Pe 29 noiembrie 2015 ne-am mutat în Grădina lui Dumnezeu. După trei ani de stat la țară, în data de 21 decembrie 2018, în prag de echinocţiu de iarnă, scriam rândurile de mai jos. Pentru că sunt perfect actuale, le-am păstrat în mod intenționat pentru finalul acestei cărți „Grădină pentru Aripi și Vise”, cea cu care încheiem seria aventurilor noastre, „Bucureșteni mutați la țară, în Ardeal”. Aceste rânduri care urmează sunt ca o concluzie.
Fiecare om are propria viziune în privinta a ceea ce înseamnă viaţa la ţară, în funcţie de trecutul, experienţele, nevoile, aşteptările, dorinţele personale şi alte variabile.
Unii văd viaţa la ţară în mod tradiţionalist, adică viaţa trăită ca pe vremea bunicilor: case din lemn sau chirpici, acoperişuri de stuf, încălzire doar sobe cu lemne, fără baie, wc în curte, munca din greu în grădină, lupta permanentă cu vicisitudinile naturii (secetă, îngheţ, ploi năprasnice, grindină, “pălitura”, “buhaiul”, “sobolul”, “goangele”), animale în grajduri, porci, oi, cai, vaci şi neapărat păsări, la care se adaugă toate celelalte activităţi conexe: curăţat grajduri, cosit şi adunat fân pentru iarnă, cărat apă pentru animale, preparat hrană suplimentară, preocupări pentru medicamente profilactice, probleme legate de fătatul mieilor, viţeilor, în fine, şi altele.
Apoi, aceştia, desigur, nu pot concepe viaţa la ţară fără alimentaţia tradiţională românească, bazată pe cărnuri şi grăsimi la greu, cu tăiat păsări, porci şi miei, cu preparat caltaboşi, cârnaţi, tobă, afumături de tot felul, la care se adaugă băuturile specifice, vinul, tuica şi palinca, niciodată apa, “ca să nu ruginească instalaţia”. Cam aşa.
Alţii văd viaţa la ţară ca fiind locul în care merg în concediu, locul de recreere în cele două săptămâni pe an (în care fug de oraş), locul în care găsesc liniştea, relaxarea, timpul petrecut în natură, în aer curat, după plac, fără program, fără ceas, fără restricţii, fără griji. Ei văd viața la ţară mai degrabă ca pe un loc de odihnă, unde fie nu prea fac mare lucru, fie se delectează cu un mic ajutor în curtea şi grădina (dacă există) gospodăriei de la ţară, cea în care se refugiază, fugind de oraş. Grădinăritul le este acestora o adevărată plăcere în cele câteva zile pe an, mai ales şi pentru că se bucură din plin şi de celelalte “plăceri vinovate” culinare, tradiţionale menționate mai sus.
Mai sunt şi orăşenii mutaţi la sat care au cunoscut mai ales în copilărie viaţa la ţară a părinţilor sau bunicilor şi au rămas tradiţionalişti ca aceia, adoptându-le stilul de viaţă, eventual cu câteva sau mai multe îmbunătăţiri ale condiţiilor de trai, în speţă cele referitoare la confort. Viaţa de la oraş în care au trăit până la momentul mutatului la ţară le-a întipărit obişnuinte şi le-a deschis o perspectivă mai largă asupra posibilităţilor pe care le-ar putea oferi o gospodărie ţărănească dacă aceasta este “retehnologizată”.
Pentru unii “viaţa la ţară” presupune retragerea într-un loc izolat, cât mai departe de civilizaţie, cât mai în mijlocul pădurii, dacă se poate, într-un vârf de deal ori pe o coastă de munte, undeva unde arareori trece picior de om şi unde doar vieţuitoarele sălbatice le pot ţine companie, în timp ce alţii caută comunitatea tradiţională a satelor, obiceiurile, şezătorile, adunările populare, sărbătorile în comun, uniunea mulţimilor, întrajutorarea cu vecinii şi alte forme de alăturare umană sătească.
Şi mai sunt şi acei orăşeni mutaţi la sat cărora li se mai spune şi “intelectualii/artiştii”. Ei au viziuni foarte practice/artistice asupra vieţii pe care şi-o doresc la ţară. Au şi ei unele din preferinţele celor menţionaţi mai sus, îmbinându-le, combinându-le şi trăind la ţară într-un mod distinct, ieşind destul de repede în evidenţă faptul că ei “nu sunt de acolo”. Muncesc în grădină, dar nu până la epuizare, implementeaza soluţii inginereşti, dar o fac în stil artistic, în general ei nu prea cresc animale, poate doar ceva păsări, alimentaţia lor include (uneori în plus, alteori exclusiv) tot felul de cereale, legume, condimente, prafuri, sosuri sau chiar unele ingrediente nemaiauzite, netradiţionale, cumpărate de la supermarket, iar unii sunt chiar vegetarieni sau vegani convinşi, declaraţi. Oricum, aceştia sunt priviţi de sătenii locului cu mare mirare şi neîncredere, mai ales la început, apoi, dacă nu se dovedesc a fi periculoşi, pot fi toleraţi, acceptaţi, dar nu vor deveni niciodată – dar niciodată! – de-ai locului. Se vor împrieteni cu sătenii, aceştia îi vor îndrăgi, poate se vor ajuta reciproc la diverse treburi ale gospodăriilor, dar va exista mereu acel "ceva" care îi va separa de viaţa satului în mijlocul căruia s-au mutat, respectiv, aluatul de orăşeni "altfel" din care sunt făcuţi, complet diferit şi aproape incompatibil cu cel al săteanului get-beget.
În fine, variante pot fi multe şi, desigur, cu diverse combinaţii între ele.
“Dar voi din ce categorie faceţi parte?” – aţi putea întreba curioşi, pe bună dreptate, în timp ce citiţi aceste rânduri. Ei bine, noi nu ne încadrăm în nici una din variantele de mai sus, deşi avem câte ceva din fiecare. O parte din viziunea pe care o avem asupra vieţii noastre la ţară am exprimat-o deja în câteva cuvinte în însemnarea “Noi nu suntem fiermieri”. Unii dintre cei care vor citi aceste rânduri vor ridică din sprâncene şi apoi din umeri, neînţelegând nimic din motivele care ne-au mânat pe noi din buricul Bucureştiului înspre viaţa la ţară, într-un sat din Ardeal.
Am început să scriu despre aventurile noastre în “Grădina lui Dumnezeu” în a doua jumătate a anului 2015, mai întâi pentru că am dorit să împărtăşim experienţa noastră aproape completă, respectiv, de la momentul primului gând de mutare, apoi cu căutarea locului potrivit nouă, a casei şi grădinii, apoi mutatul şi primele provocări de adaptare la noua noastră viaţă, urmând toți pașii, cu renovările, modificările, schimbările şi îmbunatăţirile aduse acestei gospodării, până azi. Putem spune, din punctul nostru de vedere, că suntem enorm de îmbogăţiţi după această atât de largă paletă de experienţe. Am învăţat multe, am conştietizat multe, am evoluat foarte mult şi am ajuns să putem spune că ne-am împlinit un vis aşa cum ne-am dorit. Am povestit pe parcusul celor patru ani si jumătate peripeţiile prin care am trecut şi greutăţile care ne-au ieşit înainte. Le-am tratat pe toate în stilul nostru propriu, mai degrabă cu mult umor, decât prin despicarea firului în patru.
Ştim deja, după multele feedback-uri primite (unele dintre ele adunate şi aici, în aceste volume), că aceste însemnări, pline cu informaţii, poveşti şi peripeţii, le-au fost multora de folos. Au însemnat pentru unii sursă de inspiraţie, pentru alţii încredere, unii şi-au luat de aici curajul, alţii puterea. Mulţi s-au încărcat cu energie pozitivă, optimistă, iar unii, pur şi simplu, s-au odihnit printre paginile acestei cărţi (însoţită de pozele încărcate pe blogul ataşat acesteia) citind, spicuind, râzând, emoţionându-se în faţa pozelor, uimindu-se de peripeţiile noastre şi trăind alături de noi o poveste care lor nu le era momentan la îndemână. Divertismentul strecurat cu bună intenţie printre rânduri a fost doar un ingredient magic care s-a alăturat celorlalte vii, strălucitoare, transformatoare, care au dat cu adevărat gust poveştii vieţii noastre de la ţară.
Dar, dincolo de poveste, sau mai bine spus, mai presus de poveste, suntem noi doi. Oameni. Inimi. Suflete. Avem propria noastră cale, iar ea nu poate fi identică, în multele ei detalii, cu a altora dintre cei care au ales să se mute la ţară. Avem propriile noastre valori, principii şi preferinţe. Avem propriile noastre convingeri şi aspiraţii. Şi mai avem propriile noastre vise. Ele sunt semnificativ diferite faţă de ale multora dintre cei care s-au mutat la ţară. Pentru că avem o altă motivaţie decât mulți dintre ei, iar despre asta nu vom vorbi aici. Ceea ce contează cel mai mult, credem noi, este amprenta pe care a adus-o experienţa noastră. Amprenta noastră în viaţa satului şi a locuitorilor ei, amprenta noastră atât de pregnantă în aspectul gospodăriei în care ne-am mutat, amprenta noastră asupra celor cu care am împărtăşit experienţele noastre, familii, prieteni, cititori de peste tot din lume, români plecaţi peste hotare, dar rămaşi ancoraţi cu sufletul în pământul românesc. Dar, mai ales, contează amprenta asupra propriilor noastre fiinţe. Transformările, evoluţia, învăţăturile, înţelepciunea, şlefuirea - toate acestea s-au produs în noi şi ne-au călăuzit spre noi înţelegeri benefice, pe care, poate, dacă am fi trăit în continuare la oraş, nu le-am fi avut. Sau, oricum, nu atât de rapid.
Viaţa la ţară (ca oriunde altundeva, desigur) poate fi ca o pânza albă pe un şevalet: poţi picta pe ea absolut tot ce-ţi doreşti, în limita resurselor personale (cele ale imaginaţie, financiare, fizice, psihice, emoţionale, profesionale şi de orice altă natura). Este ca un vis. Fiecare poate visa ce îi place şi îşi poate împlini acest vis cum doreşte. Nu există restricţii. Cineva îşi poate dori să picteze cârnaţi, caltaboşi, sarmale şi ţuică pe masa lui de sărbătoare, în timp ce altcineva va putea avea alte preferinţe. Nu ceea ce mănâncă fiecare este ceea ce contează. Nici felul în care îşi lucrează pământul, nici materialele din care îşi construieşte fiecare casa de la ţară. Nu ar trebui să existe definiţii limitative sau restrictive pentru acest concept “viaţa la ţară”. Şi nici critici, nici judecăţi de valoare, şi nici atitudini reactive ale unora faţă de alţii, declanşate de diferenţele dintre ei. Fiecare are propriile alegeri pe care le face cum simte şi cum înţelege să-şi traiască viața.
Noi doi am pictat pe pânza noastră albă o altfel de “viaţă la ţară”, pe care am numit-o “Grădina lui Dumnezeu”. Sperăm că v-a plăcut tabloul nostru. Ne-am bucura să știm că am reuşit să aducem un strop diferit de culoare în Marea Pictură a acestei lumi. Dacă mâinile noastre care au folosit penelul vi s-au părut măiestrite, vă vom spune că am primit lecţii de la însuşi Marele Pictor. Dacă veţi consideră că tehnica noastră are nevoie de ceva perfecţionare, vă vom invita să vă gândiți că nimeni nu s-a născut învățat şi că tot timpul din lume este al nostru, al tuturor. Alături de noi, alături de alţii, singuri sau împreună, izolaţi în vârf de munte sau în mijlocul mulţimii, la oraş sau la sat, putem să facem lumea asta mai frumoasă, putem picta din ce în ce mai bine şi mai frumos, ajutându-ne reciproc, fiecare cum poate, cum ştie, cum se pricepe sau la ce se pricepe mai bine.
În cele din urmă, fiecare va descoperi, de fapt, că şi-a realizat propria pictură, cea mai frumoasă posibilă, apreciată nu atât de ochii oamenilor, cât de Ochiul lui Dumnezeu: pe sine însuşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu