Grădina lui Dumnezeu: Povestea puilor de salcie

Pe când stăteam în Bucureşti, când nici nu aveam încă Grădina, nici n-o găsisem şi nici nu bănuiam măcar pe unde ar putea fi, noi o visam. Ne-o imaginam în fel şi chip, o desenam şi ne-o proiectam în gând cu tot ce ne doream să fie în mijlocul ei şi cu toate frumuseţile pe care ne-ar fi plăcut să le avem în jurul nostru odată ce-am fi găsit-o. În lungile noastre plimbări prin parcurile capitalei ori seara, în micul nostru apartament închiriat, de la etajul 8 al blocului în care locuiam, noi doi ne vizualizam grădina, vorbeam despre ea şi, creionând-o în cuvinte şi imagini, am început să o manifestăm la nivel subtil din ce în ce mai clar. Da, revedem mereu acele momente, căci ele sunt foarte evocatoare şi elocvente pentru noi, dar şi pentru cei care vor să ştie care ne este secretul reuşitei şi care este modul în care acţionăm pentru a pune energiile în mişcare spre împlinirea viselor.

Dacă doriţi, puteti revedea secvenţe de atunci în însemnările “Primul Pas” (30.06.2014: http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2014/06/primul-pas.html) si in “Gradina din balcon” (28.06.2015: http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2015/06/gradina-din-balcon.html).

Astfel, ştiam foarte clar ce ne doream de la grădina căutată şi ce nu ne doream de la ea.

Primii pe lista dorinţelor au fost pomii fructiferi, cât mai variaţi, smochinul fiind neapărat unul dintre aceştia, după meri, peri, cireşi, vişini, caişi, piersici, gutui, pruni, nuci. Apoi, lista noastră avea şi o rubrică pentru pomi/arbuşti ornamentali care să ne încânte privirile şi simţurile prin frumuseţe şi parfum, iar acolo figurau, încă de pe atunci, pinul, bradul, liliacul, mesteacănul, teiul, salcâmul clasic, parfumat, salcia pletoasă, salcia argintie, parfumată, castanul comestibil, pomul de stafide, pawlonia şi pomul de mătase (cel cu înflorescenţă ca un puf roz). Lista florilor era şi ea foarte-foarte lungă, dar cu neputinţă de a tăia ceva din ea. Mâna Maicii Domnului a fost prima notată. Cel mai mult ne-am dorit-o pentru parfumul ei dumnezeiesc. Apoi au urmat santalul, lavanda, trandafirii tufe şi trandafirii căţărători (pe care ni-i imaginam întinşi frumos, pe pergole elegante), lalelele, clematitele, magnolia, crinii albi, imperiali, irişii, bujorii, Carrya Japoneza (tufa cu floricele galbene), glicina japoneză, pipa turcului, mahonia, iasomia albă, ferigile şi multe, foarte multe muşcate. Iedera veşnic verde şi cea roşie erau şi ele, implicit, trecute pe listă. “Nimic fără iederă” am putea spune că a fost una din devizele noastre de pe atunci.

Cum eram foarte nerăbdători în a ne crea Grădina cât mai aproape de viziunea noastră, am decis că puteam să ne adunăm din timp, în balcon sau pe la ferestrele camerelor, unele din plantele dorite. Aşa au început peregrinările noastre prin pietele de flori, prin parcuri şi prin spaţiile verzi ale blocurilor bucureştene pentru a ni le procura. Nenumăraţi lăstari am adunat în perioada aceea! Îi puneam în apă, să prindă rădăcini, apoi îi plantam în ghivece cu pământ şi-i creşteam în balcon. Ce n-am reuşit astfel, am cumpărat, ori am primit în dar de la suflete dragi. Balconul nostru se umpluse maxim cu ghivece, cu sticle şi cu borcane pline cu lăstari. Noi, însă, eram bucuroşi şi încrezători că nu făceam asta în zadar şi că, nu după mult timp, toate acele plante aveau să-şi găsească locul în Găadina pe care aveam să ne-o găsim curând.

Îmi amintesc şi acum ce aventură teribilă a fost cu cei doi pawlonia pe care acum îi avem plantaţi în curte. I-am crescut din acele seminţe mititele culese din păstăile unui pom de pe marginea unui bulevard central din capitală. I-am făcut măricei cu migală, cu atenţie, cu grijă şi cu multă pasiune, astfel încât acum se bucură amândoi de pământul negru şi gras în care erau meniţi să ajungă. O poveste frumoasă are şi smochinul nostru, plantat acum în grădina de flori de la fântână. După o lungă aşteptare de a primi un puiuţ din partea unor cunostinţe, am decis că era cazul să ne descurcăm singuri şi ne-am cumpărat unul din piaţa Obor. A fost ca un copil pentru noi! Ca un nou născut dorit şi aşteptat cu bucurie în braţele noastre! După un an cu o iarnă petrecută în ghiveci, în balconul blocului din mijlocul capitalei, a ajuns, în cele din urmă, să simtă în rădăcini pământ negru şi hrănitor, să adulmece printre crengi vânticel primăvăratic şi să-şi primească mângâierile şi binecuvântarea de la soarele dimineţii chiar din mijlocul grădinii noastre. Iar noi speram ca anul acesta să şi fructifice.

Prin multe emoţii am trecut cu fel de fel de alte plante, unele reuşind să crească, altele nu, din diferite motive. Un pui de pipa turcului, de exemplu, crescut de noi dintr-un lăstar rupt dintr-o tufă căţărătoare din Bucureşti, luat de prin locurile pe unde ne plimbam adesea, a înflorit frumos în balconul nostru în primul an, dar, odată ajunşi în Grădina lui Dumnezeu şi plantat afară, direct în pământ, a fost afectat de bruma aceea dezastruoasă de la sfârşitul lui aprilie anul trecut şi.... nu şi-a mai revenit. N-am aruncat tulpina lemnificată, fiind acum doar un băţ golaş şi uscat, din care, poate, totuşi, în această primăvară s-ar putea ivi vreun firicel de lăstar prin care să ne arate că şi-a revenit. I-am mai dat o şansă şi sperăm să ne bucurăm de el anul acesta. Dacă nu si nu.... vom vedea.... poate ne cumpărăm o plantă deja măricică, în ghiveci, gata aclimatizată.

În fine, v-aş putea mai povesti pe multe pagini despre fiecare, dar m-aş lungi prea mult.

Revenind la subiectul anuntat de titlul acestei însemnări, o poveste palpitantă o au şi sălciile pletoase pe care le avem acum în curte.

Anul trecut, prin februarie, când furnizorii au început să facă livrari de puieţi de copaci pe baza comenzilor on-line, ne-am orientat şi noi asupra necesarului de pomi pentru grădină şi curte. Eram mutaţi deja de trei luni, timp în care analizasem bine toată proprietatea şi văzusem ce aveam şi ce nu aveam, dar şi ce ne doream să avem. Ba, mai mult, le stabilisem şi locurile unde plantele noi, cele pe care urma să le comandăm, aveau să fie amplasate.

Aşa s-a întâmplat şi cu sălciile. Identificasem noi că am fi avut nevoie de vreo patru pui. Salcia este primul copac care înfrunzeşte primăvara, primul care aduce verdele în faţa ochilor după o iarnă lungă şi gri, aşa că îmi doream cât mai multe sălcii în faţa ochilor. După negocieri prelungite cu Adrian, patru sălcii au părut a fi suficiente, eu dorindu-mi cel puţin o duzină, dacă se putea. Dar, desigur, cum aşa ceva nu se putea, terenul nostru fiind, totuşi, limitat, m-am declarat destul de rezonabilă când am redus numărul lor la numai patru.

Zis şi făcut. A lansat Adrian comanda pe internet pentru patru sălcii, alături de mai mulţi alţi pomi fructiferi şi ce credeţi?! Au venit toţi ceilalţi pomi, numai sălciile nu. Furnizorul îşi cerea scuze, dar nu le mai avea pe stoc.

Nu ne-am lăsat. Le-am căutat şi pe site-ul unui alt furnizor, unde mai selectasem o serie de plante pentru o nouă comandă, dar nici acolo nu aveau sălcii. Până la urmă ne-am gândit că nu le venise timpul. Curtea casei avea să cunoască în perioada următoare foarte multe modificări şi transformări şi ne-am gândit că, poate, ăsta e rostul: să terminăm noile amenajări şi abia apoi să ne găsim sălciile dorite. “O lăsam pe anul viitor” ne-am zis la un moment dat şi acceptasem ideea asta cu inima îndoită.

Numai că, pe măsură ce primăvara anului trecut se instala în jur, peste tot unde mergeam îmi săreau în ochi numai sălciile înfrunzite de pe marginea drumurilor, din curţile oamenilor, din faţa clădirilor de prin oraşelul apropiat, de peste tot. Îmi apăreau ca un cuţit răsucit în rană. Nu mai vedeam alţi copaci. Numai sălcii. Pasămite, nu eram deloc împăcată cu ideea amânării pentru anul următor şi, tot gândindu-mă la o soluţie prin care să ne procurăm măcar un puiuţ de salcie, mi-a venit brusc, ca din senin, ideea butăşirii. Aşa cum procedasem în Bucureşti cu atâtea plante. Ştiam deja că sălciile prind rădăcini foarte uşor şi că au un ritm de creştere foarte rapid, aşa că tot ce aveam de făcut era să găsim copacul potrivit din care să rupem câteva crengi.

Este inutil să vă mai spun că, după acest gând împărtăşit lui Adrian, ori de cate ori plecam de acasă cu maşina, eu eram cu ochii pe drum numai după sălcii pletoase.

“Uite, sufleţel, acolo o salcie!” îi atrăgeam atenţia repede lui Adrian, ca să oprească maşina.

“Nu pot opri aici, puiuţ, n-am voie.”

“Sufleţel, uite, uite, acolo, alta! Poţi opri?”

“Păi, e în curtea omului, pui!”

“Ah, dar acolo? La aia ajungem?”

“Nu pot să opresc, puiuţul meu, uite, e camionul ăla în spatele nostru şi urmează curba.” “Dar acolo? Uite, acolo! Opreşte, sufleţel!”

“Pui, dar aia nu e salcie!”

“Dar acolo??? Aia e salcie, sufleţel? Acolo! Acolo! Vezi?”

Şi tot aşa. La fiecare drum, scanam cu privirea absolut toţi copacii pe lângă care treceam, în căutarea salciei potrivite.

Până la urmă, oricât de nerăbdătoare eram, am înţeles şi eu că trebuiau îndeplinite anumite condiţii de trafic pentru a putea opri pe şosea, deşi, da, trebuia să-mi fi dat seama, căci aveam şi eu în poşetă un carnet de conducere (pe care nu-l primisem pe ochi frumoşi!). Doar faptul că nu m-am folosit de el de ani buni şi faptul că mai figuram ca şofer doar în evidenţele poliţiei mai putea justifica un pic ignoranţa mea totală faţă de variabilele de trafic existente. De la un timp, însă, pentru a avea mai mulţi sorţi de izbândă, începusem să urmăresc din timp conjunctura de trafic, semnele de circulaţie, curbele şi posibilităţile de parcare a maşinii, precum şi partenerii de drum cu mult înainte de a-i cere lui Adrian să oprească maşina, când mi se părea că zăresc de la distanţă o salcie.

Oricum, chiar şi aşa, cererile mele nenumărate şi insistente de oprire pentru toţi copacii cu potenţial de salcie donatoare cred că l-au cam exasperat pe Sufleţelul meu în perioada aia, căci, chiar şi cu toată atenta mea preocupare pentru nevoile lui, ca şofer, deseori uitam totul când vedeam pe neaşteptate pomul căutat şi îi strigam brusc şi nerăbdătoare: “Opreşte, opreşte, sufleţel, uite, acolo, o salcie!”

În cele din urmă, Dumnezeu s-a îndurat de atâta căutare şi zbucium şi, într-o zi, pe la jumătatea lunii aprilie, am găsit o salcie pe marginea unui sanţ, lângă care am putut opri, în sfârşit. Eram în culmea fericirii! Nu-mi mai încăpeam în piele de fericire! Am reuşit să rup atunci patru crengi mai lungi, pline de alte rămurele mici, înfrunzite. Era exact ce aveam nevoie.

Ajunşi acasă, le-am pus într-un bidon mare cu apă, iar a doua zi le-am curăţat de rămurelele mai firave şi le-am plantat în locurile stabilite. Rămurelele rupte nu m-am îndurat să le arunc, prea îmi lipsiseră sălciile alea şi cu prea mult consum emoţional le obţinusem, aşa că le-am înfipt într-un ghiveci cu pământ şi le-am lăsat într-un colţ al casei, pe trotuar.

Ce să vă mai zic? Puiutii noştri de salcie arătau foarte bine şi promiţător în curte, acolo unde îi plantasem pe fiecare. I-am ţinut sub observaţie zi de zi timp de o săptămână, după care..... ghinion!... bruma aceea ucigătoare a lovit nimicitor peste tot satul.

Nu mai pomenesc acum prea multe despre celelalte pagube, după care am plâns atunci cum n-aş fi crezut vreodată că pot plânge după nişte plante. Culegeam de pe jos cu pumnii perişoarele de vreo 2-3 cm şi merişoarele cât o ghindă, toate căzute din copac, secerate de brumă, iar lacrimile mi se înnodau sub bărbie, ca unei mame care plânge după copiii ei nenăscuţi, avortaţi... Atât de mult am suferit atunci, că nici să povestesc despe asta n-am putut. Nu mai intru în detalii. Oricum, a fost foarte dureros pentru mine, cum n-aş fi crezut că poate fi.

Puii nostri de salcie au fost şi ei, bineînţeles, afectaţi. Grav. Inclusiv rămurelele cele subţiri din ghiveci. După vreo lună de urmărit îndeaproape, zi de zi, am renunţat să mai sperăm. Muriseră. Aşa că ne-am luat gândul de la ei.

Dar, ce să vezi?! Minune!!!! După un timp, din ghiveciul de lângă zidul casei, ne-au atras atenţia, la un moment dat, nişte firave frunzuliţe verzi. Rămurelele acelea, pe care, le-am fi putut arunca (şi nici n-am ştiut atunci de ce n-am făcut-o!) şi de la care nu am fi putut avea nici o speranţă, înviaseră!

Am văzut-o ca pe o adevărată minune dumnezeiască! În ziua în care oprisem pe marginea drumului şi rupsesem crengile din copacul acela mare, îl rugasem pe Dumnezeu “Doamne, te rugăm, ajută-ne să găsim puii de salcie pe care ni-i dorim atât de mult!” Cu adevărat, chiar îi găsisem, dar cei care aveau să fie adevăraţii noştri pui de salcie nu erau crengile mari, ci acele rămurele mici şi fragede, pe care alţii în locul nostru le-ar fi aruncat, neacordându-le nici o atenţie. Pe care chiar noi înşine le-am fi aruncat, probabil, dacă n-am fi trecut prin atâtea peripeţii până să le avem în curte. În cele din urmă, chiar ele s-au dovedit a ne fi răspunsul oferit de El. Am cerut din suflet şi am primit. Un pic altfel decât ne aşteptasem şi sub o altă formă, dar am primit Darul Lui.

După ce şi-au revenit suficient de bine şi ne-am convins că sunt destul de viguroase, le-am plantat în locul crengilor ce fuseseră afectate de brumă. Până în vară erau deja plini de frunze si rămurele proaspete şi ieşiţi în afara oricărui risc.

Au ieşit din iarna asta cu bine, iar sosirea acestei primăveri le-a încărcat tulpinile cu frunzuliţe verzi, crude, delicate, cu cele mai frumoase şi mai dragi frunzuliţe verzi din cate există pe pământ.

În fiecare an de acum înainte, puiuţii noştri de salcie vor creşte din ce în ce mai mult şi mai frumos, decorând impresionant şi delicat, totodată, curtile noastre. Verdele lor ne vor umple privirile, iar crengile lor galbene, înfrunzite sau nu, vor dansa frumos în adierea vânturilor de miazazi şi miazănoapte, sub strălucirile aurii ale soarelui ori în argintia scânteiere a lunii şi a stelelor, binecuvântate din înaltul cerurilor de către El însuşi, Cel care le-a îngăduit să învie pentru noi, întru bucuria noastră şi frumuseţea Grădinii Lui.