Grădina lui Dumnezeu: noiembrie 2016

Da, azi, 29 noiembrie 2016, de Lună Nouă în Săgetator, sărbătorim 1 an de când ne-am mutat în Grădina lui Dumnezeu!

Uite-aşa, zi după zi, săptămână după săptămână şi lună după lună, am încheiat un an aici. Un an!!! Vă vine să credeţi? Nouă nu. Deşi chiar noi suntem aceia care au simţit pe pielea lor cum a trecut anul ăsta aici, în Grădină! Nici revăzând fotografiile adunate într-un an parcă tot nu ne vine a crede câte am făcut, câte am trăit şi câte schimbări am produs în noi şi în jurul nostru în acest an. Timpul şi-a marcat trecerea în modul lui caracteristic, îmbrăcând natura, pe rând, anotimp după anotimp, cu haine noi, de sărbătoare şi frumuseţe. Ciclic, natura îşi schimbă podoabele şi chipul şi ne învaţă şi pe noi cum să trăim în armonie cu ea, cum să-i respectăm ritmul şi nevoile şi cum să ne adaptăm pe noi înşine şi nevoile noastre la mersul ei firesc, ancestral, dumnezeiesc. Iar noi am învăţat şi am crescut în anul acesta care a trecut, retraşi în sânul naturii, cât n-am crescut şi n-am învăţat o viaţă întreagă trăită până mai ieri în mijlocul capitalei, în mijlocul civilizaţiei moderne. Şi nu ne vine a crede!

Acum, la sfârşit de noiembrie 2016, ne-am făcut temele şi ne-am pregătit pentru iarnă. Ca nişte adevăraţi gospodari. Căci vremea urmează să se schimbe radical şi am primit ceva semnale de săptămâna trecută. Am avut zile calde, frumoase, cu soare, amestecate cu altele friguroase, umede, ceţoase, cu brumă groasă, aşternută dis de dimineaţă peste tot, şi chiar zăpadă. Iar ştirile meteo ne dau şi ele veşti despre o iarnă geroasă, cu multe zăpezi fulguite şi viscolite. Aşa că ne-am pregătit din timp casa, grădina şi animăluţele din dotare, adică toată “câinăreala” iubitoare care ne urmăreşte peste tot, la tot pasul. Bobiţă s-a adaptat la noua lui familie şi ne urmează oriunde ne-am duce, chiar şi în grădină. Inspectează terenul, îl miroase, verifică gropile, caută cârtiţele şi vine să ne prezinte apoi raportul zilei. Este un căţelandru tare năzdrăvan, jucăuş şi dependent deja de mângâieri şi drăgăneli. Ca şi ceilalti trei patrupezi, de altfel. După comportament şi giumbuşlucuri, credem că n-a împlinit un anişor. Sau, oricum, nu-i departe. Toni şi Ginuţa îl ţin la respect, păstrând distanţa, dar tolerându-l prin curte, iar Emelina-Bubulina ar vrea cu disperare să se joace cu el tot timpul, dacă n-am împiedica-o noi pe motiv de purici şi de alte lighioane. Deh, în privinţa ei avem încă anumite mentalităţi de orăşeni, na!

Am profitat de ultimele zile calde, cu soare, şi am mai cules din grădină (cu uimire că au rezistat brumelor repetate din cele câteva dimineţi din săptămâna trecută) broccoli, varză kale, frunze aromatice pentru salată (mentă, salvie, pătrunjel şi lămâiţă) şi câteva verze mici (tocmai bune de salată), cu frunze proaspete, crescute din rădăcina rămasă în pământ după ce le culelesem căpăţânile mari la sfârşitul lui septembrie. Sunt bine şi gulia cea uriaşă, dar şi acele căpăţâni mari de varză de Buzău, pe care intenţionat nu le-am cules, lăsându-le în grădină până la primăvara, ca să vedem dacă putem obţine de la ele propriile noastre seminţe (sunt legume bianuale).

Fiind în prag de iarnă, ne-am gândit că ar fi bine să acoperim scheletul serei cu folia de plastic aferentă, atât pentru a proteja structura metalică de influenţa zăpezii şi a îngheţului, dar şi pentru a ne folosi pe timpul iernii de plantele pe care le aveam deja şi care ar putea creşte în interiorul ei indiferent cum ar fi afară. Aşa că ne-am apucat amândoi de treabă, doar noi doi, Adrian şi cu mine, meşteri de meşteri, cum bine ne ştiţi deja. Am prins o zi însorită, caldă şi plăcută (26 noiembrie) şi ne-am desfăşurat în seră forţele, sculele şi ambiţiile de mari gospodari. Apusul soarelui ne-a găsit cu folia întinsă, potrivită pe structură şi prinsă în cleme, cu şanţurile laterale săpate şi cu marginile foliei îngropate în pământ.

A doua zi (27 noiembrie) am şi făcut câteva transplantări în seră. Lângă cele câteva tufe de varză kale (deja plantate acolo de astă primăvară) am mutat tot pătrunjelul din parcela de aromatice, plus câteva tufe de salvie. Dacă nu vine gerul, le vom muta, probabil, şi pe celelalte care au mai rămas, precum şi menta şi lămâiţa. Pentru asta, am încălţat din nou cizmele de cauciuc, căci, după mai multe zile cu umezeală în aer, brumă, ceaţă sau ploi, soarele a înmuiat bine de tot pământul şi ne-a impus să trecem la garderoba şi încălţămintea adecvată. Bobi ne-a stat în preajmă cât timp am lucrat la seră şi a luat bine aminte că acolo n-are voie să intre. Sau, mă rog, nu va avea voie pe viitor, după ce aveam să terminăm de montat folia. Că, până atunci, ne-am împiedicat de el la tot pasul! Eh, puiuţ! Ce să-i faci? N-ai ce să-i faci!

Tot în acea a doua zi, după lucrul la seră, ne-am ocupat de îmbrăcatul în haine protectoare a unor copăcei mai sensibili din cei plantaţi de noi în primăvară, fiind încă prea tineri pentru a rezista gerurilor iernii. Astfel, am îmbrăcat în folie de plastic, rezistentă la ger, smochinul, rodiul, castanul comestibil, pomul de stafide, unul din copăceii de powlonia şi un salcâm japonez. Şi am acoperit cu două bidoane de plastic cele două fire de viţă de vie Chasselas, cele cumpărate de noi din Bucureşti, din Moll (sic!) şi plantate în primăvară în grădină. Am acoperit bine cu cartoane, cu folie şi cu plăci de ţiglă veche şi zonele în care erau îngropaţi în pământ bulbii de gladiole şi de Canna japoneză.

Anul trecut am dezgropat toţi aceşti bulbi şi i-am depozitat în pivniţă, însă a fost o muncă de Sisif. Am umplut atunci vreo zece găleţi, oale şi alte recipiente cu pământul plin de bulbi, însă a fost atât de greu şi atât de obositor încât nu vrem să repetăm procedura. Cu atât mai mult cu cât trebuie reluată şi primăvara, la replantare. Aşa că am decis ca iarna asta să-i lăsăm în pământ, să-i acoperim bine şi să sperăm că vor ieşi în primăvară teferi şi nevătămaţi de ger. Sunt frumoase florile, nimic de zis, dar nici să ne zdruncinăm din temelii pentru ele, din toate articulaţiile, în mod repetat, de câte două ori pe an, cărându-le în şi din pivniţă, nu suntem dispuşi să o facem. Care rezistă, bine. Care nu, asta e. Doamne-ajută!

A treia zi (luni, 28 noiembrie) am purces la decuparea foliei pe cele două capete cu uşi. A fost de pomină! Mai întâi a început afară brusc să curgă din cer o măzăriche din zăpadă de-a acoperit totul în jur în doar câteva minute. Na! Ce era să facem? “Trebuie să ne grăbim!” a spus Adrian. “Este posibil să înceapă ninsoarea adevărată şi trebuie să terminăm înainte de închis bine sera, ca să nu ningă înauntru.” Zis şi făcut. Ne-am luat iar cu noi sculele potrivite şi ambiţia de meşteri pricepuţi, specialişti în sere de când lumea, şi am intrat în grădină. Acolo am amuţit. Alb peste tot! Peste seră, de asemenea. Cu ce să începem? Să dăm întâi zăpada jos de pe folie, ca să nu îngheţe acolo? Să începem să decupăm folia? Să măsurăm, să calculăm, să potrivim, să verificăm? Să fim atenţi pe unde călcăm? Căci, pe sub zăpadă, pământul era moale, mocirlos, iar la fiecare pas părea că suntem cumva pe un patinoar camuflat, plin cu noroi. Plus pătrunjelul, pe care trebuia să fim atenţi să nu-l facem una cu pământul.
Pe de-o parte, amuzându-ne şi, pe de alta, enervându-ne de potrivirea cu o astfel de vreame, ne-am apucat să terminăm “lucrarea de lucrare”. Şi am terminat-o, bineînţeles. Printre râsete şi “mantre” ajutătoare, printre “pauze de foc” (căci lăsasem focul aprins într-o sobă şi trebuia să îl verificăm din când în când să nu se stingă) şi simţind intensă nerăbdarea de a termina odată tot balamucul ăla cu sera. N-om fi fost noi pricepuţi la multe chestii din zona asta a tehnologiei legată de sere, dar – fir’ar să fie! – am dovedit-o până la urmă! Acum “meşteri internaţionali de sere” scrie în CV-urile noastre. Pe lângă celelalte specializări dobândite în ultimul an, de când ne-am mutat în Grădină. Să fie clar!

Pe finalul zilei, în timp ce Adrian a rămas să îngroape în pământ şi marginile foliei din capetele serei, eu am dat o fugă spre livadă - colţul nostru magic, locul nostru de poveste fermecată, peticul nostru de basm, plin cu minuni. Trebuia să-mi reîncarc bateriile. Am alergat de colo-colo în toate direcţiile, apoi, după o ultimă privire înspre dealurile dinspre apus, dinspre mănăstire, m-am întors spre curte, însoţită de Toni şi Ginuţa, doi companioni de nădejde, care tocmai îşi terminaseră şi ei de inspectat tot teritoriul lor dimprejur, fără a ţine cont, desigur, de garduri de proprietate sau de te miri ce reguli absurde, omeneşti, teritoriale, de vecinătate.

Şi, uite-aşa, zi după zi, săptămână după săptămână şi lună după lună - cum spuneam, am încheiat un an în Grădină. Zâmbim acum când ne amintim că mulţi au fost aceia care nu ne dădeau nici o şansă să rezistăm aici nici măcar câteva săptămâni, darămite câteva luni. “O să vedeţi voi!” sau “Nu credeam ca o să ieşiţi din iarnă, ne gândeam că o să vă întoarceţi în Bucureşti după cel mult două săptămâni.” Alţii nici măcar nu ne credeau că ne-am mutat, după ce, anterior, nu ne acordaseră nici strop de încredere că am fi putut face o asemenea mutare “Ce vă blochează?” “Gata, e prea târziu pentru voi. S-a închis portalul.”

A trecut un an şi am învăţat enorm de multe lucruri despre viaţa la ţară, despre munca în grădină, despre ritmul naturii şi al animalelor, despre nevoile noastre în acest mediu atât de diferit faţă de cel citadin. Suntem mult mai căliţi, mai experimentaţi şi ne-am dat seama că cei mai mulţi dintre oamenii oraşelor, aşa cum am fost şi noi până în urmă cu un an, sunt precum puii de găină proaspăt ieşiţi din ou: îmbrăcaţi în puf fin şi delicat, sensibili şi vulnerabili, neştiutori şi neajutoraţi, total nepregătiţi pentru trecerea la o astfel de viaţă în mijlocul naturii. Nici nu-i de mirare că sunt reticenţi la o astfel de schimbare. Doar cine îşi doreşte cu toată fiinţa o maximă libertate a spiritului se poate adapta la specificul vieţii de la ţară. Care nu trebuie să fie neapărat austeră şi în condiţii grele. Dacă sunt implementate condiţiile moderne de igienă şi dacă este asigurat un confort mulţumitor al locuinţei (al locului în care dormi, mănânci, te speli şi te rogi la Dumnezeu), atunci totul devine psihologic mult mai uşor.
Ştia el Maslow ce ştia când a conceput piramida aceea a lui magică şi atât de celebră privind nevoile umane şi evoluţia treptată de la cele de bază către cele superioare, spirituale. Dacă până la momentul plecării din Bucureşti, în confortul, condiţiile materiale, culturale şi profesionale citadine, ajunseserăm să avem preocupări constante şi profunde faţă de subiectele aferente vârfului piramidei lui Maslow, odată ajunşi în Grădină aproape că ne-am întors la baza ei un timp, începând să reconstruim, treaptă cu treaptă, calea spre partea superioară. De fapt, am ajuns să combinăm cumva nivelele acestei piramide şi să le amestecăm între ele destul de interesant, reuşind să ne ocupăm aproape în paralel atât de asigurarea nevoilor de bază, de supravieţuire, cât şi de cele spirituale, înălţătoare, eliberatoare din fizic.

Astfel, una peste alta, am încheiat un an în Grădina lui Dumnezeu, cu ajutorul Lui şi mergând către El.

Cerul de deasupra noastră ne-a fost martor divin al acestui drum şi vă poate povesti şi el ce-am văzut noi şi ce-am simţit privindu-L cu ochii şi căutându-L cu sufletul pe Dumnezeu.

Cerul de azi, 29 noiembrie 2016, a fost senin, însorit, fericit!

Ca şi noi.