Umblă vorba-n sat şi se tot minunează lumea de câte am reuşit să facem noi doi până acum. “Da’unde aţi învăţat voi, maică, să faceţi aşa?” – ne tot întreabă Mămăiţa-vecina de câte ori ne găseşte în grădină lucrând. Neam de neamul lor n-a văzut în satul ăsta o astfel de organizare a grădinii. Toţi se miră. Tinerii (ăia puţini care mai sunt pe-aici) şuşotesc pe la porţi, iar bătrânii (adică aproape tot satul) îşi fac cruce a mirare. Cam jumătate din sătenii satului sunt neamuri cu Mămăiţa. Unii îşi cam fac de treabă, în ultimul timp, pe la ea, prin grădină, pentru a arunca un ochi curios şi în grădina noastră.

“Ziua bună, vecine! Da’ fain aţi mai lucrat aici! Mai aveţi?”

“Da, mai avem câte ceva.”

“Ei, bun! Spor la treabă, Doamne-ajută!”

“Mulţumim, Doamne-ajută!”

Unii, mai îndrăzneţi, chiar ne spun că nu le vine a crede cât e de frumos. Şi poate nici pentru voi, cititorii acestor însemnări, n-ar fi de crezut toate câte am tot povestit noi aici, dacă pozele n-ar sta mărturie. Căci, întradevăr, frate, parcă prea e de necrezut! Chiar nici nouă nu ne prea vine a crede! Nici că am reuşit să facem atâtea singuri, într-un timp atât de scurt, în doar vreo două luni, de când am început să ne jucăm în grădina, nici că Grădina noastră arată aşa cum arată şi că putem şi noi, ca tot omul normal – nu? - să ne lăudăm pe facebook cu o poză, acolo, cu un biscuite, cu un pişcot, cu o măslinuţă. Pardon, am vrut să spun: cu o frunză verde de ceva, cu un fruct, acolo, de ce-o fi el, cu o rădăcinuţă oarecare, să nu ne vorbească unii pe la colţuri că nu i-am servit cu nimic când i-am poftit în curte. Păi, nu? Păi, cum altfel?

Astăzi vom face un fel de up-date a agendei, căci în săptămâna care a trecut multe s-au mai întâmplat pe-aici şi n-am apucat încă să ne lăudăm cu ele. Păi, dacă nu ne lăudăm noi, atunci cine? Dacă nu acum, atunci când? Ah, ce-mi plac citatele astea din folclorul naţional românesc!

Buuun, săptămâna trecută a fost precum dinţii babei: o zi cu soare, una cu ploaie, una cu soare, una-două cu ploaie. Nu-i bai, nu ne plângem, dimpotrivă, pentru noi a fost foarte bine! Ne-a scutit de foarte mult efort privind udatul grădinii. Efort, egal = scoate apa din fântâna, vreun milion de găleţi de 10 l + cărat milionul ăsta în grădină cu braţele sau cu roaba + umplut, pe rând, sutele de stropitori (da, bine, bine, doar două, bine că le-ati văzut voi în poze! nu poate omul să mai zică nimic!) + trecut cu grijă maximă printre rânduri, cu stropitoarea grea în mână şi încercat stropit numai plantele din proximitate, nu şi propriile picioare/papuci/ciorapi. Încercarea presupune, deeesigur, doar existenţa unui act de voinţă, nu, automat, şi reuşita.

Ploaie-ploaie, bună-bună, dar noi aveam câte ceva de bifat în agenda de lucrări şi, deoarece încă n-am ajuns la performanţa de a ne strecura printre picaturile de ploaie, am cam stat la pândă: cum stătea ploaia, cum eram şi noi cu instrumentarul de lucru pe teren; cum venea ploaia, cum ne strângeam jucăriile şi intram în casă. Totuşi, uneori am lucrat chiar şi pe ploaie, prin pământul ud, prin noroi. A fost tare distractiv. Au fost şi furtuni, au fost şi valuri de frig, de-am fost nevoiţi să facem iar focul noaptea de mai multe ori. Şi încă îl mai facem, în zilele ploioase, chiar dacă afară sunt peste 20 de grade, căci pereţii încă sunt reci, iar cărămida lor ţine răcoare în interiorul zidurilor. Au fost şi zile caniculare, cu temperaturi de peste 28 de grade, zile în care, în casă, erau în jur de 20-22. Super, nu? Afară leşinam de cald, iar înăuntru eram nevoiţi să ne luăm pe noi ceva cu mânecă lungă, ca să nu tremurăm.

În continuare, înainte de orice, trebuie să vă reamintim că, indiferent de vreme, în fiecare dimineaţă, noi ne facem rondul de inspecţie. Verificăm tot. Starea plantelor, evolutia lor de la o zi la alta, măsurăm tot cu sublerul, cu centimetrul, cu milimentrul şi cu ochiometrul. Fiecare plăntuţă, fiecare frunzuliţă, fiecare floricică, fiecare copăcel. Cât au mai crescut, ce-a mai răsărit, ce-a mai înflorit, care-cum merge, care-ce nevoi are şi alte chestii din astea plicticoase pentru unii dintre voi. Pentru noi, însă, inspecţia asta de dimineaţă este foarte importantă. Ea ne încarcă maxim cu energie şi cu poftă de treabă. Ne bem cafeaua, trezim câinii, pe Toni şi Chichina, (care, de când s-a mai încălzit afară, dorm la uşa noastră în loc să doarmă în coşuleţele lor căptuşite cu blăniţe de miel) apoi plecăm pe teren, la verificat, analizat, concluzionat şi bucurat.

Ne bucurăm mai ales când ceea ce constatăm pe teren este foarte promiţător, ştiind după cât efort de-al nostru au ajuns ele să fie aici ceea ce sunt acum şi, mai ales, ceea ce vor fi ele... în curând. Adică, pardon, ceea ce sunt deja în potenţial. Hi...hi...hi... Am zis-o bine, nu?

“Uite, a mai ieşit un dovlecel!”

“Vezi? Azi este înnorat, n-o să avem gândaci de Colorado la apel. Cartofii cresc frumos, iar ei n-o să le simtă lipsa. Nici noi, de altfel.”

“Pisoiaş, au ieşit ridichile! Uite încă una! Şi încă una acolo!”

“Salata e foarte bine, varza Kale la fel, Bobul creste nesăbuit, iar lintea şi cu năutul au luat-o razna de tot!”

“Grâul şi ovăzul ne-au întrecut toate aşteptările, de mâine putem începe să ne producem singuri propriul suc verde de marţian. Să scoatem storcătorul din cutie şi să-l montăm.”

“Dovlecii de plăcintă au rezistat cu brio zilelor caniculare. Bine că i-am udat la timp!”

“Moş Porumb a ieşit şi el! Trebuie să-l mai rărim pe ici, pe colo. Au ieşit din toate boabele, nu trebuia să punem câte două. Au fost seminţele foarte bune.”

“Inul e ok, gălbenelele şi crăiţele sunt la locurile lor, îşi păstrează cumpătul, gulia, usturoiul, sfecla roşie şi morcovii îşi respectă promisiunile şi se menţin în grafic.”

“A înflorit şi socul! Să culegem flori, să facem socată!”

“Uite, merişoarele! Uite, şi perişoarele! Şi gutuiţele! Şi piersicuţele!” Şi... zmeuriţele! Şi, căpşunicile! Două mari şi două mici! Multe mari şi.... puţine mici. Cele mai bune căpşunici!”

Toţi pomii fructiferi plantaţi de noi s-au prins şi se dezvoltă excelent, coacăzii de la “Permacultura Strâmbeni” sunt super-ok, castanul comestibil este şi el plin de frunze, pomul de stafide creşte catifelat, încet, dar sigur, chiar dacă acum este încă pitic, dar nu atât de pitic cum sunt cei doi Pawlonia, crescuţi de noi în balconul din Bucureşti din seminţe culese din copaci (da, da, chiar din minusculele şi aproape invizibilele alea de seminţe!), iar viţa de vie se ţine tare să scoată şi ea o recoltă considerabilă de struguri după o nesuferită de brumă din aprilie care a cam afectat-o. Dar o vedem, nu se lasă ea cu una cu două! Pentru noi ea va face tot ce-i stă în putinţă, astfel încât, la toamna, să ne desfătăm din plin cu aromele ei.

Inspecţia de dimineaţă are în vedere şi florile. Trecem pe rând pe la fiecare tufă, verificăm, mângâiem, giugiulim, drăgănim, mulţumim şi zâmbim, iar, la final, ne promitem reciproc frumuseţe şi bucurie. Noi le udăm, ele înfloresc. Noi le vorbim, ele cresc frumos. Noi le curăţăm de buruienile invadatoare, ele se ramifică şi se înmulţesc. În bulbi, în rizomi, în seminţe, fiecare pe rostul ei.

Crinii au înebunit de tot, vorba cântecului. Au crescut atât de mulţi şi atât de înalţi încât nici nu-mi vine să cred! Tufele de crini dintre casă şi gardul dinspre drum sunt exagerate! Sunt chiar mai înalte decât mine! Pentru unele, pe care am vrut să le fotografiez, am fost nevoită să mă ridic pe vârfuri, să mă întind după cupele din vârf şi să aplec încet înspre mine lujerul lor înalt şi gros ca să ajung să le văd florile extravagante! O minune de flori portocalii! Toţi crinii Bunicii sunt portocalii. Toţi. Aşa cum toate lalelele ei sunt roşii. Şi aşa cum toţi bujorii ei sunt roz, două nuanţe de roz. Doar în privinţa unor trandafiri nu mă pot pronunţa, sunt încă boboci. Dar crinii chiar ne-au impresionat, aşa cum au făcut-o şi lalelele! Intenţionez să-i mut, cumva, pe toţi în faţa casei, astfel încât anul viitor, la următoarea înflorire, să-i avem pe toţi în faţa ochilor şi să-i admirăm ca pe o colecţie, ca pe o comoară.

Bujorii au început şi ei să se deschidă de peste tot. Flori mari, globulare, uriaşe şi atât de parfumate, mai ceva ca trandafirii! O nebunie de flori! Unii sunt roz, alţii sunt vişinii. Mămăiţa-vecina are şi ea bujori: roz, vişinii şi albi. Mi-a oferit şi unul alb într-o zi, împreună cu un braţ uriaş de spanac şi cu unul de salată (de m-am săturat maxim de spălat la frunze, atât de multe au fost!). S-a deschis bujorul acela alb la fel ca şi cel precedent, primit de la ea, cel vişiniu. Cât o minge de fotbal! Mi-a promis că, după ce se trec florile, o să-mi dea şi mie câtiva rizomi de bujori albi şi vişinii timpurii, că prea m-a văzut cum îmi străluceau ochii de bucurie când i-am primit de la ea.

Mai departe. Trandafirii Bunicii cresc frumos, tufele se măresc şi se ramifică şi sunt pline de boboci. Unii se deschid usor şi le-am văzut culoarea, sunt fie roz, fie roşii, dar cei mai mulţi ascund încă în boboci misterul culorii lor. Şi trandafirii căţărători sunt plini de boboci şi abia îi aştept să înflorească. Sunt roşii. Cei doi trandafiri căţărători cumpăraţi de noi sunt: unul roz şi unul oranje. I-am pus la portiţa dinspre fântână, de-o parte şi de alta a unei pergole pe care, sperăm, s-o încarce la anul cu flori. Amenajăm acolo un coltţ de “Secret Garden”.

Clematitele sunt cumpărate de noi. Avem patru: una roz cu alb, una violet cu roz, una mov şi una albastră. Au înflorit, deocamdată, doar două. Le-a trecut deja primul rând de flori, iar acum se întind şi se caţără pe gard, pregătindu-şi următorul rând de boboci. Florile lor sunt uriaşe, spectaculoase şi durează foarte mult. În plus, atrag tot timpul albinele, ceea ce nu poate decât să ne bucure!

Iasomia roz am adus-o noi din Bucureşti, în ghiveci. Am cumpărat-o din Obor, cu promisiunea, din partea vânzătoarei, că este iasomie albă, clasică, din aceea parfumată. Am fost un pic dezamăgiţi cand ne-a înflorit prima dată în balconul apartamentului de la etajul 8 (unde am stat în capitală), însă ne-a trecut repede, căci florile ei roz sunt foarte frumoase, foarte multe şi durează foarte mult. Nu au parfum, însă frumuseţea lor compensează. Ulterior, am primit în dar şi o iasomie albă, însă, fiind pui, va înflori, probabil, abia anul viitor. Cea roz, însă, a făcut furori în această primăvară, cu un spectacol deosebit prin florile ei în chiorchine. Pe măsură ce se va înălţa şi se va face tufă, puzderia de flori care îi va umple crengile o va face foarte admirată de oricine.

Zona coniferelor este şi ea în foarte bună stare. Am amenajat-o chiar lângă coşer (a se înţelege “hambar pentru porumb”), în faţa casei. În iarna ce-a trecut ne-am dat seama câtă nevoie aveam să vedem verde în jurul nostru, aşa că ne-am cumpărat nişte conifere (pe lângă cele adunate de noi de pe ici, de pe colo). Pinul are aproape doi metri şi este plin de muguri noi, ca nişte lumânărele în continuă creştere. Bradul de Normandia are şi el muguri noi, verde crud, cu vârfurile cafenii, cruzi, de mai mare splendoarea! Va fi un brad frumos, pe cinste, tocmai bun de împodobit de Crăciun. Deocamdată abia are vreo 70 cm. Molidul pe care l-am adoptat noi de pe scările unei case părăsite este şi el bine, are muguri şi creşte frumos. Cei 30 de cm ai lui îl fac foarte mândru şi cu foarte mult tupeu în faţa trifoiului care îl înconjoară din toate părţile şi care pare uneori că-l cam năpădesc. De fapt, îl ajută să aibă umezeală la rădăcină, iar el, coniferul cel viteaz, îi mulţumeşte şi îşi dezvoltă mugurii de la o zi la alta văzând cu ochii. Micuţul brăduţ adoptat şi el din pădure este încă în faza de adaptare. Sperăm să reuşească.

Alături de ei se înalţă frumuşel şi micul sequoia, acum de doar vreo 80-90 cm. Dar se va face el mare! Are un frunziş foarte frumos şi interesant, cu ace căzătoare iarna, verzi în anotimpurile calde, dar frumos colorate în roşu-cărămiziu spre toamnă. Abia aşteptăm să-l vedem schimbându-şi coloritul, după cum îi sunt promisiunile speciei. O vedetă specială este şi mesteacănul care are acum peste 2 metri şi care, fiind încă puiet, nu are coaja trunchiului albă. Dar şi când o va avea!

Mai sunt şi alte flori care îşi aşteaptă rândul la înflorire şi care acum au doar nişte frunze în creştere şi, eventual, boboci (Mâna Maicii Domnului, Gladiolele clasice ale bunicii, Gladiolele exotice Canna, tot ale Bunicii, irişii mov şi crinii albi, imperiali, cumpăraţi de noi, levănţica adusă din Bucureşti, care are şi ea o mulţime de spice cu boboci, precum şi mai mulţi pui de muşcate curgătoare roşii şi roz), în timp ce unele au rămas în această primăvară/vară neînflorite, pregătindu-ne o mare surpriză pentru anul viitor (Magnolia albă stelata, Magnolia liliachie, clasica, Pipa turcului, Glicina, Karria japoneză, cu florile ei mici şi galbene, liliacul alb – toate aduse de noi, din Bucureşti).

Iar în sera de răsaduri aşteaptă şi alţi pui de diverse alte flori şi copaci despre care încă nu povestim. Să vedem mai întâi ce se prinde şi ce nu. Şi, să nu uit, în curând se va umple curtea cu un covor de floricele multicolore, florile de piatră. Acum covorul este verde, doar cu frunzele lor. Chiar mă gândesc cu îngrijorare cum vom mai ieşi/intra noi cu maşina din/în curte după ce vor înflori, căci `sigur nu n-o să ne lase inima să trecem cu roţile peste ele.

După ce terminăm de inspectat grădina de legume şi pe cea de flori, urmează.... urmează!.....urmează!!.... Ei, bine, da, urmează LIVADA!!!! Acolo intrăm ca într-o altă lume. Una a poveştilor. Acolo parcă pluteşte peste tot, printre copaci, printre flori, printre firele de iarbă, ori dinspre lizieră, un anume mister, o taină adâncă, un descânt. Pare un colţ de pădure luxuriantă, în care poţi să înoţi printre buruienile crescute până la brâu, în care fiecare pas este o descoperire, fiecare colţ este o uimire, fiecare înaintare spre orice direcţie este o demonstraţie de curaj şi de măiestrie.

Verdele pare mai mult decât tot verdele lumii. Este o simfonie de verde acolo, un ritual al verdelui, un vals, o meditaţie profundă, o poezie de verde intens, o invocaţie divină şi o respiraţie adâncă a verdelui prin toţi porii, prin toate celulele, prin fiecare foton de lumină, prin fiecare particulă de aer, de picioruş de gâză, ori de aripă de flutur. Este o rugăciune pioasă în verde turquoise ridicată spre Cer şi o smerită credinţă de integrare în Verdele Absolut, este mai mult decât o simplă fotosinteză în verde, este o ascensiune în verde intens, o disipare radiantă în fire luminoase de verde transparent, verde translucid, verde strălucitor, verde smarald, verde înălţător, verde sacru, diafan, angelic.

Livada este locul în care copilul uită că este copil, adultul uită că este adult, iar bătrânul uită că este bătrân. Este locul în care rădăcinile devin aripi de fluture, iar fructele se preschimbă în omizi visătoare. Este tărâmul în care nu doar mergi. Pluteşti, zbori, înoţi, aluneci, te cateri, alergi, sari, păsesti fin, în vârful picioarelor, ori calci apăsat, pentru ca apoi... iar să pluteşti... iar să zbori.... şi iar..... şi iar....

Zgomotele, foşnetul frunzisului, cântecul păsărilor, al privighetorilor, al cucului, al pupezei, zumzăitul gâzelor, acestea toate nu pot fi descrise, nu pot fi înţelese şi nici imaginate. Trebuie simţite direct cu propriile simţuri. Din chiar mijlocul feeriei, din chiar mijlocul poveştii, din chiar pielea personajului.

Livada este acum necosită şi va mai sta astfel un timp. Până când va ajunge la noi coasa aceea fermecată, aceea şi nu alta, aceea făcută anume pentru Livada noastră, anume pentru noi. Până atunci, livada noastră va rămâne ca într-un colţ de basm în care te poţi întâlni fie cu balauri şi zmei fioroşi, fie cu zâne şi pitici, fie chiar cu spiritele naturii, Fairy, Spiriduşi, Gnomi, Elfi, Silfe ori Silfide.

Dacă trecem dincolo de livadă, dincolo de coama dealului, ochii şi sufletul, deopotrivă, ni se scaldă în energiile blândeţii, cuvioşeniei şi smereniei ce curg frumos înspre sat dinspre zidurile mănăstirii, ale bisericii, dinspre inimile preoţilor şi ale călugărilor retraşi din lume, prea-binecuvântători de Dumnezeu, prea-slăvitori de Duh Sfânt, prea-cucernici şi prea-bine-voitori în faţa Cuvântului Celui Prea Înalt, pe care şi noi îl rostim, îl simtim şi îl trăim. Dar despre asta nu prea vorbim. Nu aici, în orice caz. Aici ne jucăm, glumim, povestim şi ne lăudăm cu Grădina, desigur. Despre cele serioase, sfinte şi intime, avem un alt spaţiu. “Prietenii ştiu de ce!”

La final vă vom dezvălui câte ceva despre ce-am mai plantat noi în grădină de la ultimele mărturisiri/dezvăluiri. Deci, unde rămăsesem? Ah, da, la Împărăţia Năutului şi a Lintei. Ca să n-o mai lungesc inutil, având în vedere că balurile respective oricum s-au terminat cam de multişor, că s-au strâns toate tacâmurile şi s-au spălat deja toate vasele, iar cineva a stins şi lumina, vă voi enumera sec toţi participanţii şi însoţitoarele, toate damele de companie şi cavalerii de onoare, toţi pajii, servitorii, cârciumarii şi cameristele care au fost de faţă la petrecere.

Astfel, lânga zona salatelor, în continuare, am pregătit o zona a verzelor:

1. Varză albă Golden Acre Bio, încadrată de-o parte şi de alta de Conopida Self Blanche Bio şi de Broccoli Bio

2. Varză de Buzău Lalu, încadrată de-o parte şi de alta de Usturoiul de Buzău Lalu, de Usturoiul Bio şi de Ţelina Lalu

3. Varză Kale Bio, încadrată de-o parte şi de alta de Gulia White Vienna Bio şi de Spanacul Bio Bloomsdale

Alături, am creionat o zonă pentru Hrişcă, două soiuri (Raspunzel şi Bio-Naturalia), şi pentru Susanul Bio.

Apoi, am pregătit o zonă a pepenilor, astfel:

1. Pepene galben parfumat – 15 cuiburi

2. Pepene galben ţărănesc – 5 cuiburi

3. Pepene verde cu dungi – 5 cuiburi

4. Pepenoaice Lalu – 5 cuiburi

5. Pepene verde – 5 cuiburi

În spatele serei am continuat cu zona Bamelor şi a Fasolei Mung, după cum urmează:

1. Bame Lalu – 2 randuri

2. Fasole Mung – 12 cuiburi

Aromaticele, mai precis – doar o parte din ele, au fost organizate în ordine, disciplinate pe o parcelă, astfel:

1. Patrunjel

2. Mărar

3. Muştar

4. Salvie

5. Coriandru

6. Rucola

7. Melisa

8. Busuioc

9. Leuştean

Cam atât, deocamdată. Mai avem câte ceva de plantat, dar, până acum, asta e. Este binişor, nu-i aşa? Oasele noastre smerite spun că da. Toţi muşchii nostri din dotare, de asemenea. Toate articulaţiile, spatele, genunchii, mâinile, degetele şi gâturile, la fel. Am uitat ceva? Fiecare fibră din corpurile noastre, fiecare tendon şi cartilagiu spun la fel, şi anume că tot ce-am lucrat până acum este mulţumitor. Că este mai mult decât atât, este chiar foarte bine! Ba, că este chiar extraordinar de bine! Mai bine decât ar spune oricine! Mai bine decât ar putea oricine! Atât de bine, încât nici nu permitem cuiva, oricui, să spună oprice altceva. Nici măcar să gândească altceva. Nici măcar să glumească în alt sens decât cel enunţat mai sus. Nici măcar să....

Pe bune, aţi înteles, da? Numai noi ştim cum ne-a fost. Ceea ce nu vă dorim şi vouă. Păi, cum credeaţi că am făcut noi tot satul să se minuneze de grădina noastră? Stând întinşi pe şezlonguri, la soare, picior peste picior, cu pălăriile pe cap şi cu ochelarii fumurii la ochi, cu câte o Piña Colada ori o Bloody Mary într-o mână şi cu cealaltă dând, plictisiţi, like-uri pe facebook?

Doar Toni şi Ginuţa au fost martorii celor povestite mai sus. Ei, da, ştiu. Ei au văzut tot. În ultimul timp, de când nu mai au voie în grădină, este adevărat, văd doar prin gard. Păi, înainte inspectau direct la faţa locului, fără să ţină cont de limite, de tărâmuri diferite, de graniţe şi alei. Treceau de-a dreptul dintr-o ţară în alta, fără paşaport de liberă trecere şi fără să ţină cont că puteau călca în picioare niscaiva invitaţi la baluri. Aşa că, de ceva vreme, ne supraveghează lucrarea şi petrecerile de la postul de control Trecere Frontieră-Poartă. Toni mai încearcă uneori să treacă fraudulos graniţa, însă este întors cu coada între picioare, la propriu, cu câteva apelări politicoase, dar ferme: “Toni! Înapoi! Acasă!” Cum el este atât de conştiincios, încât nici când doarme n-are linişte de grija fragedelor răsaduri ce ajung pe mâna noastră şi, apoi, direct în pământ, în grădină, stă şi pândeşte vigilent de la poartă, ori de la postul de control din sera de răsaduri, din Incubatorul de vise. Oricum, amândoi, şi Toni şi Ginuţa, ne laudă şi ne susţin maxim!

Eeeeeeei, şi de vreo săptămână încoace, ne încheiem zilele de joacă prin grădină delectându-ne cu bunătăţuri tot una şi una, culese cu mâinile noastre. Cu căpşunici, adică. Aproape coapte, bineînţeles.

Seara ne retragem la culcuş obosiţi, dar foarte mulţumiţi şi încrezători. Ceea ce vă dorim şi vouă! Adică, partea a doua, desigur, şi, dacă este posibil, fără partea întâi. Uneori mai întârziem pe-afară ca să admirăm luna şi să ascultăm greierii şi cântecul privighetorilor, păsări care cântă mai ales noaptea târziu, după ora 12.

Crai Nou sau Lună Plină, cu stele sau fără, senin sau înnorat, Cerul Nopţii este la fel de uimitor şi de frumos precum este şi cel al zilei, înnobilat de Soarele A-toate-Luminător.