Probabil ultimul cules şi ultimele conserve pentru iarnă

De data aceasta voi renunta la a vă mai vrăji prin cuvinte meşteşugite ori prin construcții savante (sic!) ori poetice, împodobite cu metafore tot una şi una. Pozele de mai jos îşi vor face singure magia.

Căci magic este să.... dar dacă am spus nu, rămâne nu. Mai bine, vedeți cu ochii voştri.

Deci, ce spuneam la sfârşitul însemnării anterioare? Că umează distracția cu tot ce am cules săptămâna trecută, da? Respectiv: sortarea, spălarea, curățarea, tăierea, tocarea, murarea, coacerea, fierberea, îmbutelierea, înghețarea si, desigur, mâncarea lor.

Păi, atunci haideți să vedem împreună ce-a urmat. Să începem metodic, ca să nu ne pierdem printre metafore. Nu că nu mi-ar plăcea, dar... am promis. Acolo, cu câteva rânduri mai sus. 

Fasolea verde – tocată mărunt pentru ciorbe – la congelator

Ardeii graşi - tocați mărunt pentru ciorbe, plus pregătit semințe – la congelator

Leuştean - tocat mărunt pentru ciorbe – la congelator

Gogonele – împreună cu o mulțime de alte legume asortate – în saramură – în pivniță

Pătrunjel (primit de la Mămăița, vecina) - tocat mărunt pentru ciorbe – la congelator

Gutui – două serii de gem (am mai păstrat şi fructe proaspete, pentru consum) – în pivniță

Ardeii iuți – în oțet, plus pregătit semințe – în pivniță

Pivnița fericită! – „Toamna se numără bobocii.”  Pardon, borcanele.

Buun, după ce am terminat de procesat ce era mai urgent de procesat dintre cele culese săptămâna trecută (timp în care Adrian s-a ocupat cu defrişarea de toamnă a ultimelor buruieni din grădină, până la vie, în vederea pregătirii pământului pentru iernat), ne-am zis noi că venise timpul să mai culegem tot ce mai rămăsese de cules prin grădină. Probabil ultimul cules. Spun „probabil” pentru că, veți vedea, în cele din urmă ne-a mai rămas ceva neterminat de cules. Este vorba de roşiile pisalis. În cîuda celor foarte multe deja coape, culese şi mâncate aproape toate, au mai rămas încă de cel puțin trei-patru ori pe atâtea roşii pisalis neculese, încă verzi. Dacă vor mai fi zile însorite, poate vom avea noroc să le culegem pe toate. Chiar şi aşa, cele culese ne-au întrecut aşteptările. Au fost mult, mult, mult mai multe decât anul trecut. De vreo trei ori, poate, sau chiar mai mult. Şi mă refer acum doar la cele foarte coapte.

Dar, ca să revenim la „probabil ultimul cules”, iată ce am mai adunat noi săptămâna asta ca două furnicuțe hărnicuțe ce suntem. Şi chiar suntem, să ştiți! Fără exagerări, metafore ori alte chestii din astea, poetice. 

Roşii pisalis – au fost culese, admirate, fotografiate şi.... mâncate. Delicioaaaaase!

 

Tărtăcuțe şi bostani – le-am strâns mai mult de teamă să nu ni le strice bruma ce fusese anuntată. Altfel ar mai fi putut sta pe vrejuri.

 

Bamele – am cules ultimele păstăi pentru semințe şi pentru decorațiuni diverse.

Castraveți – din castraveții bine copți, adunați pentru semințe mai demultişor, am ales materialul săditor pentru anul care vine. Semințele, adică.

Cartofii dulci – ei au fost surpriza acestei toamne. De data aceasta i-am căutat fix acolo unde trebuie, în pământ adică (voi unde credeați? sic!), nu aiurea, printre frunze, aşa cum am făcut noi anul trecut când, negăsindu-i crescuți pe vrejuri, aerieni, cum greşit rămăsesem noi în gând cu ideea, am crezut că nu s-au făcut. Deh, începători! Aşa că au rămas neculeşi, îngropați în pământ, hrană pentru cine ştie ce animăluțe, cel mai probabil cârtițe, care trebuie să se fi minunat tare mult de cât de generoşi am putut fi noi cu ele. Nu că n-am fi, dar dacă ar fi ştiut ele că..... Ufffff, dar mai bine trecem mai departe să vedem partea bună a lucrurilor din prezent. Acum şi aici, de data asta i-am găsit! Yeees! Nişte uriaşi! Niste mutanți genetici, cum bine a zis prietena noastră Roxana când i-a văzut în poze. Priviți şi vă minunați şi voi.

 

Nici n-am terminat bine de cules tot ce mai aveam de cules (sau aproape tot, căci v-am spus, au mai rămas încă multe roşii pisalis verzi pe ramuri) a venit peste sat bruma cea rea. Şi rea trebuie să fi fost, de bună seamă, dacă a fost atât de necruțătoare până şi cu crăițele înflorite. Au scăpat, totusi, destule plante neatinse, cum ar fi varza kale, brocccolli (vedetele toamnei), menta, roinița, salvia, oregano. Căci altele nici nu mai erau, de altfel, demne de atenție în acest început de octombrie.

De crăițe mi-a părut tare rău, căci încă mai veneau la ele albinele şi, în plus, împodobeau tare frumos grădina, aliniate de-a lungul serei, de-o parte şi de alta a ei. Dar, asta e, le vom revedea anul viitor. Aşa că, pentru a avea semințe suficiente pentru anul viitor, am adunat aproape toate florile atinse de bruma şi le-am pus la uscat. După ce vor fi uscate bine le voi scoate semințele şi le vom păstra în cămară, alături de toate celelalte semințe adunate cu migală, grijă şi atenție, pentru a avea rod bun şi sănătos în anul următor.

 

 

 

Aaa! Să nu uit! Şi struguri mai avem de cules. Mulți! Mulți! Foarte mulți! Mâncăm deja din ei dimineață, prânz şi seară, dar parcă nici nu se vede că tot culegem din ei de vreo trei săptămâni într-una. Cei negri sunt o nebunie! N-am făcut încă must. Poate vom face. Sau poate nu.

Când se coc strugurii se înroşeşte iedera, se ştie. La noi sunt în grafic şi strugurii, şi iedera. Soarele şi bruma au pictat împreună culori impresionante pe frunzele ei. Priviți şi voi, să nu spuneți că umblu iar la rezerva de metafore!

 

Dacă strugurii se coc şi iedera s-a înroşit atunci înseamnă că toamna are nopțile din ce în ce mai reci. Prin deducție logică rezultă că în sobă arde focul. Iar pentru asta lemnele aşteaptă în şură şi în magazie gata tăiate, crăpate regulamentar şi frumos strivuite pe categorii şi oculte privilegii de către Adrian. În casă facem focul de o săptămână, aşa că ne este cald şi bine. Ceea ce vă dorim şi vouă!

Totul e bine când se termină cu bine – spune o vorbă binecunoscută.

Astfel, sezonul agricol al acestui an l-am încheiat cu foarte bine, dacă ne întrebați pe noi.

Şi, ca să fim şi mai siguri că este aşa, chiar azi, la final de sezon, am primit şi confirmarea divină. Semnul! Cum, nu mai ştiți? Semnul meu, pasărea colibri! Cei care nu sunt la curent cu povestea semnului meu (cel convenit cu Dumnezeu pentru confirmările de care aveam nevoie şi pe care l-am cerut cu neîncredere la început, pe care l-am primit apoi cu îndoială şi reținere, dar pe care îl primesc acum cu bucurie şi drag) o pot citi aici, in „Grădina lui Dumnezeu (18) - Am cerut un semn de la Dumnezeu “

De data asta, semnul a venit sub forma unui cadou promoțional oferit de firma care ne-a expediat o comandă făcută pe internet. De fapt, semnul este chiar sigla firmei respective. Nici n-aş fi putut bănui cu ani în urmă, atunci când am văzut semnul meu, pasărea colibri, inscripționat pe o maşină în Bucureşti, că aveam să interacționăm la un moment dat chiar cu firma aceea, cea care îşi crease o identitate vizuală cu aceasta pasăre măiastră, multiplicată de trei ori. De trei ori! Unde vă duce cu gândul?

Ei bine, azi, în ziua în care am primit semnul meu, confirmarea, am mai primit un dar uimitor. 

Nu am cuvinte pentru a descrie ceea ce veți vedea mai jos. Tocmai pregăteam cafeaua pentru noi doi după ce servisem masa de prânz.  Ei bine, bucătăria noastră a fost, pur şi simplu, inundată de Lumină! Nu doar Soarele ne-a intrat în casă, ci însuşi Dumnezeu! Şi-a făcut simțită prezența într-un mod incredibil!  Vă redau toate cadrele surprinse în acele momente magice, pentru că nu pot alege doar câteva. Timpul s-a oprit in loc, iar Lumina a curs peste noi, învăluindu-ne în strălucirea ei imposibil de descris. 

Împărtăşim cu voi această Lumină!

În final sper că sunteți multumiti de numărul pozelor afişate. Nu sunt multe, nu-i aşa? Ce să vă fac dacă ați preferat poze în locul metaforelor! Cu două-trei metafore şi cu două-trei poze v-aş fi convins mai abitir decât cu un milion de poze şi fără prea multe cuvinte. Nu? Cum, nu?! Ziceți voi că nu? Vreti poze. Ok, atunci.

O toamnă frumoasă şi îmbelşugată va dorim  tuturor! 

Din Grădina lui Dumnezeu: 04.10.2017

***