Locuim într-un
sat în care oieritul este ocupaţia principală a sătenilor. De câteva săptămâni
oile au început să fete miei. De vreo două ori am ieşit şi eu la
poartă şi am întâmpinat turmele de oi la întoarcerea
de la păşunat, dorind să văd şi să mângâi şi
eu mieii proaspăt fătaţi chiar atunci, sus pe deal. Ciobanul mi-a dat într-o
seară unul în braţe. Mielul a scârţâit după mumă-sa, iar ea şi-a întins imediat botul behăind lung către el.
A fost ceva magic. Am simţit legătura lor unică, inconfundabilă şi indestructibilă, legătura de aducere la viaţă.
Azi a fost jale
mare peste sat.
Azi au venit în
sat tir-uri mari specializate în transportul animalelor vii. Mâini de afacerişti versaţi au smus mieii din ţarcuri, de lângă
mamele lor, ignorându-le plânsul ascuţit şi
speriat, i-au încărcat în maşini, au plătit
preţul convenit şi au plecat.
Se apropie Paştele oamenilor. Tradiţiile lor cer sacrificiul
inocenţilor.
În urma maşinilor a rămas plânsul şi jalea oilor.
E deja noapte târziu,
dar de prin curţile din jur încă se mai aude behăitul lor prelung, insistent,
rugător, chemător de miei la alăptat...
Încă plâng. Şi
ele şi eu.
De ce?... De ce??... De ce???...
Din Grădina lui Dumnezeu: 19.03.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu