Discutam pe facebook cu o
prietenă, Cristiana:
-“Aţi spus că plecaţi în concediu! ce se aude ??
la mare?? la munte... munte-munte !!!”
- “Plecăm săptămâna viitoare. Abia aşteptăm. Plecăm
într-un mediu urban (oarecum), pentru diversificarea experienţelor.
Ştii cum e. Rezidenţii de la
mare merg în concediu la munte, iar cei de la munte merg la mare. In extenso,
putem spune ca cei de la oraş merg în vacanţă la ţară, iar cei de la ţară
merg... la oraş.
Hi, hi, hi......”
Nu plecăm chiar la oraş şi atât, ci vom îmbina mai multe decoruri plăcute.
De pe la începutul lui iunie, de când am terminat cu şantierul în casă, tot aşteptăm plecarea asta în concediu. Cred că, pentru voi, deja pare un fel de Fata-Morgana, “Uite-l, nu e!”
De pe la începutul lui iunie, de când am terminat cu şantierul în casă, tot aşteptăm plecarea asta în concediu. Cred că, pentru voi, deja pare un fel de Fata-Morgana, “Uite-l, nu e!”
Totuşi,
v-am spus şi ştiţi, n-am ţinut secret: planurile au fost făcute, zarurile au fost aruncate, familiile au fost anunţate, ultimele reprize de cules de dinaintea plecării au fost încheiate
(ce s-a făcut, s-a făcut, ce nu, asta e, vedem la întoarcere ce va mai fi), Ema a fost tunsă, coafată şi pregătită pentru predarea în mâinile “bonei de vacanţă”,
bagajele vor fi gata în doi timpi şi trei mişcări (căci, de data asta, nu
vom lua chiar toată-toată garderoba cu noi, ci doar pe cea de vară, desigur, doar vreo zece-cinsprezece geamantane – hi, hi,
hi..... da, glumesc! ) şi putem pleca. Credem că nu ne-a mai rămas cam nimic
nerezolvat. Mă rog, e un fel de-a spune. În
Grădina lui Dumnezeu este întotdeauna ceva de făcut,
de rezolvat, de bifat în agendă.
Prioritatea nr.1 săptămâna trecută a fost Bubulina.
Prea ne implora mititica să-i facem ceva şi să o scăpăm de claia aia de lână, plină de câlţi, încurcată, ciufulită şi nesuferită. Căci cine a mai avut timp şi chef să
o mai pieptene, să o mai dichisească, să-i mai suporte fiţele, agitaţia şi
nemulţumirile legate de zulufii ei? Eu m-am menţinut tare pe poziţie şi m-am tot eschivat de supliciul ăsta (având altele pe cap) până într-o zi când, fiind deja destul de presaţi de multe altele, ne-am zis că este cazul să ne mai
degrevăm de grija asta. Şi am plecat cu ea la
doamna doctor pentru tuns specializat, profesional. Doar că, din păcate, atribuţiile tunsului au fost delegate asistentului cabinetului
veterinar care, ori pentru că era la început în astfel de meşteşug (în tuns canin, adică) ori
că s-a pierdut cu totul în câlţii Bubulinei, cert este că şi-a scăpat aparatul de tuns de vreo trei ori în pielicica finuţă şi delicată a clientei.
Vă daţi seama cum fierbeam noi în interiorul nostru când
am văzut o aşa grozăvie şi, înainte de a fi
terminat tunsul şi aranjată coafura, imediat
după cea de-a treia greşeală am oprit jocul, ne-am
luat jucăriile şi pe Bubulina în braţe şi am plecat iritaţi la maxim şi hotărâţi ca acolo să nu mai intrăm ever. Cu atât mai mult
cu cât îl
rugasem să nu o tundă la piele, ci să-i lase
acolo, ceva perişor cam de 1 cm, să nu semene cu un chiuaua rahitic şi deşirat, însa el exact aşa a
tuns-o.
În fine, am plecat de acolo cu Bubulina nefinalizată. Trupuşorul ei subţire era ras
exact ca un chiuaua, cum spuneam, în timp ce
capul, coada şi lăbuţele din spate îi rămăseseră îmblănite cum erau iniţial, de arăta Ţuţulina
exact ca un leu fioros, din junglă, dar
tremurândă, sărăcuţa, din toate încheieturile.
O traumatizase experienţa şi pe ea, dar şi pe noi.
Ajunşi
acasă, cu ochii în lacrimi, cu inima cât un
purice şi cu un munte de remuşcări, am luat eu foarfeca
în mână
şi i-am retuşat
coafura bichonului nefericit atât cât am putut, redându-i
demnitatea, încrederea şi curajul de a ieşi din
nou în lume. Şi i-am făcut un cap aşa de
frumos, franţuzit, a la Mireille Mathieu, de
nu mă mai săturam admirând-o! La început, ea m-a privit un pic neîncrezătoare, dar, apoi,
citind în ochii mei adevărul, s-a simtit din ce în
ce mai mulţumită şi mai mândră de imaginea ei. Ba,
mai mult decât atât, înţelegând că exista o oarecare asemănare
a tunsorii ei cu cea a lui Mireille, cântăreaţa, a început să facă şi ea ceva vocalize,
dregându-şi
glasul şi scheunând insistent în mai
multe octave înalte, acelea care i s-au părut ei mai interesante şi
mai accesibile.
Chiar dacă,
din când în
când, se mai lingea la picioruşul din spate, cel afectat de aparatul de tuns al domnului
asistent neexperimentat în ale tunsului, în cele din urmă Ema a
dat uitării episodul din cabinetul veterinar şi şi-a asumat cu maxima
aroganţă statutul de mare vedetă, ridicându-şi cât mai sus nasul, bărbia şi mustăţile şi privind
condescendent în jur, chiar un pic plictisită. După ce şi-a savurat
momentul de glorie, a eliberat tensiunile interioare subtile şi eventualele reziduuri ale nemulţumirilor printr-o mantră
specială, canină, încheiată cu un scos de limbă
sugestiv şi eliberator, apoi cu o tăvăleală de răsfăţ alintat pe canapea. Exact cum îi place ei cel mai mult.
Şi-a asumat repede noul look şi, deşi din când în când mai venea pe la noi şi
ne tot întreba suspicioasă şi alintată “Sunt frumoasă? Nu-i aşa că sunt frumoasă?” - exact cum
face ştim noi cine ;-) - sau “Îmi stă bine, nu-i aşa? Sigur îmi sta bine? Sigur, sigur?” se vedea că era mulţumită, căci prea întorcea capul des,
şi spre dreapta şi spre stânga, ca s-o
vedem bine şi să-i admirăm coafura.
Apoi, relaxată deplin, chiar s-a afişat şi la fereastră, în văzul lumii, cu gândul că cei trei prieteni ai ei, din curte, Toni, Gina şi Bobiţă, o vor admira şi ei.
Şi, trebuie să vă spunem, cu adevărat au admirat-o şi au
complimentat-o sincer toţi trei, care mai de
care mai entuziast, cu priviri extrem de sugestive şi dându-i târcoale din toate direcţiile
pentru a-i vedea şi aprecia cât mai bine look-ul şi şarmul personal al Bubulinei. Chiar şi Ginuţa i-a adresat câteva frumoase aprecieri din priviri, deşi, se stie că, ele între ele, fetele, uneori sunt un pic invidioase una pe
cealaltă. Ginuţa, însă, nuuuu, nu-i deloc invidioasă, ba chiar s-a amuzat un pic de zăpăcitul de Bobi care,
fermecat de atitudinea şi aspectul prinţesei noastre, era să fie
admonestat aspru de şeful haitei, Toni, care
pretinde mereu drepturi depline la admiraţie,
precum şi locul din faţă la mângâiat.
Dar, când
au aflat de incidentul din cabinetul veterinar – căci , desigur, Bubulina le-a povestit tot, cu lux de amănunte şi maxim de
afectată – toţi trei s-au arătat
indignaţi la culme şi, aproape într-un glas,
şi-au manifestat supărarea teribilă, nemulţumirea şi revolta faţă de domnul asistent neatent şi nepriceput, pe care cei trei şi-l imaginau undeva, pe drum, dincolo de poarta noastră, acolo unde sunt, ca de obicei, toţi duşmanii care trebuie
lătraţi,
admonestaţi, alungaţi şi, eventual, muşcaţi. De muşcat nu muşcă ei pe nimeni, poate doar pe locotenentul Contesei de York
din vecini, care prea îşi plimbă mereu aroganţa pe la
poarta noastră cu empfază.
Din ziua aceea sunt toţi trei parcă mai uniţi, mai o echipă, creându-se o nouă coeziune şi mai bună între ei, mobilizaţi şi antrenaţi de ideea de
a o apăra până la sacrificiul suprem
pe prinţesa Bubulina de “balaurul cel rău” care a “muşcat-o” de
picioruş.
Acestea fiind zise, acum, că ne-am mai liniştit în privinţa Emei, putem
trece mai departe să vă arătăm cum ne-am distrat noi în una din zilele trecute, la cules prin grădină. În acest sens, vă invităm să facem împreună un tur virtual complet, în care să vă arătăm, explicăm şi demonstrăm cum a
decurs culesul legumelor dintr-o singură zi.
Să pornim.
Primele indicaţii, mai întâi de toate. Se începe ziua cu încărcarea bine de tot a bateriilor. Se privesc cu nesat
florile din curte şi se admiră maxim floarea soarelui şi zorelele-drăguţelele, care sunt înflorite
minunat dimineaţa. Culoare, frumuseţe, încântare cât cuprinde! După ce beculeţul roşu se stinge şi se
aprinde beculeţul verde, este OK, bateriile
sunt încărcate,
motoarele turate bine, micul dejun servit şi
cafeaua băută, putem porni spre grădină!
Echipamentul îl ştiţi, desigur: mănuşi, pălărie şi ochelari de soare,
pantalon lung şi bluză cu mânecă lungă. Pentru că
nu, nu vrem să
intrăm în nici
un litigiu cu nici o insectă insidioasă, cu nici o urzică
insolentă, cu nici o buruiană zgâriecioasă. Nu vrem să ne bronzăm cu dungi sau pete şi
nici să facem insolaţie. Aşadar, ne echipăm corespunzător, ne luăm cleştele la purtător şi coşuri de nuiele, fără număr, fără număr. Dacă nu ne ajung cele
cinci coşuri mari, apelăm la dotările de rezervă, respectiv, ligheane, găleţi, iar în caz de extremă urgenţă, roaba. De
asemenea, precizăm utilitatea sapei şi a lopeţii în proximitate, căci nu
se ştie niciodată cu ce rădăcini trebuie să
negociem, cu ce buruieni trebuie să ne încrucişăm intenţiile ori ce alte surprize avem de întâmpinat acolo, pe tărâmul legumelor.
Bun. Să
purcedem la treabă. Sunteţi gata? Sunteţi atenţi? Ok. Să trecem prin portal.
La intrarea în grădină admirăm mai întâi pe stânga florile de nalbe care au început să-şi deschidă spre cer
cupele colorate. Ne bucurăm de ele, trecem cu
mare viteză de rândurile de sfeclă roşie şi de gulii – vom reveni acolo
mai târziu - şi ne
îndreptăm glonţ
către dovlecei, căci ne strigă disperaţi de pe sub frunzele lor uriaşe. Îi salvăm de acolo mai
întâi pe
primii din faţă, cu care umplem vreo două coşuri.
Pentru că
sunt mulţi şi grei, propunem să-i ducem
în casă şi să eliberăm coşurile pentru ce
urmează. Se oferă cineva? Voluntari? Nu au decât vreo 10 kg amândouă coşurile. Un fleac! Pentru
diversitate, aruncăm în unul din ele şi o mână de bame culese din
zbor, ca să nu le ratăm, să nu uităm de ele şi să nu le treacă momentul
optim de cules. Ei, ce ziceţi, ne daţi o mână de ajutor cu dovleceii ăia sau nu? Bănuiam eu. Sunteţi drăguţi. Lăsa-ţi, ne descurcăm şi singuri. Poate data
viitoare.
Deci, să ne întoarcem cu coşurile
goale înapoi, în grădină, şi să ne continuam periplul. Dincolo de dovlecei sunt broccoli,
dar nu culegem acum din ei, le mai lăsăm inflorescenţele să mai crească un pic. Aşa că, în drum spre fasolea căţărătoare de pe porumb,
trecem pe lângă pepeni şi ne minunăm din plin, ca să ne
meargă bine toată ziua. Le facem inventarul de câte ori
trecem pe lângă ei, uneori şi de două ori pe zi, nu de alta, dar să se ştie supravegheaţi, să nu le treacă prin cap vreo idee şi să se înmulţească necugetat fără să ne dea de ştire, aşa ca anul trecut (cine nu ştie ce ne-au făcut ei
anul trecut poate citi aici, în “Pepenii fermecaţi”). Îi mângâiem, îi giugiulim, îi drăgănim cât cuprinde, ca să se ştie iubiţi şi să se îndulcească precum ne este nouă vorba
şi portul cu ei. Şi, în final, facem o şedinţă
profesionistă de photo-shooting, cu diverse
accesorii vestimentare adecvate mediului, precum mănuşi elegante şi poşete (a se citi
“cosuri”) din paie, estivale, moderne, avangardiste.
Ne-am face noi şi sefie cu vedetele acestea simpatice, dar nu vrem să le eclipsăm. Aşa că le lăsăm să-şi primească la scenă deschisă toate aplauzele. Iar pentru că apetitul lor pentru aplauzele publicului este de nestăvilit, am decis să vi-i
prezentăm pe fiecare în parte, dar şi pe toţi laolaltă, ca să nu existe suspiciuni că
am crea diferenţe, avantaje, privilegii. Vă rugăm, priviţi-i, admiraţi-i şi aplaudaţi-i, pentru că ştim cât de mult le place şi ne
dorim să fie foarte multumiţi de vizita voastră pe
la noi. Cine nu aplaudă este rugat respectuos
să se retragă discret, silenţios, fără valuri, pentru a nu-i
supăra pe drăguţii noştri. Vă rugăm frumos, da? Bun.
De aici încolo
schimbăm strategia. Fiţi ochi şi urechi, da? Aşadar, ne împărţim în două echipe şi ne răspândim în toate celelalte parcele, în sus şi-n jos, la
dreapta şi la stânga, căci se aud de
peste tot strigăte disperate de legume coapte,
care se vor culese. Ca să fim eficienţi, o parte dintre voi va merge cu mine la castraveţi, iar cealaltă parte va
merge cu Adrian la roşii, da?
Echipe, încolona-rea!
Un-doi, un-doi. Hai, mai repejor, vă rugăm, nu-i auziţi cum se tânguie castraveţii ăia uriaşi, crescuţi pe
vrejuri ca nebunii în cele câteva zile de caniculă şi în cele două zile cu ploi, zile în
care n-am mai ajuns la ei să-i verificăm? Au crescut cât o zi
de post şi s-au îngrăşat nepermis de mult,
încât acum
nici nu ştim ce o să facem cu ei, aşa,
supraponderali. În fine, n-avem ce face, îi
culegem cum sunt şi vedem apoi. Unii sunt
buni la salată, unora va trebui să le curăţăm coaja prea
tare şi uşor
amăruie, iar alţii.... na, nu ştim...
pentru seminţe, cei maronii.... Dar trebuie
culeşi absolut toţi, altfel vrejurile mor treptat, se usucă, intră în stadiul vegetativ de coacere seminţe. Au început deja să-şi îngălbenească frunzele pe
ici, pe colo, dar, după culesul masiv,
vrejurile se regenerează prin frunze noi, proaspete,
şi prin florile nenumărate care umplu tijele agăţatoare chiar şi acum,
la aproape mijloc de august.
Şi, uite-aşa, vrând-nevrând, am cules două coşuri mari şi un lighean uriaş plin
cu castraveţi. Îi vom duce în casă unde îi vom sorta şi îi vom pregăti în consecinţă. Daaar....
nu înainte de şedinţa foto, desigur.
Între timp, Adrian (şi echipa lui de vizitatori virtuali) s-a ocupat de roşii. A adunat câteva din
roşiile mari de pe araci, cele mai coapte,
care dădeau semne de risc crescut în caz de nebăgare în seamă, apoi le-a
acordat atenţia cuvenită şi roşiilor cherry din seră.
Mititelele-coloratele sunt mai mult ca divertisment, că nici nu ne dăm seama
prea bine când le terminăm de mâncat. Sunt
teribil de gustoase, aromate, parfumate şi,
mai ales, foarte sănătoase, neafectate de nimic, dar... prea mici. Asta e,
delicatesuri, nu? Cum era vorba aceea? Esenţele
tari se ţin în recipiente mici. Cam aşa.
Pe podium au mai defilat, alături de castraveţi şi roşii, în ordinea culegerii, culorilor şi preferinţelor, şi celelalte legume cărora
le sosise rândul. Un coş a fost rezervat fasolei căţărătoare, unul pentru
fasolea pitică, iar alături de ea şi-a făcut loc şi un pepene galben
ce se simţea prea expus şi ameninţat, dorindu-şi să fie testat mai
degrabă în
farfuria noastră decât de niste păsărele hrăpăreţe, ce tot dădeau târcoale, încercându-şi norocul prin zonă. Revenind
la zona lor, o sfeclă roşie şi o gulie s-au arătat şi ele interesul
pentru a ne completa salata zilnică şi au ieşit din rând direct în coş, iar vinetele s-au revoltat maxim crezând că ele sunt uitate.
Nu, n-au fost, aşa că am umplut un lighean cu cele coapte. Una a fost lăsată pe vrej, căci ea s-a hotărât că vrea – copii, era să spun – seminţe coapte.
Ne-a promis că va avea cele mai bune seminţe pentru noi şi am
crezut-o pe cuvânt.
Celelalte gulii şi sfecle roşii care mai
sunt în pământ, fiecare soi pe rândul
lui, încă
deliberează dacă vor să fie culese acum
sau după ce ne întoarcem din vacanţă. Nu
prea ştim nici noi ce să le sfătuim, aşa că ne vom lăsa ghidaţi de intuiţiile noastre, cele din ultima clipă şi vom vedea ce se întâmplă. Înainte de final mai dăm o raită prin dovlecei şi facem curăţenie prin pădurea de frunze, conturând
o movilă de dovlecei cu tot ce strângem de acolo.
Apoi stabilim în mijlocul grădinii un
loc de popas şi adunare pentru ambele echipe,
loc unde ne reunim cu braţele încărcate de legume, cu
coşurile pline, cu zâmbete pe chipuri, dar şi
epuizaţi şi
transpiraţi de la căldură şi efort. Ne cam
vine tuturor să aruncăm cu chipiurile de pământ (licenţa lui Adrian)
de la oboseală, dar ochii ni se umplu de bogaţia pământului şi de roadele muncii
noastre, aşa că ne schimbăm brusc
percepţiile, starea şi determinarea.
Ne fotografiem frumuseţea de legume adunate în
plin soare, analizăm, dezbatem şi tragem concluzii, facem planuri pentru anul viitor şi ne promitem să fie şi mai extraordinar decât
anul acesta. Nu vom mai avea şantiere
(credem), strategia va fi ajustată pe baza experienţei celor doi ani de grădinărit şi sperăm că si vremea ne va fi
mai prietenoasă, fără brume şi îngheţuri târzii, deci fără tot felul de extreme din acestea, nedorite.
Momentul de pauză şi satisfacţie în faţa comorilor
este încununat de un drum în livadă, unde ne îndestulăm cu prune
coapte, mâncate direct din copaci. Adrian şi-a luat şi un lighean
cu el, în care a adunat prune şi pentru mai târziu. Am
constatat că sunt mai multe soiuri de prune,
unele mai văratice, altele mai brumării, unele mai rotunde şi
mai albe, precum corcoduşele, altele
alungite, albăstrii şi zemoase. Delicioase!
O privire scurtă printre rândurile viei (prin
care trecem spre şi dinspre livada) ne arată că ar trebui curăţată din nou de buruieni înainte de plecare şi curăţată şi de lianele
crescute peste ciorchinii de struguri. Ne împărţim iar în două echipe, Adrian
rezolvând problema buruienilor ca pe o ecuaţie cu un infinit de necunoscute, iar eu pe aceea a
lianelor, aplicând acelaşi principiu ca la roşii,
respectiv, fără frunze peste şi în jurul strugurilor. Observaţi cât de mult ne pricem şi ce strategie complexă
am aplicat. Vom vedea ce rezultate vom avea. Am investit aşteptări mari în urma demersului nostru, iar lunile următoare ne vor oferi confirmarea sau infirmarea eficacităţii metodelor noastre avangardiste în ale viticulturii, atunci când vom constata cât şi cum s-au copt boabele preţioase.
În continuare vreau să vă prezint unul din
prietenii noştri care ne-au supravegheat
discret, dar competent, toate demersurile
din grădină, mai ales pe cele din apropierea serei. Cu un camuflaj perfect, s-a erijat în expert de înaltă clasă şi ne-a monitorizat de la distanţă toate mişcările şi toate alegerile
făcute, precum şi modul în care ne-am
manifestat liberul arbitru şi forţa creatoare
în cadrul Grădinii. Vă lăsăm vouă plăcerea de a-l
identifica în imaginile de mai jos.
După ce am
apreciat ca fiind terminat procesul culesului pe ziua respectivă, mai concret, după ce
am fost epuizaţi de efort şi caniculă, dar cu legumele
coapte adunate la un loc în mijlocul grădinii, ne-am încărcat bogăţiile
leguminoase în roabă şi ne-am întors vlăguiţi în casă, unde am descărcat tot,
în vederea curăţării, sortării, spălării şi pregătirii lor.
În faţa
casei, însă,
am auzit strigăte şi chemări disperate de
sub mărul de la fântână, din Sweet
Garden. O mulţime
de mere căzute pe jos se doreau compot. Pe zi
ce trece descoperim că merele sunt din ce în
ce mai mari, iar cele din copac sunt din ce în
ce mai coapte. Pentru că lângă fântână şi pomul fructifer este
via întinsă
pe spalieri şi pentru că de-a lungul ei, pe lângă gard, sunt vrejurile de zmeur, am constatat că foarte multe mere se ascundeau pe sub frunzişul acela de nepătruns. Aşa că mi-am făcut un instrument de colectat fructe de la distanţă, o hoţoaică şmecheră, cu care ajung pe sub zmurişul plin cu ţepi până la gard, la merele căzute
acolo.
Odoarele au fost adunate, spălate, curăţate, fierte
cu zahăr şi
scorţisoară
şi puse în
borcane închise ermetic şi apoi depozitate în
pivniţă. Am făcut numai până acum cel puţin 40 de
borcănele de vreo 200 gr şi câteva mai mari, de
vreo 800 gr. Încă nu am făcut inventarul la conservele pregătite până acum. Toamna se numără bobocii, aşa că mai este timp.
Bamele sunt şi ele opărite în oţet diluat cu sare în vederea conservării
lor în suc de roşii, pepenele cel galben este tăiat, curăţat de seminţe (care se păstrează la loc special până anul viitor) şi mâncat, păstăile cu diversele seminţele
adunate sunt şi ele puse la uscat, în vederea separării
ulterioare, iar celelalte legume aduse din grădină se răspândesc care încotro, prin cele două
bucătării,
prin coşuri, tăvi sau dulapuri, până intră în procesul de fabricaţie
pentru umplerea nesfârşitelor borcane deja pregătite.
Ei, după atâta muncă şi efort, spuneţi-ne,
cum vi s-a părut
turul virtual alături de noi, la cules prin
grădină? Plăcut? Daaa.....sigur,
de privit e foarte plăcut. Vă aşteptăm să ne ajutaţi şi efectiv, la cules,
măcar o zi, iar apoi să ne împărtăşiţi din nou impresiile reconsiderate. Unii dintre voi s-ar
putea descoperi a fi chiar impresionaţi.
Una peste alta stim că v-ar plăcea. Ar fi o experienţă
inedită, ca o aventură într-o altă lume, ceea ce nu-i departe de adevăr. Aici, la noi, chiar este o cu totul altă lume decât a multora
din cei care ne citesc, iar experienţele de
aici trebuie gustate, trăite, simţite pe propria piele pentru a le integra frumuseţea alături de efortul
depus, pentru a le înţelege necesitatea şi a
le dori ca parte a vieţii mai mult decât câteva zile într-o vacanţă, într-o vizită scurtă sau într-o citire relaxată
dintr-o după-amiază călduroasă de vară, cu o limonadă răcoritoare sau cu o
cafea în faţă.
Deocamdată,
aşa cum a fost turul acesta prin grădină, respectiv,
virtual, tot aşa ne va fi şi trataţia, adică tot virtuală. Vă invităm la un porumb fiert cu sare. Vom sta la o şuetă la umbră, vom depăna poveşti în fapt de seară, apoi vom face o incursiune ghidată înspre stele, acolo de
unde El ne priveste şi ne ajută, ne încurajează şi ne sprijină şi
de unde ni se arata în felul Lui unic, în luna aceasta prin ploaia de stele, Perseidele.
Vă mulţumim frumos pentru prezenţa
voastră aici, în Grădina lui Dumnezeu, un loc unde integrăm, alchimizăm şi transmutăm energii şi unde ţesem
şi manifestăm împreună vise şi poveşti.
Vă mai aşteptăm
pe la noi!
Din Grădina lui Dumnezeu: 11.08.2017
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu