Ai grijă ce-ti doreşti, că s-ar putea să primeşti!

Aceasta este o vorbă înţeleaptă, transmisă, cred, din moşi strămoşi, probabil chiar de la daci şi de la romani, de la Decebal şi Scorillo, de la Traian şi Brutus ori, poate, chiar şi mai de departe, din Grădina Edenului, prin bunăvoinţa primordială a primilor doi întemeietori ai lumii terestre, Adam şi Eva. “Ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să primeşti!” Sau să ţi se îndeplinească, cum sună într-o altă versiune, ediţie nouă şi revizuită, un pic modernizată, adaptabilă tuturor vremurilor şi tuturor dorinţelor posibile şi imposibile. Mai ales celor imposibile.

Da, glumesc.

Şi, totuşi, am avut şi eu o dorinţă cândva, demult, în acele vremuri în care roboteam de dimineaţă până seara (şi la serviciu şi acasă) ca, de altfel, aproape toată lumea obişnuită. Dar, vezi Doamne, de acolo, de Sus, părea că dorinţa asta a mea încă nu fusese împlinită corespunzător. Pe deplin, adică. Părea că de fiecare dată tot mai rămâneau ceva reziduuri de treburi nefinalizate, ceva de mutat de colo-colo, ceva de şters, de curăţat, de spălat, de pregătit ori de îmbunătăţit. C-aşa-i când ai predispoziţie patologică spre perfecţionism, vrei totul, vrei perfect, vrei maxim. Parcă nu-ţi tihneşte o vacanţă, o sărbătoare ori un simplu weekend liber dacă n-ai atins perfecţiunea, limita aia de neatins, eternitatea, infinitul. Dar eu nu m-am lăsat! Am tot avut dorinţa aia înscrisă acolo, în subconştient, şi – asta e! - nu s-au aliniat, domn’ne, astrele până acum aşa încât s-o văd şi eu împlinită exhaustiv. Doar o singură dată am fost pe-aproape, dar s-a întâmplat în vară, nu în iarnă, de sărbători, iar de Revelion nici pomeneală. Şi, pare-se, tocmai Revelionul era vizat.

Dar să pătrundem mai adânc în tainele acestei dorinţe. 

Ei bine, în vara lui 2011 am avut o foarte bună perioadă în care am simţit că, în sfârşit, Dumnezeu mi-a pus mâna în cap. Sau, mai aproape de adevăr, că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Că de picior a fost vorba. Am fost tare norocoasă atunci! M-am ales cu o aşa frumuseţe de fractură de metatarsiene la piciorul drept, ceva de nedescris, şi cu o aşa minunată cizmă de gips pentru o întreagă lună, ceva de invidiat, dar şi cu mai multe excepţionale luni de recuperare, mai ceva ca-n visele cele mai frumoase! Ce-mi puteam dori mai mult decât atât? Mai adaug doar că alături de mine stătea şi compătimea, pe vremea aceea, Noni (un sufleţel de căţeluş care avea să plece un an mai târziu în ceruri şi după care doar apariţia Emei în viaţa noastră avea să-mi oprească lacrimile – mai multe despre el aici “Noniţă, sufleţel de căţeluş”).

A plusat atunci Dumnezeu cu mine şi mi-a ajustat “perfecţiunea” cât mai mult posibil cu mai multe accesorii specifice, care m-au bucurat peste măsură. Aşa a fost, de exemplu, un superb cadru metalic, oferit temporar şi cu generozitate de prietenul de atunci (soţul de acum) al Oanei, fata mea cea mare. De cadru se folosise şi mama lui într-o conjunctură asemănătoare. Era superb, magnific! Uşor, simplu de manevrat şi reuşea să îmi asigure mobilitatea optimă necesară atât spre baie, cât şi spre bucătărie, dinspre pat sau dinspre fotoliul pe care mi-l adjudecasem zi-lumină şi în care am staţionat abuziv şi neîntrerupt peste o lună.  Am fost aproape de Nirvana atunci.

În acea o lună şi jumătate, cât am avut concediu medical, am văzut toate filmele la care am avut acces liber pe internet, cu prioritate pe desenele animate, desigur,  am ascultat miliarde de clipuri cu muzică, am citit puţin spre deloc, căci părea că rezerva mea de concentrare şi răbdare nu putea fi direcţionată înspre o asemenea activitate atât de.... statică, ci mai degrabă spre dinamismul scenelor de groază din “Bambi” sau din “Albă ca Zăpada”. 

Privitul străzii de la fereastră părea şi el a fi o îndeletnicire destul de proactivă, ceea ce mă face acum s-o înţeleg şi mai bine pe Bubulina şi să compătimesc alături de ea când o văd cum stă la geam şi priveşte cu încordare şi maximă preocupare către afară, spre curte, şi când o aud cum se activează sonor, brusc şi isteric, la fiecare mişcare a celor trei câini din exterior, la zborul ciorilor, coţofenelor, piţigoilor şi porumbeilor, la agitaţia vântului prin crengile pomilor sau, in extremis, la fie şi numai simpla impresie că cineva ar trece pe drum, prin faţa porţii noastre.   

Doamne fereşte chiar să treacă cineva aievea, căci Ema îşi declanşează automat alarma antiaeriană de război din dotarea corzilor ei vocale specifice, de bichon havanez, exersate şi îmbunătăţite în cei doi ani trăiţi aici, la ţară, în Grădina lui Dumnezeu, unde mentorul ei, Toni, a prelucrat-o de la distanţă, prin metoda “sunt feroce, sunt lup, priveşte, ascultă şi imită”. (din păcate, când vreau s-o filmez exersând se cam rusinează; deh, e încă în stadiul de discipol!). Aşa a învăţat şi Bobi meserie, dar stând mai aproape de maestru.

Revenind la povestea mea, trăirea din 2011 a experienţei mi-a adus senzaţii insolite şi aproape m-a integrat în absolut. Păi, ziceţi şi voi cum vi se pare asta: doar să stai în pat, adică să stai degeaba, fără nici o grijă şi nici o temere, fără nici o preocupare majoră, lumească, existenţială, fără a fi nevoit să faci ceva, orice, ci doar să dormi, să mănânci, să te uiţi la filme şi să asculţi muzică? Doar atât, că pe vremea aia nu aveam nici blog, nici cont pe facebook şi nici un fel de preocupare nobilă în legătură cu orice reţea de socializare. Deci, ce altă dorinţă mai presus de aceasta poate avea cineva care, conştientizând că este oarecum prins în Matrix, în iureşul lumii materialiste, în problemele şi în dramele ei, vrea să evolueze spiritual, să se elibereze de vibraţiile joase ale oraşului, să facă o pauză, ceva, orice, pentru detaşare şi să..... stea, dom’ne, un timp în loc degeaba. Ca să respire liniştit, pe modelul 7-7-7. Atât. Sau 4-4-4, după caz (a se citi “capacitatea pulmonară”) sau după alte curente de opinie.

Cam asta s-a întâmplat fix pe 30 iunie 2011, cu exact şase ani şi jumătate în urmă. Sincronicităţile s-au desfăşurat şi atunci optim, recuzita necesară a fost completă, iar eu mi-am jucat rolul desăvârşit. Un şofer de maxi taxi neglijent, graba de dimineaţă specifică drumului spre serviciu, o pereche de pantofi impecabili, cu tocuri cui, de 12, şi.... gata scena. Fără repetiţii, fără duble. Motor, jucat, stop! Apoi au apărut în cadru un spital şi un doctor, după care am intrat într-o pauză binemeritată,  înţepenită aristrocratic şi exclusivist într-un gips elegant, houte couture, ecleptic, bijectiv, rocambolesc, avangardist şi incomensurabil de.........   (aici va rog să completaţi şi voi, că talent aveţi, sunt sigură).

Totuşi, atunci, în 2011, a fost doar o conjunctură de compromis a împlinirii, abia tangenţial, a acelei dorinţe de care vorbeam mai sus, una deloc formulată în cuvinte, deloc rostită, de altfel nici măcar gândită, dar existând, de bună seamă, în stare latentă, mocnind în acea zonă încă adormită a subconştientului meu. Dar, pentru că ţinta ei.... (“este durerea”, era să zic, ca-n reclama aia insidioasă) ...viza sărbătorile de la finalul anului, am vrut să precizez că revelionul a fost îndeobşte urmărit. Şi mai ales dansul dimineţii, periniţa. Aici am vrut să ajung!

Ei bine, anul acesta Dumnezeu a fost mult mai atent şi mai generos, dăruindu-mi un revelion în vârful patului şi cu periniţa tăiată de pe listă. Pentru odihnă maximă, evident, nu din alt motiv. Păi, ştiţi şi voi de câtă energie este nevoie în dinamica acestui număr artistic, dansant! Dansant, da? Aici nu mă refer şi la sărutatul de rigoare, pentru că pe acesta nu l-aş rata pentru nici un motiv! Şi nici nu l-am ratat, desigur!

Trecând mai departe în poveste, voi menţiona că, de data aceasta, instrumentul prin care Cel de Sus şi-a împlinit Planul Divin pe pământ a fost nimeni altul decât Bobozaur - singurul pe care nu m-aş putea supăra (doar pentru motivul că, acolo de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere). Scena s-a jucat la fel de rapid ca şi cea din 2011 şi nici de recuzită n-a mai fost nevoie. Iarba din curte, un pic plouată cu o zi înainte, cât să fie alunecoasă în pantă, dar fără a descuraja mersul rapid, a fost suficientă. De restul s-a ocupat Bobi. O mişcare repezită pe sub piciorul meu pregătit pentru pasul următor şi... gata! Cine dădea apoi vesel din coadă şi sărea peste mine fericit de victorie? Şi cine zăcea întinsă la pământ, cu ambele picioare într-o poziţie nefirească, gemând de durere şi încercând fără succes să se ridice singură? La o prima verificare, glezna mea a arătat cam aşa.

 

Cum scena aceasta s-a turnat pe exact 30 decembrie 2017, am putut-o încadra la “cele rele să se spele” ale anului trecut. Bine că a fost anul trecut şi că noul an a putut începe într-o notă optimistă.  Şi chiar a fost optimistă căci, pe 1 ianuarie 2018, la o zi şi jumătate după incident, putem considera că deja trecuseră momentele cele mai critice, cu gheaţă din două în două ore şi cu primele dureri apărute după consumarea adrenalinei (generată de practicarea sportului extrem “patinare pe iarba udă peste obstacol canin, zăpăcit, nebun, deloc docil şi total incontrolabil”).

După zilele cu comprese cu gheaţă din 2017, cele specifice Revelionului, au urmat cele cu bandaje din felii de cartof crud, până spre Bobotează, zic. Anti-umflătură şi anti-învineţire. Iar Boboteaza am luat-o aşa, ca reper sigur, fără confuzii, fără ambiguităţi. Apoi urmează zilele recuperatorii, căci presupun că şi piciorului meu stâng îi place covalescenţa îndelungată, nu doar celui drept. În 2011 am aplicat ceva fizioterapie pe bază de curent electric vreo două luni, după care n-am mai ştiut ce înseamnă pantofi cu toc încă vreo alte câteva luni. Iar atunci când i-am încălţat din nou pentru prima dată după scena cu “spitalul, doctorul şi gipsul”, am făcut-o doar dintr-o uriaşă revoltă faţă de întreaga industrie mondială de fabricaţie a încălţămintei fără toc, total anostă, imposibilă şi respingătoare. Nu mai puteam concepe să merg ca o raţă împiedicată pe tocuri de 1 cm. Sau, şi mai rău, fără tocuri.

În fine, între timp, tocurile joase au început să mi se pară din ce în ce mai prietenoase. Mai exact de când ne-am mutat în Grădina lui Dumnezeu. Iar asta doar pentru că, aici, pantofii cu tocuri cui sunt “persona non-grata”, nu din alt motiv. Asta e, m-am adaptat la papucii de grădină şi la cizmele de cauciuc, care sunt mult mai “fashion” şi mai “stylish shoes” decât stiletto.

  

 

Dar să revenim la subiectul acestei însemnări şi să punem punctul pe “i”. Dorinţa aia cu “repaos maxim şi odihnă cât cuprinde de Revelion” s-a materializat într-o splendidă entorsă de glezne, de mai mare frumuseţea. Din aceea cu umflături mari, cu învineţire în degradé şi cu o fotogenie ieşită din comun. Un singur aspect a lipsit din acest film ca perfecţiunea regiei să fie... perfectă: cadrul acela metalic bifat în 2011. Nu l-am mai avut. De data aceasta m-am folosit de un baston din lemn găsit prin pod, rămas de pe la foştii proprietari. Bun şi ăsta decât deloc. Cu o mână pe baston şi cu cealaltă sprijinindu-mă de orice mă puteam agăţa (pat, masă, dulapuri, tocuri de uşi, praguri şi chiar de Adrian), ţopăind într-un picior sau târându-mă peste treptele dintre cameră şi bucătărie ca o râmă plină de ea însăşi, precum numai o vedetă de cinema filmată cu încetinitorul poate fi, am făcut faţă cerinţei regizorului de a mă muta de colo-colo, conform scenariului.

Acum ce să vă mai spun?  Din fericire, n-am avut dureri şi n-am simţit că ar fi cazul să mergem la doctor pentru oareşice control sau radiografii. Dacă aş fi simţit fie şi cea mai uşoară durere de os am fi fost în secunda doi în maşină, în drum spre spital. Până acum încă n-am îndrăznit să testez podeaua cu piciorul umflat, dar, oricum, nu mi-a părut a fi mai mult decât o entorsă spectaculoasă de gleznă care şi-a cerut drepturile de imobilizare. Aşa că i le-am acordat. Decât să ajung la spital....  mai bine....

 

 

Singurul care a resimţit din plin efectele acestui scenariu a fost Adrian. Eu mai jucasem rolul acesta şi cam ştiam la ce să mă aştept, chiar dacă acum conjunctura era un pic diferită. El, însă, a primit din plin şocul transferului de responsabilităţi. Aşa cum păţiseră fetele mele în 2011 când, peste noapte, s-au văzut puse în situaţia de a prelua de la mine frâiele căruţei şi de a o menţine pe drum. Nu a fost deloc plăcut pentru ele atunci, cum nici pentru Adrian n-a fost acum. Şi, ca să înţelegeţi la ce mă refer, o să vă spun doar două cuvinte: bucătărie şi curăţenie.

Iar acum, dacă la acestea adăugăm şi cuvintele din aria lingvistică acoperită numai de Adrian, precum spart lemne şi făcut focul în sobe ori plimbatul Emei în grădină de trei ori pe zi, pentru diferite motive fiziologice, apoi, spălatul lăbuţelor ei în baie, cu duşul, după fiecare plimbare, ca de obicei, tabloul este oarecum complet. Înainte de “imobilizarea forţată la pat” o preluam eu pe Ema la uşă, din braţele lui, şi o spălam eu pe lăbuţe, ceea ce făcea ca operaţiunea comună să fie mai puţin consumatoare de efort pentru fiecare dintre noi. Şi, vă rugăm, nu subestimaţi energia necesară oricărei activităţi în care este implicată Ema, da?!

Adrian a făcut faţă cu brio în cele din urmă, deşi, ca să fim sinceri, am fi preferat amândoi să nu fi fost necesar acest cumul de funcţii pe CV-ul lui. Numai şi dacă vorbim doar de a pune masa şi a strânge masa de trei ori pe zi şi tot este un maraton enervant, în condiţiile în care secretele bucătăriei erau păstrate cu străşnicie numai de mine, dulapurile adăpostind în interiorul lor, în mod ocult şi abscons (cum altfel?), tot felul de mistere de nepătruns chiar şi celui mai vigilent şi mai pătrunzător ochi.  Doar conjunctura de forţă majoră şi maxima urgenţă au impus dezvăluirea acestora, aşa că l-am îndrumat pe Adrian pas cu pas, recitându-i pe dinafară pasaje semnificative din “Evanghelia Bucătăriei, cea de dinainte de entorsa de gleznă”, dintre care citez doar câteva mai relevante: “crăticioara cea mică, din inox, este dincolo, în bucătăria de vară, în dulapul din faţă, cel de lângă aragaz, pe raftul de sus, în partea dreaptă”. Sau “mai întâi farfuriile adânci, şerveţelele, apoi lingurile, ardeiul iute şi “din ăla” (a se citi “germenii din fasole mung”), apoi pâinea şi, la final, ciorba încălzită în crăticioara aceea mică, roşie, pe care o găseşti, uite, aici, în bucătărie, în primul compartiment, lângă chiuvetă, pe raftul de sus, în faţă; iar polonicul îl găseşti tot aici, în al doilea sertar din stânga, dinspre chiuvetă”.  Sau “dacă nu mai sunt murături sau castraveţi muraţi în bucătăria de vară, găseşti în pivniţă, castraveţii pe al doilea raft din dreapta intrării, iar gogonelele pe raftul din faţă, puţin în diagonală, dreapta.”

Acum să nu vă închipuiţi că el nu cunoştea chiar deloc-deloc aceste secrete. Doar că nu a fost nevoie să apeleze la ele prea des în mod direct şi să le descâlcească pe loc, instant, intempestiv, în condiţii de stres şi forţat de situaţie. Aşa că unele dezvăluiri venite din partea mea au fost precum răspunsurile din varianta aceea ajutătoare “sună un prieten” din jocul “Vrei să fii miliardar?” – salvatoare.

Mai mult decât atât, în condiţiile date, în una din zilele de după revelion am fost nevoiţi şi să gătim împreună o ciorbă proaspătă şi pot să mărturisesc că ne-am descurcat foarte bine. Neaşteptat de bine. Mai stând într-un picior pe lângă aragaz, mai ţopăind spre canapea când începea să-mi tremure genunchiul piciorului sănătos de la prea marea solicitare, mai aşezându-mă pe un scaun adus de Adrian în proximitatea câmpului de luptă sau tocând legumele stând întinsă în pat, cu piciorul umflat ridicat pe perne, am reuşit până la urmă. Doar nu era să ne lăsăm învinşi de o banală oală cu ciorbă!

Din fericire, dacă mă pot exprima astfel într-o atare conjunctură, revelionul are loc iarna. Căci, dacă ar fi fost vara, să zicem, o entorsă de gleznă tare ne-ar mai fi încurcat treburile prin grădină. Chiar şi primăvara sau toamna ar fi căzut prost. Dar aşa, iarnă fiind, e numai bine, că nu-i nimic de făcut pe-afară, n-avem nici o treabă prin grădină şi nici prin curte. Doar căţeii de hrănit. Atât.

Şi, pentru că a venit iar vorba despre ei, nu i-am văzut deloc de o săptămână. N-am mângâiat, n-am giugiulit, n-am drăgănit şi n-am pupat nimic în acest răstimp, nici măcar o umbră de Bobi, de Toni sau de Ginuţa. Adică.... ba da... doar o dată... o singură dată... doar un pic... o singură mângâiere... prin usa întredeschisă.... pe furiş... azi, când Adrian a fost plecat după cumpărături. Daaar, am avut-o în schimb pe Bubulina, ca o compensaţie, de s-a săturat maxim, mititica, de zmotocit şi de pupat. Sau... poate că nu, aş putea crede, la câtă energie are pudelul ăsta micuţ şi zglobiu, căruia îi este suficient doar să te uiţi la el ca să te provoace la joacă şi ghiduşii de tot felul, cu o drăgălăşenie inegalabilă de bichon neobosit.

Da, Ema a reuşit cu adevărat să-mi oblojească rănile interioare generate de lipsa jocului şi a ghiduşiilor celor de afară. Dar tot aştept cu nerăbdare să pot călca din nou cu piciorul stâng şi să pot ieşi din casă. Deocamdată doar îi aud pe cei trei muschetari lătrând prin curte sau gudurându-se pe lângă Adrian când iese să le dea boabe să mănânce, cerşind atenţie şi mângâieri nesfârşite.  Îi aud stând încă întinsă pe canapeaua din bucătărie, cu piciorul-vedetă la înălţime, pe perne, privind lung pe fereastră şi tânjind spre ei. Exact ca Ema.

  

 

  

 

De la atâta privit pe fereastră, în zare, către Dealul Oilor, i-am învăţat pe de rost întreaga fotografie din aria mea vizuală. V-aş putea povesti fără greşeală despre toti boschetii, copacii şi tufişurile existente pe coama lui, numărul şi amplasamentul fiecăruia în teren, vârsta, sănătatea şi forţa vitală. V-aş putea reda perfect toate culorile şi nuanţele cu care soarele îl îmbracă de dimineaţa până seara, ce umbre face, până la ce copac ajung, de unde începe auriul apusului să se stingă pe măsură ce soarele coboară înspre mănăstire şi când începe întunericul să pună stăpânire peste păşunea uscată de ger, dar arătând ca un cojoc mătăsos în lumina zilei. V-aş putea da detalii amănunţite despre turmele de oi care străbat dealul dintr-o parte în alta, mânate de ciobanii satului şi de câinii ciobăneşti uriaşi, enumerându-vă fără eroare toate efectivele cornute, culorile lor şi devierile de comportament, toate ticurile ciobanilor şi programul tranhumanţei defalcat pe zile, ore şi minute. V-aş putea enumera toate păsările care au zburat prin faţa ferestrei, ce idile există între ele, care şi cu cine va face cuib în primăvară şi pe unde, dar şi despre stolul de piţigoi cu care ne-am trezit în curte într-o zi, cât au stat, cât de temeinic au inspectat coşerul, mărul de lângă fântână şi viţa de vie din spatele ei. V-aş putea povesti despre mersul norilor pe cer, despre culorile şi formele lor impresionante, despre vântul care îi duce departe, dincolo de deal şi-i împrăştie apoi care-încotro. Şi despre câte şi mai câte v-aş putea spune.... Exact cam despre tot ce vede şi aude Ema de la geam...

  

Am glumit şi m-am jucat cu voi alegând cuvintele potrivite pentru asta, iar jocul meu face parte din acea faţetă a experienţei care mă ajută să percep şi trec prin această realitate într-un mod cât mai frumos şi mai optimist (schimbarea atitudinii personale, prin schimbarea perspectivei, ne poate modela percepţia).

Cam asta e. La final o să mai adaug doar că Planul lui Dumnezeu încă lucrează şi încă ni se revelează prin tot felul de sincronicităţi. A fost uimitor pentru noi să observăm, exact în ultima săptămână, o mulţime de secvenţe din filmele vizionate (la tv sau pe net) asociate subiectului acesta, entorsă de gleznă. Erau fie replici, fie imagini, fie chiar derulări ale acţiunii în jurul acestei idei. Pe facebook, de asemenea. Şi, oricât de multe sincronicităţi uluitoare am întâmpinat împreună în decursul anilor şi oricât de des ni se întâmplă asta, tot mă uimeşte acest joc misterios prin care Dumnezeu ne trimite mesaje subtile, sensuri desluşite, răspunsuri la întrebări ori semne cerute.

Am glumit şi încă glumim pe tema acestei entorse şi, dincolo de învăţăturile pe care ea ni le aduce (căci altfel nu s-ar fi întâmplat), precum aceea că pe iarba udă ( mai ales în pantă) trebuie să fim foarte atenţi cum călcăm şi să fim, totodată, cu ochii în toate direcţiile, mai ales pe Bobi, mergem înainte mai experimentaţi, mai puternici, mai curajoşi şi cu mai mare preocupare pentru anumite aspecte ale traiului nostru, mai ales pentru acelea care fac diferenţa, nu atât înspre un confort sporit, cât înspre următorul nivel de evoluţie: să trăim şi să înflorim precum florile.  Si ca fluturii!  :)  

Din Gradina lui Dumnezeu: 05.01.201

***