Suntem pe final de octombrie.
A zburat şi luna aceasta ca un vis
de noapte, de parcă nici n-ar fi fost. Nici nu ştim când am plecat spre Bucureşti şi când ne-am si întors. Ne-am reîntâlnit familiile şi, reveniți acasă,
parcă nu ne vine a crede că în
urmă cu doar câteva zile ne strângeam unii pe alții în brațe, ne povesteam, glumeam şi... eram împreună.
-
„Alunelu, alunelu, hai la joc
Să ne fie, să
ne fie, cu noroc.
Cine-n horă o să
joace
Mare, mare se va face.
Cine n-o juca defel
Va rămâne.... cum, pui? „
-
... ’iticuț.”
-
„Cum? (zâmbete) Va rămâne... mititel. Da?”
-
„Da. Va ’ămâne ’iticuț.”
-
„Asta-i. Gata.”
Da, simt o nostalgie a acestor întâlniri fugare, prinse între două drumuri, unul de sosire şi unul de plecare, întâlniri cărora le facem loc printre programele fiecăruia, printre treburi nenumărate şi preocupări omeneşti. Este normal să fie aşa, trăim într-o lume în care, vrem-nu vrem, ne place sau nu, trebuie să-i dăm şi ei ce-i al ei, precum Cezarului ce-i al Cezarului: timp, spațiu, bani, gânduri, preocupări, obligații, limite, îngrijorări, temeri, planuri, proiecte de viitor, targheturi şi străduința de a le împlini şi multe altele.
Această lume, totuşi, începe treptat să-şi pună întrebări,
începe să se revolte pentru o viață netrăită,
pentru un timp irosit, pentru sentimente confuze, pentru destine împovărătoare
ori de alții decise. Această
lume începe să deschidă
ochii, să caute răspunsuri, să înțeleagă şi să-şi doreasca altceva, altcum. Această
lume începe să se schimbe.
Nu toți îşi doresc schimbarea, desigur, însă cei care o vor, care simt
că nu mai pot trăi ca şi până acum, care ştiu că se poate şi altfel, deja au făcut primul pas. Este pasul
care îi duce nu spre bogăție, nu spre succese fulminante, nu spre o viață în
lene, desfătare şi fără nici o grijă,
ci pe calea redescoperirii de sine, calea autenticității, calea împlinirii sufleteşti. Pe calea asta poate că nu-i întotdeauna
uşor, poate că
nu-i întotdeauna simplu şi comod, poate că, dimpotrivă, eforturile sunt mai
mari, iar tenacitatea şi voința sunt mai mult încercate. Poate că încrederea şi răbdarea le vor fi şi mai mult testate, iar temerile, fricile şi umbrele înterioare le vor fi şi mai mult scoase la lumină şi vor fi mult mai evidente o vreme, văzându-le ca pe nişte porți prin care trebuie să
treacă pentru a se elibera de ele. Poate că,
scăpând de obstacolele acestei lumi
exterioare pe care vor să o schimbe din temelii, vor descoperi alte
obstacole, cele ale lumii lor interioare, cea către care tind. Însă
cei ce vor reuşi să
treacă dincolo de toate..... ei bine, ei vor fi ştiut că a meritat efortul făcut
pentru fiecare pas.
Şi noi doi (Adrian şi cu mine) suntem printre aceia ce merg pe această
Cale, a schimbării. De aceea, deşi în anumite privințe ni se pare mai provocator (precum este pentru mine această nostalgie care măa
cuprinde la întoarcerea acasă după
fiecare întâlnire cu familiile rămase
în Bucureşti), ştim că paşii ne duc înspre pacea aceea
interioară, cea de dincolo de obstacole.
Tot ce putem face este să ne lăsam
purtați de Planul Lui Divin şi să trăim
în armonie cu noi şi cu lumea, atât cât putem, având în
vedere că suntem deocamdată cu un picior într-o
barcă, cea a sistemului acestei lumi, şi cu altul în cealaltă barcă,
cea a energiilor lui Dumnezeu. Ne străduim să
ne ținem echilibrul, aşa cum mulți alții o fac, nouă fiindu-ne cu mult mai uşor decât altora, căci viața în mijlocul Grădinii lui Dumnezeu ne-a
extras din iureşul urban, bolnav, secătuit,
poluat şi nociv din multe puncte
de vedere. Avem şi aici destule provocări,
însă puritatea mediului exterior, natural şi viu ne susține şi ne da putere în
loc să ne vlăguiască şi să
ne epuizeze, precum cel din oraşe.
Fiecare vizită în Bucureşti ne solicită enorm (suportând, de exemplu, din ce în ce mai greu noxele, aglomerația, gălăgia şi vuietul infernal al străzilor capitalei), fiindu-ne
necesară cam o săptămână la întoacere
pentru reechilibrare, refacere şi reîncărcare energetică la capacitatea noastră maximă, obişnuită. Chiar dacă
depărtarea de familie mie îmi trezeşte nostalgii, melancolii, dor intens şi nevoia de reîntâlnire, ne dăm seama cât de grea, apăsătoare şi gri este energia capitalei abia după
ce ne întoarcem acasă, în Grădina
lui Dumnezeu.
Având în
vedere că, de data aceasta, întoarcerea din Bucureşti am făcut-o şi cu o pauză de câteva zile la munte, ca o mini-vacanță de toamnă,
am folosit prilejul pentru exact acest lucru, respectiv, reîncărcarea
bateriilor. Culorile toamnei montane ne-a înviorat sufletele, iar
vremea ne-a fost extrem de favorabilă, soarele cald şi mângâietor convingându-ne chiar să ne mai prelungim sejurul
cu o zi, pentru a ne bucura din plin de ultimele zile însorite ale acestui octombrie
pictorial excepțional. Un octombrie al
ultimelor vacante de toamnă, al ultimelor călătorii
de concediu (pentru cei mai mulți), după care reintegrarea în iureşul lumii aducând din nou la pachet, aproape obligatoriu, grijile şi problemele cotidiene. Nu şi pentru noi, însă.
Noi ne-am întors acasă ştiind că nu mai aveam nimic urgent,
prioritar sau important de făcut în
casă şi în grădină.
Cu atât mai mult cu cât ne-au aşteptat două zile ploioase, prima ploaie a acestei toamne,
prognozată în toată țara, pe alocuri destul de
vijelioasă, dar pe la noi liniştită, mocănească şi rece. Cu foc harnic şi trosnind plăcut în
sobe, am aşteptat cuminți să iasă
din nou soarele, ca să putem să facem şi noi o plimbare în grădină.
Plecasem spre Bucureşti într-o
zi însorită şi lăsasem în
urmă curtea încă înverzită,
doar cu mici accente de toamnă pe ici, pe colo, prin
salcâmi şi în vița de vie. Ne-au condus la ieşirea din curte Toni, Gina şi Bobi, precum şi câteva oi lăsate
de un vecin pe terenul din fața porții noastre. Bubulina s-a
arătat foarte intrigată de limbajul inedit al rumegătoarelor
şi greu s-a lăsat
convinsă de plecare.
Întoarcerea a fost pe o vreme mohorâtă, înnorată, revelându-ni-se alte culori în fața ochilor şi alt peisaj. Mesteacănul din curtea noastră
era deja îmbrăcat în
straie galbene, covorul de troscot din curte fusese afectat de brumele dimineților (motiv pentru care începem să
preferăm gazonul de iarbă, care rămâne verde până târziu, în iarnă),
salcâmii erau aproape integral
scuturați, iedera roşie şi vița de vie la fel, iar de peste
dealuri, dimprejur, ne învăluia un aer de toamnă
târzie şi umedă, dar şi o linişte profundă, un calm, o nemişcare, ca şi cum întreaga
lume dispăruse de peste tot din jur şi numai noi doi mai eram pe pământ, ca în mijlocul unui pustiu
frumos, colorat, viu, fremătând tomnatic, reavăn, odihnitor. Ne întorsesem
în cuibul nostru, în liniştea noastră, în pacea Grădinii.
Ne-au întâmpinat foarte fericiți de revedere tot cei trei muschetari patrupezi ai
noştri, Toni, Gina şi Bobi, care, după ce şi-au primit fiecare câte o porție îndestulătoare de mângâieri şi giugiuleli drăgăstoase,
şi-au reluat în
primire posturile de observatie, care şi cum erau la rând. Toni, drăguțul, fiind şeful haitei, a preferat să tragă
un pui de somn, alături de Ginuța, lăsându-l cu încredere
pe Bobi de strajă, ştiindu-l că acesta latră la orice mişcă sau nu mişcă, fără
discernământ, dar extraordinar de conştiincios. Deci, pază non-stop.
Ieri, miercuri, în sfârşit soarele ne-a îmbiat
afară chiar de la primele ore ale dimineții. După nelipsita cafea/cacao şi după micul dejun ne-am împrăştiat prin curte şi prin grădină încercând să cuprindem cât mai multe activități în aer liber, sub un cer
minunat de albastru şi încântător. Înainte de toate,
frunzele scuturate prin curte după ploaia celor două
zile s-au cerut măturate, căci prea era dezolant
tabloul general cu ele împrăştiate peste tot. Soarele ne-a încurajat pe amândoi din înaltul cerului, iar Adrian
chiar a lucrat în grădină îmbrăcat într-un
tricou cu mânecă
scurtă, atât de cald şi plăcut
a fost. Eu mi-am mai făcut de lucru cu culesul tufelor de broccoli, care
erau pline de inflorescențe, cu varză
kale, goji (care arătau pe crengi precum o puzderie de clopoței roşii, minusculi) şi cu ultima recoltă de frunze de lămâiță dintr-o tufă pe care o mai lăsasem
să crească, iar Adrian s-a apucat voiniceşte de curățat ultima parte a grădinii, cea de după
livadă.
Adrian s-a ocupat de partea mai „hard” a jocului prin grădină.
Astfel, a continuat să mai scoată din butaşii de vie care creşteau pe araci în spatele grădinii
în mod salbatic şi ineficient şi s-a pornit să sape pământul pentru iernat.
Vreo câteva zile de acum înainte
tot cu asta ne vom ocupa împreună,
lejer, căci vrem ca grădina să
fie frumos curățată, aranjată şi săpată înainte de primele geruri ale iernii. Mai avem de strâns araci, bețe, piroane şi alți marcatori folosiți de noi în timpul verii pentru
trasarea parcelelor, cum ar fi şi metri întregi de sfoară de rafie albastră.
Noi nu putem (şi nici nu am fi vrut) să
arăm grădina cu tractorul (aşa cum a făcut Mămăița-vecina, care are acum terenul curat, impecabil,
numai bun de a fi acoperit de primele zăpezi ale iernii) pentru că
avem plantați câțiva pomi fructiferi de-o parte şi de alta a terenului, plus tufele de coacăzi,
goji, cătina, zmeurii şi căpşunii. Plus sera, care se
află aproape chiar pe mijlocul grădinii.
De aceea, după
ce vom face curat, ne vom juca vreo două-trei zile cu sapa, răscolind
stratul de pământ superficial, de la suprafață, şi încorporând în el şi resturile verzi rămase de la culturile verii, dar şi resturile menajere aruncate de noi intenționat peste tot, pentru a-l îmbogăți şi a-i reda măcar o parte din ceea ce-l poate îngrăşa şi hrăni peste iarna. Nu vom pune peste el gunoi de grajd şi, probabil, nici paie, deşi un strat subțire de paie poate n-ar strica.
Am început să împachetăm
şi semințele adunate pentru anul următor ca sa le putem
depozita în cămara bine aerisită şi răcoroasă.
În acest scop ne-am gândit că
le prinde bine să le ținem, prin rotație, câte o noapte în camera noastră încălzită de focul sobei, pentru a se evapora orice posibilă urmă
de umezeală preluată din aer cât timp le-am ținut în balcon, la uscat. Sunt multe şi diverse, de legume şi flori, de copacei şi tufe, toate servindu-ne în primăvară
la renaşterea grădinii.
Deocamdată le acordăm toata atenția şi grija pentru o păstrare peste iarnă în
cele mai bune condiții.
Cum mai avem încă o lună
din această toamnă, respectiv, noiembrie următor,
sperăm că ne vom mai bucura de zile
însorite şi calde, bune de joacă
afară, de plimbări prin livadă,
pe dealuri ori înspre mănăstire. Alături
de noi aşteaptă
zilele frumoase şi Ema-boema, căreia
nu-i plac absolut deloc zilele ploioase pe motiv de noroi pe cizmulițele ei îmblănite
şi pe mustățile cu care amuşinează cu o deosebită preocupare toată
zona din Fairy Land, cu scopul de a identifica fără
absolut nici
o eroare, după foarte multă deliberare, testare şi învârtire în spațiu, ca un titirez, locul precis, optim, pentru.... ştiți voi.
Din Grădina lui
Dumnezeu: 25.10.2017
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu