Scenă
petrecută azi, în parcarea Lidl, supermarketul din care ne facem
cumpărăturile.
Înainte de a vă
povesti scena, trebuie să vă menţionez
un detaliu relevant.
Pe o latură
a marii parcări a supermarketului respectiv este o casă cu o grădină
pe care, şi eu şi Adrian, o admirăm de câte
ori mergem acolo, pentru cumpărături.
Grădinuţa nu este prea mare, dar am văzut-o
mereu foarte ordonată, cu destul de multe legume şi
fructe în ea: câţiva pomişori fructiferi într-o
parte, vreo doi nuci, câteva rânduri de viţă
de vie cu struguri negri şi albi, câteva căpăţâni de varză şi alte câteva de conopidă, un rând
de porumb pe margine, câteva rânduri de ardei gras şi
gogoşari, vreo patru şiruri lungi cu roşii frumos înălţate
pe araci, ceapă, usturoi şi altele. În fine, se vede
clar, grădinuţa este mereu îngrijită,
săpată, legată, bibilită.
Microclimatul benefic, specific orăşelului, plus învecinarea cu parcarea asfaltată
a magazinului (care, încinsă de soare, îi asigură căldură şi pe timpul nopţii şi
o fereşte de schimbările bruşte ale climei, ori de alte intemperii periculoase), i-a asigurat mediul optim pentru ca legumele să
se dezvolte bine, repede şi să dea recolte mari şi
frumoase. Toată vara am admirat roşiile acelei grădini
pentru cât de mari şi sănătoase
erau. Verzele – uriaşe. Strugurii – impecabili. Porumbii – soldăţei
cu tolba plină. Gogoşarii – superbi.
Astfel că,
şi azi, înainte de a ajunge, eram tare curioasă
să descopăr cum avea să arate grădina
aceea învăluita de atmosfera tomnatică
a sfârşitului de septembrie.
Buuun. Ajungem
la Lidl, parchează Adrian maşina, ca de obicei, în
apropierea gardului ce se învecina cu grădina şi
coborâm. Eu - imediat cu ochii la
grădină.
“Uite, sufleţel, au cules roşiile!” Întradevăr, toţi aracii ce, cu nici o săptămână în
urmă, susţineau lujerii înalţi şi frumoşi de roşii,
ce aveau încă gogonele verzi pe ei, fuseseră
smulşi din pământ, iar parcela fusese curăţată,
de nici nu mai puteai spune ce fusese acolo înainte. “Au cules şi ardeii! Şi gogoşarii!”
Am mai admirat
un minut şi restul grădinii, apoi am intrat în
supermarket să ne facem cumpărăturile.
La ieşire, Adrian a încărcat în
portbagaj totul, apoi s-a dus să restituie căruciorul
magazinului, timp în care eu am rămas tot cu ochii la grădină, curioasă, cercetând şi
admirând.
Ok. Revine Adrian
lângă mine şi, urmând să
facem o scurtă plimbare pe jos, prin împrejurimi, dăm să plecăm.
Dar, nici n-apucăm
să ne îndepărtăm
de maşină că, de după
gard, aud un strigăt şi văd un bătrânel
mărunţel, pirpiriu, apărunt de nicăieri,
făcându-mi cu mâna şi chemându-mă
aproape, spre el: “Fetiţo! Fetiţo! Vino să-ţi dau struguri.”
Tătăiţă ăsta
al meu părea bine trecut de 90 de ani, în
ciuda jocului şi sclipirilor vii din priviri. Aşa
că, ce-i drept, pentru el, chiar eram o fetiţă. Iar aspectul meu,
aparent adolescentin, putea admite o asemenea apreciere pentru ochii lui îmbătrâniţi: statură minionă, subţirică,
îmbrăcată în blugi lycra şi cu o bluză
sport, cambrată pe talie, tinerească, din petice de blugi, cu
părul blond şi lung, liber pe spate, strălucindu-mi
auriu în lumina caldă a unui soare strălucitor, plăcut,
blând, tomnatic.
Mi-am dat seama
de toate astea într-o fracţiune de secundă, aşa că, văzându-l cu mâna
întinsă printre gratiile gardului cum ţinea
ciorchinele de struguri albi în aşteptare,
am zâmbit şi m-am îndreptat spre el înduioşată.
Am primit ciorchinele mulţumindu-i frumos, urându-i sănătate
şi viaţă lungă şi încheind cu un “Doamne ajută!”,
aşa cum e obiceiul prin partea locului.
“Să fiţi şi voi sănătoşi şi să mă
chemaţi la ospăţ.” mi-a răspuns
şi el în mod misterios, zâmbindu-ne ca dintr-o altă lume şi
trimiţându-ne, surprinzător, ştrengăreşte,
pe vârfurile degetelor câte o bezea zâmbitoare,
şugubeaţă şi complice.
Din Grădina lui Dumnezeu:
27.09.2016
***