Gerurile cele
mai geruri au sosit şi la noi, în Grădină. De fapt, să recunoaştem, sunt
geruri moderate, căci, din fericire, temperatura cea mai joasă de până
acum la noi, de -10 grade C, a fost doar într-o singură noapte, în
rest, cam între -5 şi 0 grade. Dar, aflând noi în
urmă cu o săptămână, de la ştiri, că vine frigul
dinspre Siberia, ne-am dat seama că nu trebuie să mai amânăm
această acţiune extraordinar de importantă. Adrian o avea deja notată în
agendă de ceva vreme sub numele de cod secret “Trandafirii”.
Aşa că i-am luat la rând pe fiecare şi i-am pregătit pentru iernat: i-am tăiat, muşuroit, acoperit cu bidoane de plastic şi îmbrăcat, pe deasupra, cu câte un sac din plastic gros şi rezistent. Astfel pregătiţi, sperăm să reziste cu bine iernii care urmează. Ar fi fost bun şi un strat bunicel de zăpadă peste ei înaintea gerurilor, dar... asta e, n-avem. Doar trecătoare fulguieli. Prin alte părţi, am văzut, a nins din belşug. Pe la noi, nu. Adică, încă nu. Dar va ninge. Trebuie! Neapărat!! Doar am de făcut un Om de Zăpadă, cum altfel?! Să treacă iarna fără Omuleţ de Zăpadă?!? No way. E jocul meu preferat, iarna.
Lucrarea aceasta privind trandafirii a fost supervizată îndeaproape de Bobiţă. Atât de îndeaproape încat ni se împiedica printre picioare la tot pasul. Orice mişcare de-a noastră el o ia mereu drept provocare la joacă şi ne sare înainte şi din toate direcţiile cu tot felul de ghiduşii năzdrăvane. Uneori este de-a dreptul enervant de năzdrăvan. Însă ne trece imediat, căci este mult prea drăgălaş ca să fim supăraţi pe el. Nici nu-mi vine să cred acum prin ce gaura de ac a trecut bietul de el dinspre un sfârşit fatal, în chinuri, înspre o viaţă liniştită, fără lipsuri, în care este înconjurat şi tratat cu atât de multă iubire câtă suntem noi capabili să-i oferim. Şi, martor ne este Dumnezeu, avem muuuultă iubire de oferit!
Buuun, după ce am terminat noi de aranjat în grădină toţi butaşii de trandafiri, am luat cele două găleţi în care pusesem lăstarii tăiaţi de la ei şi le-am dus în bucătăria de vară unde mi-am improvizat un fel de mini-seră (cu ghivecele de flori cărora nu le-am mai găsit loc prin casă sau balcon; în general sunt puieţi de plăntuţe de exterior care urmează a fi mutate afară, în curte, la primăvară) şi un mic, dar specializat atelier în “trandafi-cultură”. Sic!
Ieri, 14 decembrie, exact de Lună Nouă în Gemeni, mi-am pregătit toate sculele necesare şi, după câteva ore, am finalizat şi acţiunea “Butăşirea trandafirilor”, după aceeaşi metodă aplicată de mine şi cu un an în urmă, cea cu cartofi la rădăcină. Doar că, de data asta, nu i-am mai pus în pământ direct afară, acoperiti cu sticle de plastic, ci i-am plantat chiar în sticlele cu pricina.
Păstrasem toate recipientele de plastic de 2.5 l de la berea consumată de echipa noastră de muncitori cu ocazia şantierelor din casă, din vară şi din toamnă, aşa că le-am tăiat pe acelea şi le-am folosit la butăşire. În fiecare sticlă am pus câte doi lăstari de trandafiri băgaţi în cartofi, pe care i-am acoperit apoi cu pământ de la muşuroaiele de cârtiţe din grădină (şi să ştiţi, cârtiţelor le-am cerut iertare pentru aceasta agresiune, iar ele nu s-au supărat, ci si-au reparat imediat gurile de aerisire afectate şi, în plus, au mai făcut şi altele, ca să mai am si eu, în continuare, material de lucru; nişte drăguţe, mustăcioasele alea negricioase şi mici!). În final, după ce am turnat în fiecare cam o jumătate de pahar de apă, le-am acoperit cu partea de sus a sticlei, cea tăiată, cu gâtul şi cu capacul, făcând, astfel, vreo 28 de mini-sere, pe care le-am depozitat în pivniţă.
Vor sta acolo până la primăvară, timp în care vor mai primi, din când în când, câte un pic de apă. Sper ca de data asta să-mi iasă figura. Căci anul trecut, metoda “plantaţi direct afară”, în curte, nu mi-a ieşit. Adică, mi-a ieşit, trandafirii prinseseră, bieţii de ei, făcuseră muguri şi păreau a le fi bine până când eu, cea nerăbdătoare şi disperată după verde şi verdeaţă, crezând că iarna a trecut, le-am luat de deasupra sticlele de plastic cu care îi ţinusem protejaţi de ger şi - ghinion! - tocmai atunci au venit nişte geruri care ne-au luat prin surprindere - exact ca pe politicieni, cum ştiţi - precum şi bruma aia nesuferită şi îngheţată care a afectat în toată zona aproape toţi pomii fructiferi şi aproape toată viţa de vie. Puieţii mei de trandafiri fuseseră prea cruzi şi prea firavi ca să reziste acelui şoc termic neaşteptat, aşa că au murit. Toţi. Trandafirii bătrâni şi toate florile mature, cele rămase de la bunici, n-au avut nimic, doar puieţii puşi de mine s-au pierdut. Acum încerc altă metodă, ce a puieţilor crescuţi în pivniţă, în sticle de plastic.
Doamne ajută! Sper să reuşesc aşa, că tare frumoşi mai sunt trandafirii ăştia roşii, regali, catifelaţi, cu marginile mai închise la culoare, grena, aproape negre în faza de boboci. Sunt superbi! Sunt acei trandafiri supranumiţi “ai iubirii”, cei pe care îi vedeţi peste tot fotografiaţi artistic şi folosiţi în tot felul de colaje romantice, de dragoste. Sunt atât de frumoşi încât vreau să umplu toate curţile cu ei! Sunt foarte rezistenţi după ce ajung la maturitate, atât la intemperii, cât şi la boli, iar florile lor impresionante şi elegante durează foarte mult, spre deosebire de alte soiuri de trandafiri ale căror flori se ofilesc şi se trec destul de repede.
Una din tufele de lângă casă a avut un trandafir înflorit chiar până de curând, în mijlocul lui decembrie, după ce a trecut prin nenumărate dimineţi friguroase, cu brume repetate şi geruri înţepătoare. Şi încă ar mai fi rezistat un timp, chiar şi aşa, cu petalele îngheţate, dacă nu aş fi intervenit eu cu cleştele să-i retez lăstarii ca să-i pregătesc butaşul pentru iernat. Acel trandafir îngheţat, încă înflorit, alături de alţi vreo doi-trei boboci la fel de îngheţaţi, care n-au mai ajuns la înflorire din cauza frigului, i-am folosit la un alt proiect de-al meu artistic. Căci, de ceva vreme, mă cam chinuie talentul creaţional, stimulat atât de timpul liber petrecut la gura sobei în care arde focul şi trosnesc lemnele, cât şi de apropierea sărbătorilor de iarnă. Dar despre asta o să povestim data viitoare.
Până atunci, vă oferim câteva imagini ale operaţiunii “Trandafirii”, precum şi, ca o consecinţă “sine qua non”, câteva cadre surprinse în cadrul atelierului de iarnă în scop de butăşire, organizat ad-hoc în bucătăria noastră de vară.
Şi, în plus, sperăm să vă distreze şi cele câteva secvenţe din ceea ce înseamnă “viaţă de patruped” în Grădina lui Dumnezeu - fiecare din ei după posibilităţi şi ierarhie. C-aşa-i în tenis. Avem o adevărată haită de câini acum şi fiecare îşi exprimă personalitatea în stil original: Toni – înverşunat, dar sufletist, Gina – oportunistă smerită, Bobi – zbanghiu adaptabil, iar Ema – bocitoare şefă, miorlăită şi... tot de la geam, mititica. Că ea e din alt film decât ceilalţi trei.
Aşa că i-am luat la rând pe fiecare şi i-am pregătit pentru iernat: i-am tăiat, muşuroit, acoperit cu bidoane de plastic şi îmbrăcat, pe deasupra, cu câte un sac din plastic gros şi rezistent. Astfel pregătiţi, sperăm să reziste cu bine iernii care urmează. Ar fi fost bun şi un strat bunicel de zăpadă peste ei înaintea gerurilor, dar... asta e, n-avem. Doar trecătoare fulguieli. Prin alte părţi, am văzut, a nins din belşug. Pe la noi, nu. Adică, încă nu. Dar va ninge. Trebuie! Neapărat!! Doar am de făcut un Om de Zăpadă, cum altfel?! Să treacă iarna fără Omuleţ de Zăpadă?!? No way. E jocul meu preferat, iarna.
Lucrarea aceasta privind trandafirii a fost supervizată îndeaproape de Bobiţă. Atât de îndeaproape încat ni se împiedica printre picioare la tot pasul. Orice mişcare de-a noastră el o ia mereu drept provocare la joacă şi ne sare înainte şi din toate direcţiile cu tot felul de ghiduşii năzdrăvane. Uneori este de-a dreptul enervant de năzdrăvan. Însă ne trece imediat, căci este mult prea drăgălaş ca să fim supăraţi pe el. Nici nu-mi vine să cred acum prin ce gaura de ac a trecut bietul de el dinspre un sfârşit fatal, în chinuri, înspre o viaţă liniştită, fără lipsuri, în care este înconjurat şi tratat cu atât de multă iubire câtă suntem noi capabili să-i oferim. Şi, martor ne este Dumnezeu, avem muuuultă iubire de oferit!
Buuun, după ce am terminat noi de aranjat în grădină toţi butaşii de trandafiri, am luat cele două găleţi în care pusesem lăstarii tăiaţi de la ei şi le-am dus în bucătăria de vară unde mi-am improvizat un fel de mini-seră (cu ghivecele de flori cărora nu le-am mai găsit loc prin casă sau balcon; în general sunt puieţi de plăntuţe de exterior care urmează a fi mutate afară, în curte, la primăvară) şi un mic, dar specializat atelier în “trandafi-cultură”. Sic!
Ieri, 14 decembrie, exact de Lună Nouă în Gemeni, mi-am pregătit toate sculele necesare şi, după câteva ore, am finalizat şi acţiunea “Butăşirea trandafirilor”, după aceeaşi metodă aplicată de mine şi cu un an în urmă, cea cu cartofi la rădăcină. Doar că, de data asta, nu i-am mai pus în pământ direct afară, acoperiti cu sticle de plastic, ci i-am plantat chiar în sticlele cu pricina.
Păstrasem toate recipientele de plastic de 2.5 l de la berea consumată de echipa noastră de muncitori cu ocazia şantierelor din casă, din vară şi din toamnă, aşa că le-am tăiat pe acelea şi le-am folosit la butăşire. În fiecare sticlă am pus câte doi lăstari de trandafiri băgaţi în cartofi, pe care i-am acoperit apoi cu pământ de la muşuroaiele de cârtiţe din grădină (şi să ştiţi, cârtiţelor le-am cerut iertare pentru aceasta agresiune, iar ele nu s-au supărat, ci si-au reparat imediat gurile de aerisire afectate şi, în plus, au mai făcut şi altele, ca să mai am si eu, în continuare, material de lucru; nişte drăguţe, mustăcioasele alea negricioase şi mici!). În final, după ce am turnat în fiecare cam o jumătate de pahar de apă, le-am acoperit cu partea de sus a sticlei, cea tăiată, cu gâtul şi cu capacul, făcând, astfel, vreo 28 de mini-sere, pe care le-am depozitat în pivniţă.
Vor sta acolo până la primăvară, timp în care vor mai primi, din când în când, câte un pic de apă. Sper ca de data asta să-mi iasă figura. Căci anul trecut, metoda “plantaţi direct afară”, în curte, nu mi-a ieşit. Adică, mi-a ieşit, trandafirii prinseseră, bieţii de ei, făcuseră muguri şi păreau a le fi bine până când eu, cea nerăbdătoare şi disperată după verde şi verdeaţă, crezând că iarna a trecut, le-am luat de deasupra sticlele de plastic cu care îi ţinusem protejaţi de ger şi - ghinion! - tocmai atunci au venit nişte geruri care ne-au luat prin surprindere - exact ca pe politicieni, cum ştiţi - precum şi bruma aia nesuferită şi îngheţată care a afectat în toată zona aproape toţi pomii fructiferi şi aproape toată viţa de vie. Puieţii mei de trandafiri fuseseră prea cruzi şi prea firavi ca să reziste acelui şoc termic neaşteptat, aşa că au murit. Toţi. Trandafirii bătrâni şi toate florile mature, cele rămase de la bunici, n-au avut nimic, doar puieţii puşi de mine s-au pierdut. Acum încerc altă metodă, ce a puieţilor crescuţi în pivniţă, în sticle de plastic.
Doamne ajută! Sper să reuşesc aşa, că tare frumoşi mai sunt trandafirii ăştia roşii, regali, catifelaţi, cu marginile mai închise la culoare, grena, aproape negre în faza de boboci. Sunt superbi! Sunt acei trandafiri supranumiţi “ai iubirii”, cei pe care îi vedeţi peste tot fotografiaţi artistic şi folosiţi în tot felul de colaje romantice, de dragoste. Sunt atât de frumoşi încât vreau să umplu toate curţile cu ei! Sunt foarte rezistenţi după ce ajung la maturitate, atât la intemperii, cât şi la boli, iar florile lor impresionante şi elegante durează foarte mult, spre deosebire de alte soiuri de trandafiri ale căror flori se ofilesc şi se trec destul de repede.
Una din tufele de lângă casă a avut un trandafir înflorit chiar până de curând, în mijlocul lui decembrie, după ce a trecut prin nenumărate dimineţi friguroase, cu brume repetate şi geruri înţepătoare. Şi încă ar mai fi rezistat un timp, chiar şi aşa, cu petalele îngheţate, dacă nu aş fi intervenit eu cu cleştele să-i retez lăstarii ca să-i pregătesc butaşul pentru iernat. Acel trandafir îngheţat, încă înflorit, alături de alţi vreo doi-trei boboci la fel de îngheţaţi, care n-au mai ajuns la înflorire din cauza frigului, i-am folosit la un alt proiect de-al meu artistic. Căci, de ceva vreme, mă cam chinuie talentul creaţional, stimulat atât de timpul liber petrecut la gura sobei în care arde focul şi trosnesc lemnele, cât şi de apropierea sărbătorilor de iarnă. Dar despre asta o să povestim data viitoare.
Până atunci, vă oferim câteva imagini ale operaţiunii “Trandafirii”, precum şi, ca o consecinţă “sine qua non”, câteva cadre surprinse în cadrul atelierului de iarnă în scop de butăşire, organizat ad-hoc în bucătăria noastră de vară.
Şi, în plus, sperăm să vă distreze şi cele câteva secvenţe din ceea ce înseamnă “viaţă de patruped” în Grădina lui Dumnezeu - fiecare din ei după posibilităţi şi ierarhie. C-aşa-i în tenis. Avem o adevărată haită de câini acum şi fiecare îşi exprimă personalitatea în stil original: Toni – înverşunat, dar sufletist, Gina – oportunistă smerită, Bobi – zbanghiu adaptabil, iar Ema – bocitoare şefă, miorlăită şi... tot de la geam, mititica. Că ea e din alt film decât ceilalţi trei.
Din Grădina lui Dumnezeu:
15.12.2016
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu