori a primit câte un gărduleţ. Pe măsură ce florile vor creşte, gărduleţele vor fi din ce în ce mai puţin ostentative în peisaj, iar după ce le va trece înflorirea, gărduleţele vor fi îndepărtate şi le vom păstra în pod până la următoarea folosire. Sunt montate de Adrian şi pergolele cele noi pentru trandafirii căţărători, dar încă n-am avut timp să le amplasăm în grădină.

 

 

Buuuun, mai departe. După pauză, ne-am întors în grădină. Cât timp noi am finalizat plantarea pomilor, toată haita noastră de câini (mai putin Bubulina Ema) ne-a păzit îndeaproape, unii lenevind la soare, respectiv, Toni, alţii hârjonindu-se cu maxim tupeu, respectiv, Bobi şi Chichina. Când am dat startul de întoarcere în casă şi-au strâns şi ei efectivele şi ne-au urmat la pas, cu maximă vigilenţă faţă de posibilii inamici ce-ar fi putut apărea de te miri unde.  C-aşa ştiu ei că trebuie făcut! Înainte de părăsirea grădinii, Adrian a închis uşile serei, aşa cum face în fiecare seară de când i-am montat folia (după ce, în fiecare dimineaţă, imediat după ce se trezeşte, le deschide pentru aerisire, ca să nu se dezvolte în interior cine ştie ce bacterii sau ciuperci de la căldură şi umiditate).

 

  

După cum v-aţi dat seama, au fost două zile pline, la finalul cărora amândoi am ajuns nu numai obosiţi şi cu febră musculară, dar şi plini de satisfacţie pentru multele activităţi bifate în agendă ca finalizate, bife care sunt atât de motivante, stimulative şi entuziasmante de n-o să vă vină să credeţi. Pe bune! Şi cum pe agenda noastră sunt deja completate vreo 6 foi (12 pagini) cu activităţi notate de la 1 martie până acum, unele bifate deja, altele aşteptându-şi rândul, nu putem decât să ne declarăm multumiţi că avem destule de lucru până spre Sfintele Paşti, când ne vom lua o binemeritată vacanţă.

Imediat după Paşti vom redeschide şantierul în casă pentru a termina lucrările de renovare începute anul trecut. Aşteptăm, totuşi, cu nerăbdare perioada în care nu vom mai avea nici un fel de lucrări de reparaţii, renovări şi şantier în casă, pentru a putea, în sfârşit, invita, cu altă deschidere, familia şi prietenii în vizită. Până atunci nu ar fi tocmai confortabil nici pentru ei şi nici pentru noi. Cum timpul trece ca gândul, numai mâine nu-i poimâine şi Paştele a şi trecut, lucrările, de asemenea, iar vizitele au şi început deja să curgă unele după altele cu bucurie împărtăşită, cu dragul şi plăcerea revederii, cu armonie şi bună dispoziţie, cu schimburi de impresii şi de experienţe inedite.

Din Grădina lui Dumnezeu: 09.03.2017

***