Grădina lui Dumnezeu: “Ce frumoasă eşti în prag de toamnă...”

“A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!”

(Rapsodii de toamnă, de George Topârceanu)

Daaaa.... vine toamna... e pe-aproape... pe undeva, dincolo de dealuri... deşi suntem în mijlocul lui august, deja se simte plutind uşor pe deasupra grădinii o "boare", un aer diferit, tomnatic. Sau poate e doar o stare...

N-aş putea spune de unde vine. Parcă s-a consumat ceva, s-a trecut de vârful acela a sporirii, al creşterii, al abundenţei grădinii. Vara a dat tot ce putea da, iar acum pare ca începe să-şi odihnească ogoarele, câmpurile, pământurile. Totul e încă verde în jur, ruginiul toamnei nu şi-a făcut încă apariţia, dar pluteşte pe deasupra tuturor culturilor, viilor şi livezilor o paloare tomnatică şi caldă a luminii, o odihnire a sevei, o pace şi o liniştire a eforturilor.

Este timpul culesului. Braţele se întorc zilnic pline cu roade. Uneori cu coşuri pline, alteori cu roaba încărcată de bunătăţuri, din abundenţă. Din ce în ce mai multe, mai mari, mai colorate, mai gustoase.

Este timpul când plantele îşi dăruiesc sămânţa viitorului lor. Noi o culegem şi o păstrăm uscată, aerisită şi etichetată pentru momentul noilor treziri la viaţă, cele primăvaratice, de anul viitor. Este timpul conservării legumelor pentru iarnă, al uscării plantelor aromatice, al dezgropării din pământ a tuberculilor înmulţiţi, artefacte fragile şi valoroase, scoase la lumină prin săpături arheologice minuţioase şi delicate.

Este timpul adunării roadelor grădinii în cămări, în saci, în butoaie, în pivniţe, dar şi pe cele ale sufletului, prin recunoştinţă adusă Domnului.

Este timpul florilor de august, a celor care le-au luat locul celor de iulie, de iunie, de mai. În curând, vor apărea florile de septembrie, de octombrie, apoi florile de gheaţă, din decembrie.

Gâzele simt şi ele ceva diferit plutind în aer. Polenul parcă nu le mai ajunge, florile dăruindu-le acum ultimele daruri ale verii. Chiar dacă este încă foarte cald, iar, în unele zile, chiar caniculă, serile au alt parfum, iar greierii cântă, parcă, mai puternic, mai panicaţi, mai grăbiţi.

Ploile sunt deja altfel, mai reci şi parcă mai pătrunzătoare. În curând, şi nopţile vor fi din ce în ce mai friguroase. Pentru întreaga natură, pentru toate fiinţele ei, pentru animăluţe, păsări şi insecte, dar şi pentru oameni. Pe deasupra satului deja se aud aproape zilnic, când dintr-o curte, când din alta, motoarele drujbelor harnice, tăietoare de lemne pentru foc, căci sobele abia aşteaptă să înghită jar şi să scuipe scântei. A trecut şi pe la noi o drujbă muncitoare, care ne-a lăsat în urmă, din două căruţe pline de trunchiuri de stejar frumos mirositor şi de carpen, bucăţi mari de lemne, tăiate cu măsură şi stivuite ordonat în magazie. C-aşa face omul gospodar, iarna - car şi vara - sanie. Noi sanie nu ne facem, dar lemnele de foc pentru iarnă ni le-am pregătit deja, să nu mai avem grija lor.

Suntem în mijlocul lui august şi nu ne vine-a crede că vara este pe sfârşite.

Privesc grădina, zâmbesc cu tot sufletul şi-i soptesc primul gând care îmi vine în minte.

“Ce frumoasă eşti în prag de toamnă!”

Şi-i fredonez versuri şi emoţii în gând, iar ecoul acestora se întoarce spre mine dinspre cer şi pământ, dinspre grădina însăşi, de la flori şi copaci, de la rândunele, porumbei, buburuze şi albine.

“Ce frumoasă eşti în prag de toamnă” aud din toate depărtările, de peste dealuri şi văi, din apusul soarelui, din culorile lui tomnatice şi odihnitoare, din cântec de greieri şi din nopţi senine, care se aştern peste sat cu lună şi stele, cu vise şi poveşti.

“Ce frumoasă eşti în prag de toamnă” îmi şopteşte şi el... cu ochii lui... cu inima şi cu visele lui frumoase...

“Dar deodată, pe coline
Scade animaţia...
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.”

(Rapsodii de toamnă, de George Topârceanu)

“Ce frumoasă eşti în prag de toamnă”.... traa, la, la, la, la, la, la, la, laaa...aaaa......