Grădina lui Dumnezeu: Arpagic de mărtişor

Mărţişorul a devenit pentru unii desuet, pentru alţii o povară, unora le marchează sositul primăverii, iar altora.... Eeeei bine, altora le place!!!! Dar atât de mult, încât fac din el, mărţişorul, o foarte frumoasă sărbătoare de sezon. O condimentează cu tot ce le stă lor bine şi cu ce îi distrează maxim, astfel încât sărbătoarea-i gata!

Astfel, ce dar de mărţişor mai frumos şi mai potrivit cu decorul ne puteam noi face unul altuia decât.... câte o punga maaare de arpagic?! Unul alb şi unul rosu, desigur. Căci şi ceapa ce va ieşi din arpagicul pus în pământ va fi asemenea, albă şi roşie.

Un mărţişor inedit! Mai ales că l-am asezonat cu usturoi românesc, cu doi aluni de pădure, cu un pui nou de tuia şi cu câte o pereche de mănuşi noi de grădinărit, toate cumpărate din piaţa/târgul de primăvară din orăşelul apropiat. Şi, dacă voi aminti şi de plănţutele comandate pe internet de la furnizorii noştri, respectiv o Glicina mov şi două Yucca de grădină, putem spune că am dat startul la noul sezon de primăvară în ale grădinăritului. Yupiiiiii!!!!!!

Imediat ce am ajuns acasă, după o cafea binemeritată, puiului de tuia cel nou sosit în curtea noastră i-a fost găsit locul potrivit şi a fost plantat acolo. Bobi ne-a tot dat târcoale aşa cum face el mereu şi a inspectat lucrarea. A verificat minuţios adâncimea gropii, cantitatea de apă, verticalitatea plantei şi, la final, ne-a felicitat pentru reuşită. Avem acum un tuia de mai mare frumuseţea! Îi aşteptăm să crească în ritmul lor şi pe ceilalti 12 puiuţi de tuia minusculi, crescuţi în jardinieră din seminţele primite de la mama mea primăvara trecută. Au deja un anişor, dar nu mai mult de... 5 cm. Probabil că vor mai trece alţii vreo 5-6 ani până se vor face de măcar 30 cm şi până îi vom putea planta în curte, însă avem răbdare cu ei. Sunt puiuţii noştri, crescuţi din faşă, de bebeluşi şi încă nici dinţii de lapte nu le-au dat.

După ce am terminat de plantat tuia, am scos-o afară şi pe Bubulina-Emelina, care ne aştepta nerăbdătoare să o băgăm în seamă şi pe ea. Ne-am bucurat împreună de soarele minunat şi strălucitor al mărţişorului, ocazie cu care noi, fetele, ne-am fotografiat cu nesaţ şi voie bună. A stat mititica în braţele mele exact ca un mărţişor alb şi pufos prins la piept, lângă inimioară.

Cu ocazia asta am descoperit că lalelele şi-au scos la lumină primele vârfuri de frunzuliţe. Aşa de drăgălaşe mi s-au părut! Anul trecut, pe vremea asta, de Mărţişor, erau crescute mai mult de 10-15 cm din pământ. Acum abia se iţesc. De mâine trebuie să curăţăm puţin în jurul lor, să le mai punem pământ deasupra, căci unii bulbi au fost spălaţi de ploi şi de zăpezile topite şi au rămas pe dinafară. Apoi trebuie şi să le protejăm cumva, vedem noi cum, căci Ema şi Bobi au tendinţa de a se alerga mult prea aprope de ele şi chiar peste ele şi ar fi păcat să le rupă.

După inspecţia laleleor şi a trandafirilor (pe care i-am eliberat de sub bidoane şi pe care urmează să-i toaletăm zilele următoare), am intrat în casă şi ne-am completat micul altar din camera noastră cu noile suporturi de candele/lumânări din sare de Hymalaia pe care ni le-am luat din supermarket, ca un alint suplimentar de sărbătoare. Avem în fiecare cameră amenajat câte un mic altar şi chiar ne doream în camera noastră nişte suporturi pentru lumânările parfumate pe care le aprindem în fiecare seară, în timpul meditaţiilor şi rugăciunilor.

A urmat apoi o frumoasă plimbare prin grădină. Ziua însorită şi caldă a fost, prin ea însăşi, un minunat mărţişor, aşa că ne-am decis să ne bucurăm de el investigând împreună un pic grădina şi punând tara la cale. Multe urmează să facem în ea, iar unele deja au fost începute de Adrian.

Căci, trebuie să ştiţi, startul la lucrările în grădina, de fapt, a fost deja dat de ceva vreme, cam de o lună, de pe la începutul lunii februarie, de când am scăpat de gerurile cele mari, iar soarele a început să ne zâmbească din ce în ce mai de dimineaţă şi din ce în ce mai cald şi mai îmbietor. De pe atunci Adrian şi-a tot făcut de lucru de acolo, timp în care eu am rămas de strajă patriei, păzind cu sfinţenie, ca pe un canon, focurile vetrei să nu se stingă, ca să ne putem bucura nestingheriţi şi fără grijă de căldura radiată de teracotele duduind de jar, flăcări şi scântei.

Adrian a demarat lucrările de pregătire a grădinii din timp ca să ne uşurăm munca ce urmează de acum încolo, din martie. Pe de o parte, pentru mine, luna februarie a trecut într-o clipită, de nici nu ştiu când s-a terminat, eu, pare-se, neavand prea multe activităţi trecute pe agenda zilnică de lucru. Dar, paradoxal, tocmai din acest motiv, pe de altă parte, mi s-a părut că a trecut ca melcul, precum o veşnicie! Noroc că a fost o lună de celebrare a iubirii şi, printre altele, m-am jucat frumos pe blog şi pe facebook cu imagini, simboluri, versuri şi emoţii de iubire, transformând jocul în dar şi darul în recunoştinţă pentru tot ceea ce noi doi suntem împreună.

Dar poate vă întrebaţi ce lucrări a făcut Adrian în grădină toată luna februarie, când nimeni altcineva din sat n-a pus piciorul pe-acolo, de s-a mirat tare mult şi o vecină când a aflat de asta. Sunt atât de multe, încât chiar şi Adrian se miră acum că le-a făcut singur pe toate şi, mai ales, că a avut atâta tenacitate şi determinare încât nu s-a lăsat învins de vicisitudinile de tot felul. Eu, ce să mai zic, când am văzut tot ce-a făcut am rămas fără cuvinte.

Mai întâi s-a ocupat de cele două vii. Poate vă mai amintiţi că noi aveam două parcele de vie: o parcelă cu vreo 300 de butaşi plantaţi pe 15 rânduri, întinşi pe spalieri, şi o altă parcelă, dincolo de livadă, cu alti 300 de butaşi plantaţi pe araci. Muuulta viţă de vie! Foaaaarte multă! Mult prea multă decât ne trebuie nouă şi mult prea multă decât ne putem ocupa singuri de ea. Şi mult prea înghesuită. Deh, fostul proprietar era mare amator de vin. Şi de ţuică. Aşa se explică atâta vie şi livada cu aproape doar pruni.

Aşa că Adrian s-a apucat mai întâi să scoată o parte din viţa de vie din capătul grădinii, cea pe araci. Era, oricum, foarte degradată. Mulţi araci erau căzuţi la pământ, lujerii de vie crescuseră ca-n junglă, peste tot şi în toate direcţiile, cu liane kilometrice, întinse până spre pruni şi prin pruni, iar buruienile din vara trecută năpădisera tot locul, de nu se mai înţelegea care este via şi care este buruiana. Ştiam deja că acolo nu este vie nobilă, că soiul acela de struguri era mai degrabă bun pentru vin şi că nu aveam de ce să ne cramponăm de păstrarea ei. Iniţial ne gândiserăm să ne folosim de parcela aceea de vie ca monedă de schimb în relaţia cu domnul Ion şi doamna Maria, săteni cu care ne mai ajutăm uneori. Anul trecut le propusesem (iar ei acceptaseră cu mare bucurie) să se ocupe ei de partea aceea de vie şi să-şi culeaga toţi strugurii de acolo pentru vin. Dar bruma care a lovit zona noastră anul trecut, la sfârşitul lui aprilie, a compromis toată recolta de struguri de pe dealuri, aşa că nici ei n-au mai avut nici un interes să se mai ocupe de via din spatele grădinii. Noi, cu atât mai puţin. Aşa că a rămas în paragină. Adrian a lăsat acum numai butaşii de vie de pe margine, ca un chenar de vie, paravan de vânt, iar pe toti cei din interior i-a scos, a curăţat pământul de buruieni, l-a săpat şi l-a pregătit pentru alte culturi. Vom vedea ce punem acolo. (Rugăm toţi cititorii noştri pasionaţi şi specialişti în viticultură să ne ierte pentru acest sacrilegiu. Atât am putut şi noi, deh!)

Următoarea la rând a fost via cea mare, de pe spalieri. Ei bine, 15 rânduri amplasativ la cam 1 m distanţă unul de altul ni s-au părut mult prea înghesuiţi. Anul trecut, când am tăiat şi legat via, abia m-am strecurat printre rânduri. Până şi soarelui îi era greu să ajungă la struguri, să-i coacă prin frunzişul atât de apropiat. Aşa că Adrian a rărit aceste rânduri şi le-a redus la jumatate: unul da, unul ba. A scos butaşii de pe rândurile marcate cu “ba” şi a făcut curăţenie deplină în toată via. Eu deja m-am apucat azi să o tai şi să o curăţ, am finalizat două rânduri şi aşa m-am convins cât de uşor ne va fi de acum înainte să o îngrijim.

Şi-apoi, câţi struguri să tot mâncăm din atâta vie? Căci vin sau alte licori bahice noi nu vom face. Nici vorbă! Atât câtă a rămas ne este mai mult decât suficientă. Nici în via mare nu sunt butaşi de viţă nobilă, însă sunt struguri ceva mai buni decât în spatele grădinii. Dacă adaugăm şi via pe care o avem întinsă pe spalieri în grădina de flori din faţa casei, de la fântână, plus via întinsă chiar pe lângă pereţii casei, atunci înţelegeţi cum am ajuns la o asemenea decizie. În consecinţă, via cea mare este acum mult mai aerisită, mult mai usor de îngrijit şi mult mai uşor de cules la toamnă.

Mai departe. După ce a terminat cu viile, tot Adrian, şi tot singur, a curăţat toată livada de tulpinile înalte de la floricelele (a se citi buruienile :) ) albe de astă vară, cele în care atunci înotam până la brâu cu bucurie. Urmează toaletarea prunilor în zilele următoare. Mămăiţa, vecina noastră dinspre deal, şi-a început şi ea treaba în grădină, iar noi suntem cu ochii pe ea şi ne orientăm după tot ce face. Via şi-a curăţat-o. Are mai puţină decât noi şi deja a tăiat-o. Ieri. Ni s-a părut nouă că o cam auzim prin grădină, dar nu ne-am imaginat că ea deja tăia la vie. Azi, devreme, când am ajuns şi noi la inspecţia generală, nu ne-a venit să credem! Tare harnică Mămăiţa noastră! Mămăiţa Atomică! Terenul lor pentru legume este arat din toamnă, ca ale tuturor vecinilor, de altfel, şi nu are ce pregătiri să mai facă, iar de vie, iată, s-a şi apucat. În livadă, deasemenea, curăţenie maximă la ea. Aşa că nu ne lăsăm nici noi mai prejos. Tare bine este să ai pe cineva harnic în preajmă la care să poţi trage cu ochiul din când în când şi de la care să ai ce învăţa, care să te stimuleze şi care să-ţi ţină mereu potenţat la maxim elanul muncitoresc-grădinăresc-primăvăratic-văratic-tomnatic. Că peste iarnă n-am văzut picior de Mămăiţă prin grădină.

Ne-am mirat noi când am văzut via tăiată a Mămăiţei, dar credem că şi ea a rămas tablou când a dat cu ochii de toate lucrările pe care le-a făcut Adrian în grădină pe parcursul lunii februarie. Mai înainte de vii şi de livadă, cu siguranţă i-a sărit în ochi reparaţia gardului ce ne desparte livezile. Gard nou din sârmă ghimpată, cât să nu mai treacă dintr-o parte în alta câinii, aşa ne-am gândit noi. Şi, oricum, gardul ăla trebuia reparat, că era doar o sârmă ghimpată ruginită, agăţată între doi pari. Noi, foşti orăşeni cu simţul de proprietate destul de bine determinat, ne-am zis că e mai bine ca gardul să fie gard adevărat. Adică să se vadă că există. Şi să fie frumos, aspectuos. Aşa că Adrian a cumpărat sârmă ghimpată nouă şi a întins-o pe mai multe rânduri, aşa cum, probabil, fusese făcut demult, la început, când şi-au trasat vechii proprietari terenurile. Cândva, demult, în tinereţile lor. Acum, după reparaţii, avem acolo, în sfârşit, un gard bun şi sănătos. Chiar dacă, prin el, câinii totuşi mai trec. Cum reuşesc, numai ei ştiu.

Asta nu e tot. O altă lucrare pe care a făcut-o Adrian în februarie a fost toaletarea celor peste 30 de tufe de coacăze negre, cumpărate anul trecut de la Permacultura Strâmbeni, cei 6 goji, cei doi muri fără ţepi (care acum sunt URIAŞI), cele 3 tufe de cătină, cei 15 pui de pomi fructiferi plantaţi de noi primăvara trecută, cei 3 pui de nuc, cei 4 pui de salcie pletoasă (vă vom povesti curând aventura sosirii lor în Grădina noastră), salcia argintie, parfumată, şi cei trei pui de corcoduş cerscuţi din rădăcinile bătrânului copac de la intrarea în grădină. A fost extrem de oportună această operaţiune căci, imediat după ce a terminat-o, a venit valul acesta de căldură primăvăratică ce a trezit pomii din hibernare, umplându-i de muguri. Este o încântare să-i vedem aşa, cu crengile încărcate de muguri gata să pocnească!

Pentru cei doi muri ale căror liane s-au lungit incredibil de mult, de-au trecut astă vară gardul înspre vecini şi s-au înţelenit în pământul lor, le-am făcut un spalier mai mare frumuseţea, pe două nivele, astfel încât să aibă unde să se întindă frumos şi să rodească bogat şi delicios. Cum murii sunt plantaţi chiar la granita cu zona căpşunelor, am constatat că şi acestea au început să-şi ivească treptat-treptat frunzele. Trebuie, cât mai repede, să curătăm bine zona lor de uscăciuni, ca să poată creşte în voie, nestingherite. Abia aşteptăm să ne delectăm din nou din fructele lor!

Ca şi cum toate astea n-ar fi fost deja destule pentru Adrian, au urmat la rând grădina de legume şi sera. A trecut cu sapa prin toate pentru o primă mână, ca să fie pământul afânat şi să nu apuce să iasă buruienile la primă căldură. Şi bine a făcut! Când îl vedeam dimineaţa cum pleca în grădină înarmat cu sapa şi încălţat în cizmele de cauciuc, ştiind ce noroi era acolo, mă uitam lung după el şi îl admiram uimită pentru tenacitate şi determinare. Uneori aş fi mers şi eu cu el, în zilele mai însorite, dar aveam şi eu o misie mare, mare de tot: Măria Sa Focul. Trebuia să păzesc Dragonul de Foc să nu se stingă şi să nu rămânem în frig. Putea fi el aprins din nou, dar ar fi părut un fel de bătălie pierdută. Nu războiul, doar o bătălie. Dar noi n-am vrut sub nici chip să părem slabi în faţa lui. Deşi glumesc acum, trebuie să recunosc că luna asta de păzit cu străşnicie acest Balaur cu două capete (soba din camera noastră şi din bucătărie) mi-a fost peste puteri şi răbdări! Abia am putut să rezist! Bine că a venit primăvara şi nu mai facem două focuri, ci numai unul, în camera în care dormim, iar acolo numai spre seară. În bucătărie nu mai este nevoie, cu atât mai mult cu cât am mutat şi gătitul de la plita sobei la aragaz. Acum pot şi eu să mai zburd pe afară! Yeeeessss!!!!!

Dar, revenind la primul săpat al întregii grădini şi al serei, trebuie să ştiţi că asta ne-a uşurat enorm munca pe care o vom începe de acum, din martie. Deja vom începe de săptămâna viitoare să punem arpagicul în pământ (poate şi în seră şi în grădină), usturoiul, de asemenea, apoi să semănăm salata şi spanacul, dar şi să pregătim răsadurile la care ne-am gândit pentru acest an. Azi, în cursul plimbării prin grădină, am vizionat amândoi cam pe unde şi ce vom planta şi ne-am făcut un oarecare plan. Unde să mutăm roşiile, unde castraveţii, ce zonă să alocăm cartofilor, verzelor, pepenilor, randurilor de broccoli şi de conopidă şi aşa mai departe.

Bobi, ştrengarul, a stat şi el pe lângă noi şi a tras cu urechea, neştiind, drăguţul, că ei, câinii, nu vor mai avea acces prin grădină după ce noi vom fi început plantările. Până una alta, şi-a făcut de lucru cu oareşice cârtiţe sau şoareci de câmp pe care îi tot amuşina prin pământ. A scormonit în mai multe locuri, săpând nişte gropi adânci cat o minge de fotbal, în care îşi tot băga botul şi jumătate din cap, inspectând.

Pentru că alunii cumpăraţi din piaţă nu puteau fi lăsaţi prea mult timp neplantaţi, ne-am gândit să le găsim şi lor un loc potrivit şi să-i bifăm în agenda noastră ca activitate finalizată. Zis şi făcut. Ne-am luat instrumentarul, respectiv, lopata, sapa, foarfeca şi două bidoane cu apă şi am purces la treabă. După vreo douăzeci de minute erau amândoi frumos plantaţi în spatele grădinii, undeva pe o latură a careului de viţă de vie rămas după ce Adrian i-a scos pe cei fără... viitor. Acolo, de jur împrejur, îşi vor găsi locul încă vreo opt pomi fructiferi care au fost deja comandaţi pe internet şi pe care îi aşteptăm să sosească. Am primit telefon de confirmare, aşa că, probabil, luni îi vom avea în curte.

În mod apoteotic, lista activităţilor lunii februarie aproape a fost încheiată de Adrian prin demararea unui tabel de agricultură pentru anul ăsta, marcând acolo ce seminţe avem din producţie proprie de anul trecut, ce seminţe am mai cumpărat acum, precum şi detaliile de cultivare ale fiecarei plante (specific, companioni, perioada de plantare, observaţii importante). Schema din Excel făcută anul trecut de mine ne va servi la reorientarea noilor amplasamente, ţinând cont de rotirea culturilor, dar şi de necesităţile şi pretenţiile pe care fiecare le are.

Tabelul şi planificarea, este adevărat, au rolul lor important, însă abia aşteptăm să ne apucăm de răsaduri. Amintindu-ne cum ne-a fost anul trecut, ne-am pregătit din timp şi, pe lângă recuzita şi instrumentarul de rigoare, ne-am dotat cu rafturi noi pentru holul cel mare al casei, acolo unde ne vom amplasa iniţial răsadniţele până cand vom instala sera cea mică, Incubatorul de Vise.

Rafturile au venit prin curier bine împachetate. Aşa că au trebuit montate. Tot Adrian, desigur, s-a ocupat şi de asta. Azi un raft, mâine altul, uite-aşa a reuşit în februarie să monteze vreo 7-8 bucăţi de diferite dimensiuni. Şi mai are încă vreo patru-cinci, nu mai ştiu exact, de montat pentru pivniţă, unde trebuie să reorganizăm toate lucrurile depozitate acolo. Daaaar, pas cu pas. Le-om face noi pe toate câte sunt de făcut, treptat. Cum şi când putem şi noi. Că nu dau turcii!

În consecinţă, nici n-a venit primăvara bine că noi deja avem agenda plină de activităţi pe care le avem de făcut, nu neapărat în ordinea în care au fost scrise, dar neapărat într-o ordine a priorităţilor în funcţie de evolutia vremii de afară, a temperaturilor şi ploilor ce vor urma, dar şi în funcţie de ordinea firească la plantare a soiurilor.

Şi, nu în ultimul rând, în funcţie de organizarea noastră legată de lucrările pe care le mai avem în casă de făcut, căci, nu-i aşa, sper că n-aţi uitat, mai avem de terminat renovarea bucătăriilor, de făcut reparaţiile la geamuri, în jurul termopanelor montate vara trecută, de reparat/turnat trotuarul din faţa casei, de schimbat ţigla veche de pe magazie cu ţigla nouă, că tot ne-a rămas de la acoperişul casei, de zugrăvit magazia şi şura, de vopsit gardul şi poarta spre stradă, de realizat un fel de pavaj îmbinat cu gazon în curte (în zona în care intrăm cu maşina, căci acolo gazonul nu rezistă din cauza roţilor şi a umbrei constante din cauza staţionării maşinii) şi altele.

Cam aşa a trecut pentru noi luna februarie. Adică.... pentru Adrian, mai mult. Şi voi mai pomeni doar în treacăt şi de spartul lemnelor de foc, în fiecare zi, pentru hrănirea Dragonului de Foc, cel cu două capete.

Da? Aţi înţeles? Deci... muşchi. Întreţinere fizică maximă! Ce sală? Ce tras la fiare? Ce sport citadin între patru pereţi, cu aer condiţionat în spate şi cu antrenor personal dedicat? Nu, nu, nu, Adrian a avut parte, în luna asta, de cel mai performant şi mai perseverent antrenor şi program de sport din cate există: Natura. N-am să vă mai dau mai multe detalii. Înţelegeti voi.

Pe lângă el, şi eu am avut parte de un anume tip de sport, dar de interior. Astfel, pe lângă supravegherea focului, m-am preocupat cu unele chestii mai feminine, legate de gospodărie. Ştiţi voi, gătit, spălat, măturat, şters praful, scuturat, udat florile, iar gătit, iar măturat.... şi aşa mai departe. Sport casnic, domestic.

În plus, printre asemenea activităţi recreative şi de divertisment, mi-am antrenat cu maxim succes talentul în ale croşetatului din fir de sfoară de cânepă, pentru care dezvoltasem o nouă pasiune. Cum timp am avut la discreţie, iar imaginaţia nu-mi dă pace niciodată, am profitat cât am putut de inspiraţie şi m-am delectat cu croşeta, făcând câteva tablouri decorative, câteva mandale, stele şi rozete de perete. M-am jucat, adică. Până m-am plictisit. Că, na! Cât să croşetezi? Ce să facem cu atâtea decoraţiuni şi cu atâtea mandale? Afacere rurală nu mi-am propus să dezvolt, aşa că, în cele din urmă, după ce am consumat vreo 30 de gheme de sfoară mai subţire, vreo 5 gheme uriaşe de sfoară groasă şi un braţ de beţe fasonate din lujeri de viţă de vie, m-am oprit. Tocmai la timp, exact când a venit primăvara. Noroc cu primăvara, altfel cine ştie ce mai croşetam!

În încheiere ne declarăm, nu numai supravieţuitori ai celei de-a doua ierni geroase şi lungi, ci chiar învingătorii ei. Suntem extrem de fericiţi că acum putem să lucrăm din nou afară, că aerul miroase a primăvară, că pământul s-a dezgheţat şi este uşor de lucrat, că, în sfârşit, ne putem apuca să ne pregătim răsadurile pentru viitoarele culturi, că albinele şi viespile au ieşit pe câmpuri şi deja ne bâzâie din toate direcţiile în căutare de hrană, că guguşticii se giugiulesc cu drag pe garduri şi prin pomi şi îşi cantă frenetic unii altora ritualul de împerechere, că Bobi a fost acceptat de Toni şi că acum aleargă toţi trei umăr la umăr prin grădină şi prin curte, formând o mică haită şi acţionând ca una bine închegată, lătrându-i pe câinii vecinilor cu mai mult aplomb şi parcă mult mai mândri de ei, ca echipă. Ceva de genul: avem echipă, avem valoare. Doar uneori Toni mai simte nevoia să-i aminteasca lui Bobi cine este şeful, dar nu o mai face mârâindu-l şi alungându-l, ca la început, ci afişând o mină fermă şi ocupând cele mai înalte şi mai impozante locuri din curte, unde se aşează ca un paşă pe tron, cu Ginuţa alături, precum o cadână/matroană.

Până la următoarea întrevedere, predăm legătura lui Cici, cucuveaua noastră proprietate personală, supervizorul a toate câte sunt pe Cer si pe Pământ în Grădina lui Dumnezeu, în zi lumină, dar mai ales în noapte cu luna plină, veghetoate atentă şi scrutătoare vigilentă a curţilor şi grădinii din postul ei de observaţie strategic ales chiar pe acoperişul surii noastre. De ceva vreme ne cam semnala ea apropierea şi insinuarea prin preajma a unui intrus, dar abia de vreo două zile am înţeles despre cine era vorba. Chiar ea, Primăvara!