Grădina lui Dumnezeu: Pepenii fermecaţi

“Off, ce de buruieni.... Cred că ne-am luat adio de la pepeni anul asta. Asta e, ce să facem... Nu ne puteam împărţi în atâtea direcţii deodată...”

Cam aşa gândeam când am intrat aseară în grădină. Mă dusesem după câteva frunze de lămâiţă Melisa şi după altele câteva de busuioc – pentru salată. Dar, ca de fiecare dată, nu am putut pleca din grădină fără să arunc şi un ochi în jur. Mai mult formal că, oricum, nu prea aveam ce face la ora aia. În curând, hoardele de ţânţari aveau să dea atacul, căci înserarea transformă grădina noastră în ţinutul lor, proprietate personală. În plus, buruienile care crescuseră în ultimele două zile mă descumpăniseră. Lupta cu afurisitele astea de buruieni mi se pare ceva perpetuu, un fel de “cooperativa-lucru-în-zadar”, un “aproape fără şanse” în faţa lor. Abia cu două zile în urmă mă răfuisem cu ele cu tot năduful şi crezusem că eliberasem jumătate din grădină de invazia lor. Aproape că aşa a şi fost. Însă, în cealalată jumătate, unele dintre ele proliferaseră cu tupeu şi-mi râdeau în nas cu ostentaţie. Cam de pe-acolo pe unde ar fi trebuit să fie pepenii. Ultima dată când le acordasem ceva mai multă atenţie (a se citi “dezburuienire”) erau bine. Aveau vrejuri sănătoase pe care şi le răspândeau în toate direcţiile şi aveau flori. Aseară, însă, în faţa ochilor mei se vedea doar un lan impresionant de buruieni. Înalte până la brâu. Dar de alt soi decât data trecută. Am observat eu că dumnealor, buruienile, şi-au adjudecat anotimpurile pe soiuri. Avem buruieni de primăvară, buruieni de vară şi, probabil, va urma şi colectia de buruieni de toamnă-iarnă, ultima pe anul ăsta.

Cam fără chef şi fără vlagă am lăsat frunzele de salată într-o parte şi am început să rup, cu ambele mâini, snopi mari şi lungi de buruieni. “Măcar să nu mai facă şi astea seminţe şi să nu se răspândească prin toată grădina.” – m-am gândit. De printre ele au început să apară frunzele verzi, palmate, de pepeni. “Ia te uita, ce chestie! Vrejuri verzi, sănătoase! Şi încă mai au flori! Da, dar, din păcate, cred că este cam târziu pentru rod. Suntem deja în mijlocul lui august. Pesemne, acum deja se coc pepenii prin alte părţi. Asta e, probabil, din cauza buruienilor prea înalte albinele n-au ajuns la flori şi n-au putut să le polenizeze. Nu-i nimic, vom avea grijă anul viitor, când, cu siguranţă, nu vom mai avea lucrări de arheologie în casă care să se suprapună peste programul de grădinărit.”

Şi, privind resemnată la vrejul cel frumos cu flori spre vârful lui, am vrut să continui să rup buruieni. Să fac curat, măcar. Că aşa îmi place mie: să fie ordine şi curăţenie peste tot, chiar şi în grădină. Şi ce dacă n-aveam pepeni. Măcar să curăţ locul, să se vadă frumos.

Dar n-am apucat să fac nici un pas şi era să mă împiedic de un morman de pământ. “Unul din muşuroaiele (cuiburile) pepenilor – m-am gândit - locul rădăcinilor vrejurilor. Sau, poate, un muşuroi de cârtiţă. Deşi, n-am mai văzut demult nici mustaţă de cârtiţă, cam din februarie-martie”. Mă uit în jos, printre bălării, să văd pe ce-am călcat şi, într-o fracţiune de secundă, mi-a trecut prin minte un alt şir întreg de întrebări, răspunsuri şi presupuneri. “Ah, nu! Stai! Ăsta nu-i muşuroi de pământ! Este cât un pietroi de tare! Dar ce pietroi să fie aşa mare, aici, în grădină? Nu, n-are cum, eu am strâns toate pietroaiele de peste tot, în primăvara, când ne-am ocupat de plantări.”

Dau buruienile şi frunzele de pepene într-o parte şi alta, cu ambele mâini, ca să ajung la pământ, să văd de ce anume m-am împiedicat şi – bineînţeles - îl descopăr pe el, pepenele fermecat! Mare! Uriaş! Gigantic! Aşa mi s-a părut mie când am dat cu ochii de el, după ce neuronii mei au acceptat cu greu realitatea palpabilă, recognoscibilă, evidentă şi după ce au reuşit să-mi decodifice informaţia vizuală ca fiind reală, corectă, indentificabilă, având un nume de cod în baza de date, respectiv, pepene.

“Extraordinar!!!! Avem un pepene!!! Sufleţel, avem un pepene!!! Uraaaa!!! Avem un pepeneeee!!!!” Strigam cu toată puterea sufletului meu, însă strigam numai în gând, în mintea mea, că doar nu era să mă apuc să strig cu gura mare, să mă audă tot satul. Că, aici, în liniştea serii, se aude tot ce mişcă prin curţi. Deja jumătate de sat stia că sunt în grădină la ora aia, lucru total nefiresc pentru ei. Glumesc. Oricum, existenţa unui pepene în grădina noastră era un lucru mare de tot!!! Atât de mare încât chiar aş fi vrut să-l afle toţi vecinii! Dându-mi seama, totuşi, că strigatul în gura mare ori de câte ori găseşti ceva nou în grădină nu face parte din cutumele locului, dar si că, la ora aia, oamenii erau fie prin case, în faţa televizoarelor, la vreo telenovelă, fie prin grajduri, dând de mâncare la animale (mai degrabă varianta a doua, nu?), mi-am reţinut explozia de chiote şi sărituri de pe un picior pe altul de bucurie până la intrarea în casă, când aveam să-i spun lui Adrian despre marea mea descoperire.

Şi, nu numai atât. Adică, nu doar să-i spun lui. Eram hotărâtă să-l fac vedetă pe frumosul ăla de pepene, postându-i poza pe facebook ca să-l vadă toata lumea şi să ne laude toţi pentru cât de pricepuţi suntem noi în calitate de grădinari. Păi, nu-i aşa? Şi, ca să fie şi mai clar, repet o axiomă binecunoscută: dacă nu acum, atunci când? şi, dacă nu noi, atunci cine? Şi-apoi, lăudatul pe facebook a devenit o practică mondială, existenţială. Cine nu se laudă facebook, nu există! În plus, apariţia pepenelui nostru pe facebook devenea, astfel, nu numai un fapt natural şi firesc, ci unul chiar foarte necesar pentru menţinerea sănătăţii simţului umorului, ironiei şi autoironiei, în general.

Revenind, aşadar, la scena descoperirii pepenelui minune, mi-am reţinut euforia, manifestările şi explozia de uimire şi bucurie pentru mai târziu şi i-am facut repede o poză stimabilului acela care era atât de gras, de rotunjor şi uimitor de frumos, în ciuda condiţiilor vitrege în care se produsese. Pozele de aseară nu-s chiar foarte clare, căci – deh! - era seara. Şi n-am folosit nici bliţul. Însă minunea se vede şi este incontestabilă.

Buuuun, îmi zic, frumuşelul ăsta ne-a spălat ruşinea şi putem să bifăm şi noi o producţie realizată şi la capitolul “pepeni roşii”. Că pe cei galbeni îi descoperisem deja şi, nerăbdători cum suntem, ca şi în cazul căpşunicilor, mai întâi am tăiat unul înainte de vreme, adică în momentul în care era aproape copt. Pe al doilea, însă, l-am nimerit. Copt şi bunuţ, chiar dacă destul de mititel, de nu ne-a ajuns nici pe-o măsea. Oricum, au urmat alţii şi mai sunt şi alţii pe care îi pândim, în aşteptare.

Dar apariţia şi a unui pepene roşu pe lista recoltelor primului nostru an de grădinari începători ne aducea un plus de valoare şi de încredere, ajutându-ne să aruncăm o perspectivă din ce în ce mai roz asupra talentelor noastre de proaspeţi agricultori amatori. Aşa că dumnealui îşi merita cu prisosinţă pozele cu duiumul. “Lasă, că mâine, – continuam eu dialogul meu interior - pe lumină, o să-i fac un milion de fotografii, din toate unghiurile posibile. În strălucirea soarelui şi profilat interesant pe cerul azuriu, apoi din faţă, din profil şi din spate, asa încât să pară că pepenele nostru este cel mai frumos şi mai mare din toate timpurile. Să se ducă vestea peste mări şi ţări că pepene ca al nostru n-a existat şi nici nu va mai exista vreodată pe acest pământ, în toate dimensiunile şi în toate realităţile potenţiale şi/sau paralele. Sic.”

După ce l-am fotografiat bine de tot, atât pentru facebook, desigur, dar şi ca să fiu sigură şi mai târziu că n-am avut halucinaţii şi să pot dovedi existenţa prea-preţiosului, inestimabilului fruct zemos, mi-am zis că fusesem cu adevărat răsplătită de Dumnezeu pentru efortul de a rupe buruienile alea nesuferite de acolo.

Apoi, mi-am zis: “Este încă lumină, iar tântarii încă n-au atacat. Să mai rup câteva buruieni, ca să-mi rămână pentru mâine mai puţin de lucru.”

Am intrat din nou în lanul de buruieni cu un alt elan şi cu o altă determinare. Şi reîncep. Rup în dreapta, rup în stânga şi... iar mă împiedic. “Hopaaaa..... asta nu-i o glumă - zic. Alt pepene??? Nu poooot să creeed!!! Alt pepeneee!!!! Mulţumim, Doamne!!!! Mulţumim, mulţumim, mulţumiiiim!!!! Ai fost generos cu noi şi ne-ai dat câte un pepene de căciulă! Acum o să avem şi noi ceva mai serios de pus pe facebook! Adică, doi pepeni, frate!! Doi, nu unul! Asa, ca să nu ne mai bată obrazul grădinarii cu experienţă şi cu metode avangardiste de cultură. N-avem noi experienţă cu carul în agricultură şi nici n-am frecventat vreun curs din ăla, de specialitate, dar, uite, avem doi pepeni! Doi!!! Acum, na, până la urmă, am făcut şi noi ce-am putut. Doi pepeni nu-s de colo! Sunt ceva, nu? Doi pepeni frumoşi. Mari şi frumoşi.”

Mă uitam neclintită la cel de-al doilea şi nu-mi venea să cred. Parcă era un pepene extraterestru, aşa rămăsesem de perplexă. “Ce surpriză de proporţii vei avea, sufleţelul meu, când îţi voi spune! Şi când ţi-i voi arăta!” – îmi ziceam eu, gândindu-mă la momentul când aveam să-i spun lui Adrian despre marea mea descoperire. Ce America? Ce Atlantida?? Doi pepeni!!!!! Asta, da, surpriză! Aveam doi pepeni uriaşi în grădină!!! Crescuti ca vai de ei, printre bălării! Păi, nu? - asta da, realizare!

Făcându-i poze şi celui de-al doilea pepene fermecat, mă gândeam că, în cele din urmă, ne puteam declara destul de multumiţi cu recoltele noastre. Anul ăsta a fost doar un an de început, de încercări, de verificări, un an fără pretenţii şi fără aşteptări. Doi pepeni erau, din punctul meu de vedere, un rezultat rezonabil. Puteau să nu fie deloc, nu? Cu aşa buruieni nici n-ar fi fost de mirare. Cu atâtea treburi pe cap câte am avut, chiar este o minune că s-au făcut şi ăştia. Aşa că, să nu-l mâniem pe Dumnezeu. Aceşti doi pepeni înseamnă pentru noi foarte mult. Este, în primul rând, dovadă că se poate. Că putem. Trebuie doar să acordăm pe viitor o atenţie continuă grădinii, pentru a mentine un echilibru cât mai bun între ceea ce are ea nevoie şi ceea ce putem noi să-i oferim. Anul acesta, să recunoaştem, după un anumit moment, i-am oferit mai puţin decât a avut ea nevoie, dar lucrările la casă au devenit prioritare şi ne-au cam ţinut o vreme ocupaţi. Oricum, am obţinut rezultate peste aşteptări. Şi încă mai avem de cules destule! Aşa recolte mulţi şi-ar fi dorit.

Deci, rămânând consecvenţi principiului nostru “făcem ce putem şi vedem ce se întâmplă”, ar trebui să ne declarăm mulţumiţi cu cei doi pepeni. Şi, de data asta, vom avea răbdare cu ei şi vom încerca să apreciem mai bine momentul când vor fi copti şi buni de mâncat, astfel încât, atunci când îi vom tăia, pozele lor postate pe facebook să ne aducă aplauze frenetice la scenă deschisă şi laudele întregului mapamond. Păi, doar pentru asta i-am cultivat, nu din alt motiv. Voi ce credeati? Ha, ha. Glumesc.

Buun, după ce am fotografiat îndelung şi cea de-a doua minune, mi-am zis că este timpul să mă retrag în casă. Aveam veşti extraordinare pentru Adrian, care mă aştepta de prea mult timp în bucătărie să mâncăm. Plecasem doar după nişte frunze aromatice pentru salată şi întârziasem mai mult decât s-ar fi aşteptat. Dar aveam să mă întorc cu surprize-surprize! aşa că aşteptarea meritase. De fapt, am mai întârziat acolo încă vreo douăzeci de minute, până când, pierzându-şi răbdarea să mă mai aştepte, Adrian a venit după mine în grădină.

Ce să vă mai zic? Doar că, în cele douăzeci de minute, m-am mai împiedicat de încă vreo 24 de pepeni. Da, da, în total, avem 26 de bucăţi! Pe bune. Fără glumă.

Unii sunt mai mici, dar majoritatea sunt mari, exact ca cei din supermarketuri. Azi am încercat să fac o fotografie cât mai de ansamblu, să prind în poză cât mai mulţi pepeni mari, dar, deodată, mai mult de 8 bucăti n-am putut să cuprind. Însă puteti să mă credeti pe cuvânt. Iar dacă nu, priviţi mai jos şi vă minunaţi. Acestea sunt pozele de aseară, când i-am fotografiat pe toţi, pe rând, pe măsură ce i-am descoperit. Asa ceva nici în visele mele cele mai frumoase n-am avut.

Cu adevărat, aici e Grădina lui Dumnezeu!

Multumim, Doamne!