joi, 12 mai 2016

Mămăiţa şi peripeţiile din Împărăţia Salatelor


Ziua de vineri, 06 mai 2016, a început cu o aşa strălucire şi cu o aşa frumuseţe a soarelui de nu ne venea a crede ochilor, ştiind ce zi schimbătoare şi furtunoasă fusese cea anterioară.

Era atât de frumos, de cald şi de plăcut, încât greu, foarte greu ne-am pornit motoarele către grădină. Nici Toni şi nici Ginuţa nu prea aveau tragere de inimă pentru mişcarea de dimineaţă. Leneveala la soare era mult mai tentantă. Într-un târziu, după mai multe insistenţe, Toni a reuşit să-şi ridice din loc poponeţul şi şi-a activat prerogativele de câine de pază pentru cei doi grădinari care tocmai se pregăteau să-şi activeze şi ei, cumva, ceva atribute specifice pentru lucrările pe care aveau de gând să le demareze, carevasăzică, în grădină pentru ziua aceea.







Dorindu-ne să încheiem şi noi ziua aia frumoasă cu ceva bifat în agendă, de pe ordinea de zi stabilită în seara precedentă, am pornit cu tot echipamentul către locul faptei. De data asta, însă, ne-am ales un loc mai apropiat de şură, căci nu vroiam să mai străbatem iar în pas alergător toată lungimea grădinii în caz de ploaie neanunţată, nedorită şi neplăcută. Pe motiv de ciuciulete, ştiţi. Aşa că am decis să începem şi noi, odată şi odată, să plantăm ceva pe parcelele alea deja trasate mai demult, cele care stăteau în aşteptare chiar la intrarea în grădină, acoperite cu paie din martie. De fiecare dată când apăream prin grădină şi ne întâlneam cu Mămăiţa-vecina, ea ne tot întreba curioasă “Da’acolo ce-aţi pus, maică?” “Nimic încă. O să vedem ce punem, încă nu ne-am hotărât.” După un timp, iar: “Doamna, da’acolo ce-aţi pus?” “Nimic încă.” venea mereu şi invariabil răspunsul. Dar, iată că sosise momentul potrivit să schimbăm replica asta şi să-i răspundem Mămăiţei altceva. Ceva mult mai interesant, ceva care să merite a fi urmărit, verificat şi analizat peste gard. Păi, cum altfel? Este chiar palpitant să arunci un ochi peste gard în curtea vecinei şi să mai descoperi de la o zi la alta o nouă minunăţie. Nu-i vorbă, că asta este valabil reciproc. Si noi îi admirăm zilnic grădina Mămăiţei şi nu mă opresc din a mă minuna de ceea ce văd: “Uite, cât de mare e ceapa Mămăiţei! I-au ieşit şi cartofii! Uite, şi porumbul! Vaaai, dar ce grădină curata are! Aproape nici o buruiană! Asta e, dacă şi-a arat pământul astă toamnă... Ia, uite, ce frumos i-a crescut fasolea între rândurile de vie!” comentam eu întruna frumuseţile văzute dincolo de gard.










De câte ori o întâlnim pe Mămăiţa dând cu sapa printre rânduri, facem schimb de impresii şi de aprecieri: “Da’ ce fain o’ţi pus acolo rândurile alea! Ce-aţi pus acolo, Doamna? No, da’ acolo ce-aţi pus? Că asa fain o ieşit! Ui’, ce verde şi drept îi!” se miră si ea de-un timp încoace de rândurile noastre ordonate şi mai ales de cele în care se vede deja ceva verde, frumos aliniat, ieşind din pământ - lintea şi orzul, căci au răsărit vizibil de la distanţă, dar şi de Bobul nostru cel uriaş, vrejul fermecat a lui Jack, cel din poveste.















Vorbim noi ce vorbim, ne admirăm reciproc lucrările şi frumuseţea legumelor, apoi ne întoarcem fiecare la treaba sa. Din când în când iar mă mai striga “Doamna, ia vin’ să-ti arăt ceva. Ui’ , ia, cum arată gândacul de Colorado. Îi ui’ cum îi-o pus oaole pe sub frunze. Din astea ies larvele şi mâncă tot. Să le striveşti când le vezi. No, ia, aşa.”  Şi apasă pământul, demonstrativ, răsucind temeinic cu vârful piciorului. Apoi iar ne vedem fiecare de săpat.




După o vreme iar mă strigă “Doamna, ia vin’ să-ţi arăt ceva. Ui’, ia, aici mi-au ieşit flori de mac. Vrei să-ţi dau? Că eu îl scot, că n-am ce face cu el. Îi floare mare, roşă, bătută, ca bujorii.” Şi-mi scoate macii cu rădăcină şi mi-i dă. Altădată mă cheamă: “Doamna, ui’ce floare vreau să-ţi dau, că am văz’t că-ţi plac tare mult florile. Asta face o floare mare, roz. Era gata s-o tai cu sapa, că eu n-am ce face cu ea. Da’ am scos-o să ţi-o dau dumitale, că-ţi plac florile.” Şi-mi dă un firicel mic de plantă cu două frunze. Am fugit repede s-o plantez în pământ, într-un ghiveci, să nu moară.  Ocazie de care a profitat şi Ema, care s-a bucurat nesperat de o “pauză de grădină” purificatoare.


















Nici nu m-am întors bine, că după un timp Mămăiţa iar mă strigă:
“Doamna, ui’ce tufa mare de leuştean mi-a crescut! Să ţi-o tai toată, să duceţi şi la Bucureşti, pe la neamuri, că eu n-am ce face cu el.  
“Da’ ciorbă faceţi?” 

“O să fac chiar mâine.”
“Păi, să-ţi dau, Doamna, leuştean proaspăt. Şi pătrunjel. Şi usturoi.”
“Săru-mâna, multumesc mult. Dar mai am leuştean, tot de la matale.”
“No, las’ că-ţi dau acum altul, proaspăt, că eu n-am ce face cu el." Şi mi-a dat toată tufa de leuştean, de-am umplut masa din bucătărie.
  "Da’ spanac nu vrei? Mâncaţi spanac?”
“Da, sigur că mâncăm. Şi noi o să punem în grădină.”
“Ie, să-ţi dau acum niste spanac proaspăt, să-l faci cu usturoi, că mie mi-o ieşit mult şi n-am ce face cu el. Şi salată îţi dau. Că eu o dau la păsări, că o ieşit şi asta multă şi n-am ce face cu ea.” 






Adevărul e că a pus salată în toată grădina. Peste tot unde te uiţi aproape numai salată vezi. Şi-a delimitat până şi aleile de parcele cu rânduri de salată. O frumuseţe! Zilnic mă cheamă să-mi dea ceva, cel mai des salată. “Până o răsădi şi la dumneavoastră, că apoi o să aveţi.”

Duminică, de exemplu, m-a strigat tare la gard: “Doamna! Doamna! Doamna!” Tocmai se întorsese de la biserică şi, fiind zi de sărbătoare, nu ne puteam întâlni în grădină, la lucrări, aşa că m-a strigat peste gard. “Iar vrea să-mi dea Mămăiţa ceva, a prins drag de noi.” – m-am gândit eu. Doamne, dar când am văzut cu ce venise în mâini, mi s-a înmuiat tot sufletul: avea trei bujori roşii-vişinii şi uriaşi de mai mare frumuseţea!!!!! Plus câteva fire de ferigă de pădure.
“Ştiu că-ţi plac florile, Doamna, şi ui’ce ţi-am adus!”
“ Cât de frumoşi sunt!!! Vă mulţumesc mult, săru’mâna! Dar avem şi noi bujori, ştiţi, de la Bunica.”
“Da, ştiu, da ăia înfloresc mai târziu puţin, peste vreo săptămână-două. Ăştia sunt mai timpurii. Îţi dau şi dumitale, dacă vrei. Îţi dau şi ferigă, că eu n-am ce face cu ele.” 







Draga de ea, întotdeauna îmi spune că n-are ce face cu ele când mi le oferă, probabil ca să nu mă simt jenată de atatea daruri, mă gândesc eu. Tare dragă îmi e! Bujorii ăia frumoşi de la ea s-au deschis din ce în ce mai mult în vază şi s-au mărit de s-au făcut aproape cât nişte mingii de fotbal. Au ţinut de duminică până azi (joi) şi s-au făcut din ce în ce mai frumoşi. Azi dimineaţă, ca la un semnal discret al universului, toate petalele s-au scuturat. Brusc. Erau încă proaspete, încărcate de culoare, de frumuseţe, de gingăşie. Petalele lor roz-visinii au stat toată ziua aşa, căzute pe dulapul de bucătărie. Nu m-am îndurat să le arunc. Erau încă vii, delicate, fragile. 


Nici nu s-au scuturat bine bujorii, că azi, când ne-a văzut în grădină, Mămăita a şi găsit altceva să ne ofere iar: spanac.
“Păi, iar? Ne-aţi mai dat şi săptămâna trecută.”
“Păi, eu n-am ce face cu el, că dacă nu vreţi, eu oricum îl tai, că ui’, face floare şi sămânţă. Nu se mai poate mânca. Vrei, Doamna?”
“Da, mulţumesc mult, săru’mâna.” Şi mi-a umplut braţele cu şorţul ei negru plin cu spanac. Mâine, vreau-nu vreau, trebuie să-l gătesc.


Ah! şi s-o auziţi cum cântă ea când e prin grădină la săpat! Doamne, nu mi-a venit să cred când am auzit-o prima dată! Un om cântă fie de dragoste, de mulţumire şi de bucurie, fie de trisţete şi suferinţă, nu? Ea cântă în grădină de plăcere, de drag. Nu prea înţeleg ce cântă ea acolo, dar pare a fi ceva religios. Cântul ei e plăcut şi transmite o stare de şmpăcare, de liniştire. Cântă şi dă cu sapa. Singură, căutând cu privirea fie buruienile din pământ, să le taie, fie, prin grădinile din jur, după vreo vecină, să mai schimbe o vorbă. Că e tare vorbăreaţă şi tare mult îi mai place să împărtăşească din ceea ce ştie.
“No, ui’, cum dai cu sapa!” mi-a zis mirată deunăzi. “Şi cu stânga şi cu dreapta. Eu nu poci cu stânga, doar cu dreapta.” 
“Păi – îi zic – mai schimb, că obosesc.”
“No, şi eu obosăsc, dar nu poci săpa cu stânga, numa cu dreapta.”
Apoi caută prin jur un fir de mac mai mare să mi-l scoată din pământ cu rădăcină, să mi-l dea mie.
“Că eu n-am ce face cu ei, că eu oricum îi tai, nu-i las.”
“De ce îi tăiaţi? Doar mâncare aveţi aici? Lăsaţi şi un pic de frumuseţe aici, câteva flori măcar.”
“Ei.... nu las.” – îmi răspunde ea cu o jumătate de glas, mai mult pentru sine însăşi, nedumerită de îndemnul meu, ca şi cum i-as fi spus cine ştie ce ciudăţenie ieşită din comun.

Şi chiar este o ciudăţenie pentru ea, căci în obiceiurile ei, preluate din generaţie în generaţie, nu erau şi cele de care îi vorbeam eu, privind florile în grădină. Ea ştia că trebuie să le scoată, ca pe buruieni. Dar, ştiind că eu mi le doream, cu mare grijă le scotea cu rădăcină cu tot şi mă chema la gard să mi le dea. Mi-a mai dat şi alte flori: doi pui de trandafiri scoşi din grădina ei, din cei care vor face flori roz, parfumate, de dulceată, un fir de muşcată ale cărei frunze au un parfum puternic, mentolat, care, zice ea, alungă insectele şi un fir de Crăciuniţă scos dintr-un ghiveci. Dar nu numai atât. Am primit de la ea şi seminţe: de Zorele şi de dovlecel lung, la metru. Din seminţele de dovlecel am făcut răsaduri şi deja sunt plantate în grădină, unde le merge foarte bine, iar din seminţele de zorele am făcut răsaduri, care sunt încă în ghivece, nu le-am găsit locul potrivit.





Şi, uite-aşa, de câte ori ne întâlnim, Mămăiţa ne mai dă cate ceva din grădina ei muncită numai de ea singură, numai cu mâinile ei îmbătrânite, cu care a crescut trei copii, plecaţi toţi pe la casele lor, prin lume. Noi le suntem ca şi copiii lor acum. Tătăiţă a fost mereu cam firav, iar acum nu prea mai iese din casă, iar când iese ar tot vorbi... şi-ar vorbi.... şi-ar vorbi.... vorbă lungă.... repetitivă... aproape aceleaşi povesti mereu... şi mereu... despre copii, despre copilăria lui, despre tot felul de amintiri înnegurate de timp şi uitare. Vorbeşte repede, parcă temându-se că nu apucă să spună tot ce are de spus, să nu ne piardă şi cu o mare pasiune pentru importanţa celor adunate în el de-o viaţă. Şi chiar nu apucă să termine ce-are de spus, căci Mămăiţa îl întrerupe mereu brusc cu câte vreo treabă, lăsându-l cu vorba neterminată. El o urmează tăcut, cuminte, preocupat şi liniştit, iar în tăcerea aia şi în prezenţa lui trecătoare, fragilă şi plină de amintiri, fiinţa lui ni se pare fantomatică, transparentă, ireală. Apare pe neaşteptate şi dispare brusc, ca şi cum nici n-ar fi fost.






Revenind la parcelele acoperite cu paie, am hotărât să începem să punem în primele din stânga verdeţuri de primăvară, combinate cu diverse legume. Ăsta este modelul nostru: combinaţia de plante. Dar nu aşa, oricum. Nuuuu, nu, nu, dragă domnule! Doar pe bază de tabel, de analiză, de studiu temeinic şi riguros prin cărţi şi pe internet. Păi, da! Ce-o ieşi, vom vedea noi ulterior. Vom trage concluziile la sfârşit de sezon, de anotimp, de an.

Mai întâi am decopertat parcelele de paie, ca să curăţăm cele câteva buruieni ce crescuseră în cele peste două luni de când le-am amenajat noi aşa. Paiele le-am pus pe alei, ca să ne fie mai uşor de lucrat în zilele de după ploaie, când noroiul din grădină se lipeşte cu încăpţânare de orice încălţăminte am avea. Soluţia paielor pe alei mie mi se pare genială!







Buuun, apoi am săpat, am greblat şi am trasat liniile de însămânţare. La ultima acţiune, cea cu trasarea liniilor, am folosit un instrument extraordinar de precis, de eficace, de facil, de practic, de simplu şi, totodată, de eficient. Am descoperit acest instrument în gard. Da, da! Chiar în gard. Era băgat între două scânduri din gardul grădinii. Pesemne îl puseseră acolo bunicii (adică foştii proprietari de la care am cumpărat noi, cărora le spunem “bunici” – fac precizarea pentru cei care n-au citit povestea de la început) ca să-l aibă la îndemână pentru lucrările din grădină. Eu l-am descoperit întâmplător, când îmi pregăteam niste marcaje din rădăcinile de porumb pe care noi le depozitasem lângă gardul ăla, după ce le-am smuls din pământ cu mâinile în februarie (da, da, cu mâinile! – a rămas mută de uimire doamna Maria când a văzut ce-am făcut noi, după ce refuzasem oferta domnului Ion de a ne ara el pământul cu tractorul lor). Ei bine, instrumentul ăsta sofisticat aplică în practică un principiu teoretic, unul matematic. Mai concret, unul al geometriei plane, care spune că drumul cel mai scurt între două puncte este... linia dreaptă. Bunicii, pare-se, au fost niste aşi ai matemeticii geometrice, aplicând pentru linia dreaptă o bucată de sfoară mai lungă, pe care au legat-o de cele două puncte, adica, pardon, de două beţe. Linia dreaptă (sfoara) dintre puncte, adică, pardon, dintre beţe, era linia de însămânţare. Aţi înteles? Nuuuuu???? Offf.... O iau de la capăt, dar fiti, vă rog, puţin mai atenţi! Concentraţi-vă putin, ce naiba! Ha, ha, glumesc! 

 




După ce am mai folosit noi şi alte instrumente din dotare, până la urmă.... am însămânţat.
Trei parcele frumuşele. Fiecare cu soiul ei de salată, pe mijloc, încadrate de alte “titluri nobiliare”. Astfel:
Doamna Salată Creaţă-3-soiuri a fost încadrată de Contele de Morcov şi de Baronul von Praz.
Ducesa Salată Little Gem a împărţit acelaşi tron (a se citi “rand”) cu Ducesa Salată Bowl Green, ambele fiind însoţite la bal de Contele de Păstârnac şi de Domnişoara de onoare Sfeclă roşie.
Următorul salon ( a se citi “parcelă”) a fost rezervat tot Doamnei Salate Creţe 3 soiuri care, având o suită mai numeroasă, a solicitat spaţiu suplimentar, unde i-a avut ca invitaţi de onoare pe Domnul Marchiz Usturoi Little Gem şi pe Domnişoarele lui de companie Ridichile roşii Bio Cherry Belle.












 


Ospăţul împărătesc s-a încheiat cu valuri-valuri de băutură împărătească, revigorantă, binefăcătoare, de viţă nobilă, atât de dorită de toţi participanţii la bal, respectiv, apă. Spre seară, după ce s-a terminat toată băutura şi dansul, toţi mesenii erau pe sub... pământ. Adică, aproape toţi. Unii, care aveau rădăcini de familie bună, moştenite din răsăduri, şi-au menţinut cu mândrie şi aroganţă capetele la suprafaţă. Speram noi că aveau să înfrunte, totuşi, cu demnitate noaptea ce avea să vină şi să-i găsim dimineaţa următoare tot aşa, ţanţoşi, fără a fi afectaţi de frigul şi umezeală ce păreau peste puterile lor de supravieţuire. Şi, întradevăr, aveam să constatăm a doua zi că rezistaseră şi că se adaptaseră surprinzător de bine noilor condiţii de trai.



După ce, pe parcursul zilei, se adunaseră pe cer, treptat, treptat, câţiva nori, până seara a fost acoperit de-a binelea de ei. Aceştia aveau să-şi verse, în noapte, încărcătura lichidă peste tot satul şi peste toate dealurile din jur. Odată cu înserarea, spre surprinderea noastră, am constatat că şi greierii şi-au început concertul lor unic, ţârâitor, peste tot în jur. Un concert cu care ne vor încânta de acum înainte câteva luni bune, în funcţie de cât va ţine vremea caldă şi blândă.

Ziua următoare, luni, aveam să pornim într-o nouă călătorie şi să trecem prin noi peripeţii prin Ţara lui....lui....

Eeeeei.... Nu vă spun încă!.....

Mister......




















Şi, uite-aşa,
am încălecat pe-o şa,
Una nouă şi albastră,
şi v-am spus povestea noastră.

Adică, deocamdată, doar o parte din ea.

Din Grădina lui Dumnezeu:12.05.2016
***

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu