Grădina lui Dumnezeu: De Buna Vestire înapoi în Cuib

Întoarcerea din călătoria noastră în Bucureşti a avut, aşa cum vă spuneam în însemnarea anterioară (“Aventuri în Bucureşti” http://oglinzilesufletului.blogspot.ro/2018/03/aventuri-in-bucuresti.html), o escală la munte, unde ne-a ajuns din urma valul de ninsoare pornit peste capitală şi tot sudul ţării din 22 martie. După o zi şi jumătate petrecută pe cărări de munte şi prin troiene destul de semnificative (stratul de zăpadă depus într-o singură zi a fost cam de 25-30 cm grosime), după ce-am gustat din plin liniştea, energiile şi atmosfera de vacanţă a staţiunii din Valea Prahovei, unde avem Cartierul General, un fel de loc de tranzit între Grădina lui Dumnezeu şi Bucureşti, după ce ne-am asigurat că aveam ceasurile decalate conform orei de vară (ce a intrat deja în vigoare de ieri, duminică 25), ne-am strâns bagajele din nou şi am pornit la drum spre casă.

Ne-am trezit foarte devreme, mult mai devreme decât am fi făcut-o cu orice altă ocazie, căci aveam de trecut munţii cel mai târziu până în ora 12, ora la care urma să fie blocată o bună bucată din şoseaua care ne ducea spre casă din cauza organizării Raliului Braşovului, precum şi a unor tururi de ciclism. Aşa că am plecat cu puţin înainte de ora 10:00.

Chiar de la primele ore ale dimineţii ne-am dat seama că ziua avea să fie spectaculos de frumoasă. Soarele strălucea superb deasupra noastră, cerul a fost de un albastru impecabil, zăpada albă şi curată acoperea staţiunea ninsă abundent cu o zi înainte, iar noi aveam de mers cele patru ore până spre căsuţa noastră într-o minunată şi binecuvântată zi de sărbătoare, zi de Buna Vestire.

Imediat după ce am trecut munţii spre podişul Transilvaniei decorul s-a modificat aproape complet. Zăpada a devenit doar o rară pată de culoare ici-colo sau doar ca podoabă spectaculoasă peste crestele unor dealuri şi ale munţilor Făgăraşi, impresionanţi ieri, în zi senină şi strălucitoare. Pământul ne râdea din toate părţile mustind de apă, vesel după arăturile de primăvară făcute prin multe locuri şi pregătit de însămânţările noului sezon. Grâul, mărişor de-acum pe câmpuri, ne-a încântat privirile de pe suprafeţele mari, verzi, întinse de-a lungul drumului nostru de întoarcere, făcând ca iarna din care tocmai ieşisem, odată cu coborârea din munţi, să ni se pară o glumă.

Bucuria întoarcerii acasă ne-a însoţit tot timpul, iar berzele revăzute prin satele prin care am trecut ne-au fost Veste Bună de Împrimăvărare. Cum bine a spus Adrian, “am întâlnit şi berze fericite”.

Pe măsură ce ne-am apropiat de zona în care este amplasat satul nostru, culoarea pământului a devenit tot mai neagră, descoperindu-se ochilor cunoscători din parcele frumos aliniate şi arate pentru următoarele culturi. Abia când am văzut de departe ridicându-se semeţ, înspre soare, turnul şi zidurile albe ale bisericii din vârful dealului şi ale mănăstirii, iar în planul din mijloc al imaginii, la baza dealului, chiar casa noastră, ne-am simţit cu adevărat intensă nerăbdarea de a ajunge. Reveneam ACASĂ.

Un “acasă” din ce în ce mai pregnant, mai profund, mai viu. Un “acasă” care, parcă, niciodată n-a fost mai “acasă” decât acum. Acel “acasă” denumit de noi “Grădina lui Dumnezeu”. Cuibul nostru sacru. Nu-i palatul din poveşti, poleit cu aur şi cu nestemate încrustate la fereşti. Dar e al nostru. E cuibuşorul nostru cald şi intim, este locul unde ne împlinim visele, unde ne desenăm poveştile şi unde noi doi înflorim frumos împreună. Este grădina noastră, în continuă înfrumuseţare, cu flori plantate de noi, cu pământ săpat de noi, cu vie curăţată de noi. Este grădina în care, alături de flori, pomi şi tufe, de legume şi fructe, am pus seminţe din noi înşine. Cu sufletele noastre ne-am însămânţat şi înrădăcinat aici în urmă cu doi ani şi de aici radiem parfum şi lumină înspre lume. Este “Acasă” al nostru drag.

Când am ajuns în faţa porţii noastre s-a declanşat alarma. Mai întâi s-a pornit Ema, recunoscând decorul şi anuntându-ne sosirea, zvârcolindu-se în braţele mele cu disperare şi cu niste sunete atât de stridente, de ziceai c-o schingiuieşte inchiziţia. Ca la un semn, de dincolo de gard, au început să apară şi să sară în drum, chiar în faţa maşinii, câinii nostri de curte, Toni şi Bobi. Dinainte de plecarea noastră spre Bucureşti învăţase şi Bobi marele secret al lui Toni, cel cu săritul gardului, aşa că a completat şi el echipa mobilă de întâmpinare pe drum. De dincolo de poartă Ginuta scheuna şi ea nerăbdătoare de giugiuleli.

Adrian a coborât din maşină să deschidă poarta, moment în care a fost luat în primire de toată haita, ieşindu-i în cale toţi cei trei muschetari, sărind pe el ca muştele, din toate direcţiile, dând toţi din coadă, lătrând, schelălăind şi făcând o hărmălaie de nedescris. După tot vacarmul creat, cu siguranţă a aflat tot satul că ne-am întors noi acasă. Cu Ema în braţe, abia reuşind s-o strunesc şi să n-o scap din mâini, am coborât şi eu din maşină, repetându-se la indigo vacarmul şi spectacolul întâmpinării. Este o mare fericire să fii primit astfel acasă!

Bucuria a fost nestăvilită! Şi la ei şi la noi. I-am luat la rând la mângâiat, când pe unul, când pe altul, i-am drăgănit, i-am zmotocit, i-am alergat prin curte, i-am alintat pe fiecare în parte până într-un final când ne-am liniştit toţi, şi ei şi noi.

După ce am lăsat-o pe Ema în casă şi am descărcat bagajele din maşină, am pornit la inspectat florile din casă, mai întâi, udându-le pe toate după o pauză de nouă zile, apoi pe toate cele din curţi şi grădini. Soarele şi cerul senin ne-a încurajat să stăm afară cât mai mult.

În curte, în zona umbrită de casă, se mai vedeau câteva urme din zăpadă fugară a ultimului val de iarnă (tot îmi repet că-i “ultimul” cât mai convinsă că aşa va fi), care a trecut pe deasupra satului nostru doar ca o părere. Pe la ora 14:00, când am ajuns acasă, temperatura de afară era în jur de 9 grade, după ce pe Valea Prahovei fusese de -4 grade la ora plecării. În jur de o oră ne-a luat toată inspecţia Grădinii lui Dumnezeu şi nu putin surprinşi am fost când am constatat că la ora 15:15 (ora fotografiei) erau deja 15 grade.

Ne-am întors acasă cu inima strânsă, întrebându-mă într-una pe drum ce aveam să găsim aici după schimbările meteo din ultima săptămână. Din fericire, zona noastră nu a fost atinsă deloc de efectele drastice ale fenomenelor meteorologice extreme înregistrate în sudul ţării şi nu numai. Nici vorbă de ploaie îngheţată, de geruri şi vânturi năprasnice, de ninsori abundente, copleşitoare şi de ravagii asupra plantelor. La noi primăvara era instalată cu veselie pe crengi şi cu muguri!

Lalelele au crescut cam de vreo 30 cm, zilele următoare mă aştept la boboci, pomii sunt plini de muguri, gata să pocnească în flori şi frunze, pământul este reavăn şi numai bun de lucrat, ceea ce abia aşteptăm să facem, culturile noastre din seră sunt mărişoare, grâul poate fi deja folosit pentru sucuri, ceapa s-a înălţat frumuşel, salata şi spanacul au frunzele viguroase şi sănătoase, varza kale ne-a uimit de-a dreptul, atât de mare a crescut cât am lipsit, în timp ce tufele bătrâne de afară, cele rămase peste iarnă de anul trecut, s-au împrospătat şi şi-au crescut frunze noi, crude, numai bune de consumat (deja de azi vom face prima salată!).

Trandafirii sunt plini de muguri, mă bucur că au scăpat teferi peste încercările acestui martie, clematitele şi-au pornit înfrunzirea, liliacul alb, plantat de noi în urmă cu doi ani, are primii muguri în vârfuri de crengi, salcâmul japonez mov (wisteria/glicina), cel căruia i-am mutat locul înainte de plecare (ca să nu se suprapună pe gard cu Mana Maicii Domnului şi cu Clematitele) s-a acomodat deja cu noul amplasament, lângă viţa de vie, fiind deja plin cu muguri, forsiţia (ploaia de aur) este plină de boboci şi, surprinzător, avem două tufe mari, după ce am descoperit că tufa din fata magaziei, pe care o credeam a fi iasomie, este, de fapt, plină de boboci galbeni, gata să plesnească în soare. Irişii s-au înălţat şi ei suficient cât să-şi poată porni tijele cu inflorescenţe, magnolia albă, stelată are (pentru prima dată de când am plantat-o) şapte boboci de flori în vârfuri de crengi, iar tufa de cununiţe (floarea miresii) este plina de frunzuliţe minuscule, verzi, crude. Vom vedea daca va înflori anul acesta, căci este prima ei primăvara afară, după ce am prins-o şi crescut-o un an în ghiveci din crenguţe rupte dintr-un gard viu.

Prunii din livadă şi pomii fructiferi plantaţi de noi de-a lungul grădinii sunt plini şi ei de muguri şi nu va mai trece mult până îi vom vedea înfloriţi. Cu atât mai mult cu cât se anunţă temperaturi din ce în ce mai mari de săptămâna asta. La fel şi corcoduşul cel bătrân, este plin de chiorchine de bobocei albi, aşteptând startul. Tufele de cătină, cele de coacăze şi cei trei agrişi s-au pornit pe înfruzit, în timp ce gazonul din livadă este plin de floricelele galbene de untişor şi de mai timidele floricele mov de toporaşi. Abia aştept să se regenereze şi iarba care, alături de frunzişul verde-crud al pomilor, creează decorul acela proaspăt, luminos, translucid aproape, de poveste.

Atâta bucurie am simţit inspectând fiecare pom, fiecare tufă, fiecare plăntuţă a grădinii, încât îmi venea să le pup pe toate şi să le mângâi de drag şi fericire că le-am găsit bine pe toate şi că n-au avut de suferit absolut deloc în lipsa noastră.

După ce am încheiat trecerea în revistă a întregii Grădini, ne-am retras în casă unde, după o absenţă de peste o săptămână, toţi pereţii erau reci, iar frigul pusese stăpânire pe toate încăperile. Cât timp am pregătit eu ceva fierbinte şi bunuţ de băut, o cafea şi o cacao, Adrian a aprins focul în soba din bucătărie. Având plită metalică, pentru gătit, aceasta s-a pornit rapid să radieze căldură în jur, astfel încât în nici un sfert de oră bucătăria se încălzise plăcut, tocmai bine pentru a ne putea aşeza la masă, ca să mâncăm. Apoi a aprins focul şi în soba din camera noastră, restaurând rapid atmosfera caldă şi plăcută pe care o lăsasem în urmă la plecarea în călătorie. Muzica noastră preferată, liniştită, precum şi aromele îmbietoare ale uleiurilor esenţiale, aromatice, pe care le folosim în mod obişnuit, au completat ambientul cuibului nostru în care abia aşteptam să ne întoarcem.

Căci nicăieri nu-i mai bine ca acasă!