O zi obişnuită
de februarie. Vineri 12 februarie. Prin faţa porţii noastre trece un Audi A6. Sau
chiar A8. Oricum, un A mare. Uriaş! Ultimul sau penultimul pe listă. Frumos,
curat, lucios, bleumarin. Soarele râdea vesel oglindindu-se orbitor în
geamurile lui strălucitoare, ori în caroseria-i impecabilă. “Hmmmmm....Cine-o
fi? Şi unde s-o duce?” s-a întrebat Adrian în gând, văzându-l cu
coada ochiului, în drum spre magazia de lemne. Dincolo de casa noastră mai este
doar o singură gospodărie înainte de marginea satului. Apoi dealul cu păşunea
turmelor de oi.
A intrat el în
magazie, dar a ieşit aproape imediat afară, nedumerit de lătratul câinilor noştri,
Toni şi Gina. La poartă – o barbă lungă şi
neagră înconjurată, de sus până jos, de straie negre.
-
“Doamne-ajută!” se aude
salutul de dincolo de poartă. “Ce faceţi? Am venit să ne cunoaştem, eu sunt stareţul mănăstirii,
suntem vecini cu dumneavoastră, acolo, în spatele grădinii. Bucuroşi de oaspeţi?”
-
“Bună ziua! Doamne-ajută! Bine aţi venit, vă rog,
poftiţi, intraţi în curte.” – l-a îmbiat Adrian
politicos şi surprins de o aşa vizită neasteptată. “Vă invit în casă, în bucătărie, unde este
mai cald. Soţia găteşte şi....”
-
“Ooooo, chiar mă bucur! Că ne-ar interesa şi pe
noi ce gătiţi! Poate venim la dumneavoastră într-o zi şi cu bucătarul nostru pentru
nişte reţete mai simple şi sănătoase, că am înţeles că sunteţi vegetarieni şi
ne-am dori şi noi să cunoaştem mai multe feluri de mâncare fără carne, că nici
noi nu mâncăm. Da’ chiar deloc-deloc nu mâncaţi carne?”
Eu – în bucătărie. Eram pe la mijlocul
procesului de producţie în realizarea unei supe-creme de linte. Reţeta: super
simplă. Se fierb cu sare şi cu câteva linguri de ulei toate legumele (ceapă,
morcov, ţelină şi vreo două-trei ciuperci), iar separat se fierbe şi lintea (fără
sare). Când sunt gata, se strecoară, se amestecă legumele fierte cu lintea
fiartă, se pasează cu blenderul, se subţiază cu lichidul rămas de la fiert şi,
dacă este cazul, se mai adaugă apă fiartă pentru consistenţa dorită. Se adaugă
puţin bulion, sare, piper, boia de ardei iute (sau chiar ardei iute tocat) şi
se mai dă un clocot pe foc. La final, se aruncă în oală vreo trei-patru căţei
de usturoi tăiaţi în bucăţele mici, se ia de pe foc şi se pune capacul, pentru
ca usturoiul să-şi dezvolte aroma. Banal de simplu, dar iese o minunăţie!!!!!
Când am auzit voci afară, mi-am dat seama
că avem vizitatori. M-am gândit că poate era domnul Ion. În dimineaţa aceea el
mai fusese pe la noi cu doamna Maria şi ne arătaseră cum se taie via. Ne tăiaseră
lăstarii de la întreaga vie din faţa casei şi din grădina de flori. Eram
entuziasmată că lucrarea asta era atât de simplă. Ne-am uitat la ei cum fac şi
ne-am dat seama că puteam face şi noi asta ulterior, singuri, fără teamă. Cleşti
speciali de tăiat via aveam deja. Doi. Ni-i cumpăraserăm dinainte de a pleca
din Bucureşti. Ştiam că vom avea nevoie la vie şi la livadă. Ba chiar îi şi folosisem
cu o zi înainte, când scurtasem lujerii de la zmeuri şi muri.
Fusesem tare mândră
de mine la final de zi, după ce am curăţat şi în jurul tufelor toate frunzele
uscate şi alte resturi vegetale depuse de vânt şi de iarnă. Făcusem acolo o curăţenie
impecabilă, ca în bucătărie. Metodic. Temeinic. Cu insistenţă şi
meticulozitate. Cu grebla. Aproape că-mi venea să scot şi mătura şi aspiratorul.
Nici o frunză uscată să nu mai rămână printre lujerii ăia frumos curăţaţi.
Glumesc, bineînţeles.
Doar nişte lăstari de căpşuni m-au învins cu frunzele lor
viguroase, ce fuseseră toată iarna verzi, uimindu-ne cu rezistenţa lor teribilă
chiar şi la gerurile de sub -10 grade şi care aveau întăriri în jur extrem de
numeroase, împrăştiate prin toată grădina, mai ales în deal, spre via cea mare,
unde nici nu avem pe unde să călcăm de ele.
Viţa de vie din grădină, cea mare, întinsă
pe spalieri, pe rânduri, precum şi cea mică, înălţată pe araci, aveau să se
lucreze puţin diferit, după cum ne spusese domnul Ion. Poate că de aceea
revenise la noi, mă gândeam eu, să ne arate şi asta. La prânz plecase cu doamna
Maria acasă, pentru a mânca şi ei, ca tot omul. Când am auzit glasuri în curte
am crezut că revenise el, deşi nu stabiliserăm să mai facem ceva împreună în
ziua aceea.
Cum ştiam că este Adrian pe afară, n-am
mai ieşit din bucătărie în curte şi mi-am văzut de treabă mai departe. Eram la
momentul crucial al pasării legumelor cu blenderul, când uşa s-a deschis larg şi
a intrat înăuntru, la îndemnul lui Adrian, un preot înalt, mare, cu barbă lungă,
cu haina neagră, până în pământ, şi cu un zâmbet larg pe faţă. Tânăr, nu mai
mult de 35 ani. Dar mare. MARE! Aproape cât uşa noastră din bucătărie. Cel puţin,
aşa mi s-a părut mie atunci. S-a întunecat bucătăria! Glumesc.
-
“Doamne-ajută! Ce faceţi? Am venit să vă cunoaştem,
că am auzit că aţi cumpărat aici casa de la bătrânu’Baciu şi v-am văzut prin
grădină, prin capăt, unde-i gardul dintre noi. Da’ce bunătăţi gătiţi aici?”
Şi, uite-aşa, am
tot stat de vorbă cu părintele de una-de alta, cam vreo jumătate de oră. Despre
mâncare şi reţete, despre grădină şi lucrările ce trebuie începute primăvara,
despre mănăstire şi trăitorii din ea, despre noi.
-
“Şi câţi ani aveţi? Da’aveţi copii? Şi cu ce vă
ocupaţi? Şi cum vi se pare la noi, în sat? Dar cum aţi ajuns să cumpăraţi
tocmai aici?” – curgeau frumos, armonios şi deloc invaziv,
dar cu o vădită curiozitate, întrebările părintelui.
Aflase el, de bună seamă, câte ceva despre
noi de la oamenii din sat, poate chiar de la domnul Ion şi de la consoarta
dumnealui, dar răspunsurile direct de la sursă sunt întotdeauna cele mai
valoroase. Plus că, astfel, ne-a cunoscut personal, ne-a văzut, ne-a ascultat,
ne-a cântărit din priviri, ne-a citit cât a putut şi cât s-a priceput şi a înţeles
Sfinţia Sa că nu suntem nici doi extratereştri prăbuşiţi din eroare de pilotaj în
satul lor, nici doi urmăriţi penal, ascunşi prin coclauri de litera şi mâna legiuitorului,
nici doi nebuni rătăciţi, fără nici un căpătâi şi cu mintea sorcova. Tot atât
de adevărat este că, de fapt, a plecat de la noi la fel de nedumerit pe cât a
venit în privinţa noastră. Păream oameni serioşi şi cuminţi, dar informaţiile
culese anterior, precum şi cele primite direct de la noi tot nu-l satisfaceau. “Cum, domn’ne,
ne-am mutat noi tocmai din capitală în satul lor îndepărtat, când, se ştie,
oamenii fug disperaţi de munca de la sat, ca să câştige mai uşor, la oraş, o pâine
mai bună?” Asta îi părea de neînţeles.
În ochii lui arătam ca nişte turişti sezonieri,
atraşi şi entuziasmaţi de idilicul şi exotismul vieţii de la ţară. Totuşi, noi
cumpărasem o casă în satul lor. Şi aveam deja două luni şi jumătate de când stăteam
în ea, în plină iarnă, cu toate provocările specifice unui asemenea început. “Cine sunteţi voi,
dom’ne, şi ce doriţi să faceţi aici?” Curiozitatea nu avea margini.
După ce ne trecuse pragul Poliţia satului, iata că venise rândul Bisericii să
vadă ce era cu noi. Dacă nu vine Mahomed la munte, vine muntele la Mahomed.
Când Adrian i-a
arătat şi germenii de linte încolţiţi din borcanele în care unii erau gata de a
fi consumaţi, iar alţii erau în diferite stadii de evoluţie, a făcut ochii şi
mai mari, iar întrebările nu mai conteneau. “Şi cum îi mâncaţi? Şi cum îi puneţi? Şi când sunt gata?” Părea un om cu mintea şi sufletul deschise şi
ceva mai emancipat, căci primea cu mare interes detaliile pe care noi i le
ofeream.Totuşi, nu i-am
spus nimic despre fasolea mung, ori de goji, de quinoa, ori de chia.
Chiar a mângaiat-o
şi pe Ema de câteva ori, după ce zurlia s-a liniştit din lătrat în braţele mele
şi a redevenit pufoşenia drăgălaşă şi scumpă, dar nu înainte de a-şi face numărul
de monstru înfricoşător şi dezlănţuit, care trebuia să ne apere de marele
pericol apărut pe neaşteptate în curtea noastră. Deh, aşa învăţase ea de la
Toni şi Gina că se procedează cu toţi intruşii care mişcă în raza lor vizuală,
indiferent dacă ne trec poarta sau doar trec pe drum, prin faţa ei. După ce i-am
liniştit avântul şi i-am anulat prerogativele de dulău de pază, a rămas doar
jucăria drăgălaşă şi fină pe care nu te-ai mai sătura să o mângâi şi să o
zmotoceşti. Şi căreia nici părintele nu i-a rezistat.
Într-un final,
Sfinţia Sa Stareţul ne-a mulţumit de primire şi ne-a invitat şi pe noi pe la
ei, pe la mănăstire, rugându-ne ca să-i permitem bucătarului lor să vina într-o
zi pe la noi ca să-i dăm câteva din reţetele noastre culinare. Unele simple. Uşor
de făcut şi cu ingrediente la îndemâna lor.
Luându-şi rămas
bun, a ieşit din bucătăria noastră la fel precum venise: zâmbind cu toată faţa. Concluzionase, desigur,
că nu suntem nişte indivizi periculoşi, ba, chiar dimpotrivă, că le suntem nişte
vecini interesanţi, plăcuţi, cu care le va fi drag să convieţuiască.
Trebuie să
subliniez că, deşi în redactarea acestei însemnări, am folosit un ton glumeţ şi
jucăuş, întâlnirea noastră s-a derulat sub auspiciile bunei cuviinţe,
respectului şi bunăvoinţei reciproce. A fost o interacţiune plăcută, relaxată,
cu un schimb echilibrat de energii, informaţii şi lumină.
Dumnezeu ne
deschisese o uşă la care încă nu bătusem, dar în faţa căreia ajunsesem de ceva
vreme: uşa bunei vecinătăţi cu reprezentanţii şi trăitorii mănăstirii de lângă
noi, cea pe care o fotografiasem de nenumărate ori până în acea zi şi pe care speram
să o şi vizităm cât de curând. Nu se ivise încă momentul potrivit. Schimbasem
doar câteva impresii peste gard cu unul dintre călugări, în vreo două-trei rânduri,
când ne nimeriserăm deodată prin grădini, în zilele mai însorite.
În general, încă
nu interacţionasem prea mult cu oamenii satului până atunci, ci doar aşa, tangenţial,
în trecere. Universul din curtea noastră ni se părea uriaş şi aveam multe de
explorat şi de făcut în interiorul acestuia ca să nu ne mai gândim prea mult şi
la ce era dincolo de gardurile care ne împrejmuiau proprietatea. Dar îmi doream
să ajungem şi la ziua aceea în care aveam să cutreierăm la pas toată zona, spre
biserici şi mănăstire, să urcăm pe dealurile de primprejur, să vedem de aproape
locurile de păşunat şi turmele de oi împrăştiate pe culmi şi să cutreierăm prin
pădurea apropiată.
Aşteptam doar ca primăvara să ne aducă temperaturi mai
permisive, ca ziua să crească suficient de mult încât să nu mai ajungem doar
din două respiraţii la întunericul nopţii, cum se întâmplase în timpul iernii, şi
ca aprinsul şi întreţinerea focului să nu mai fie o variabilă atât de importantă
a ecuaţiei vieţii noastre de la ţară.
În plus, aveam încredere
şi în planul lui Dumnezeu şi în ajutorul pe care El îl avea pregătit pentru
noi. Nu era nimic întâmplător. Uşile se deschideau rând pe rând înaintea noastră....
Din Grădina lui Dumnezeu: 02.03.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu