Grădina lui Dumnezeu: Chiciura de cleștar

Cam de o săptămână avem parte de un decor de basm. Chiciura a îmbrăcat pomi, tufe, frunze, fire de iarbă, orice urmă de vegetație, dar și gardurile de sârmă, creând splendide dantelării de zăpadă și gheață, cum demult n-am mai avut. Dacă până azi nu prea am avut timp să ies cu aparatul foto pe afară, fiind extrem de prinsă cu nasul și ochii în calculator, muncind la promovarea cărților pe internet, desigur, nu doar stând pe facebook toată ziua, azi n-am mai putut rezista ispitei. M-am îmbrăcat, mi-am luat telefonul pentru făcut poze și am ieșit afară. Din fericire, a trecut valul de frig exact când au început aceste zile cu chiciură, de vreo săptămână. Este un plafon de ceață care menține o temperatură plăcută, în jur de -3 grade, tocmai bine cât să nu se topească frumusețea asta de pe crengi. Și, tocmai pentru că este destul de cald, chiciura asta nici n-a înghețat pe crengi, iar la cea mai mică atingere se scutură ca o ploaie de făină. Și nici vântul nu bate. Este o așa încremenire în aer, de zici că Dumnezeu vrea să facă și El fotografii și are grijă să nu strice decorul. Este superb!!!!

Am făcut foarte multe poze, câteva milioane, să compensez pentru toate cele peste trei luni (de când ne-am apucat în mod serios să pregătim lansările cărților) în care n-am avut timp de nimic, nici de somn, nici de masă, nici de poze, doar am sărbătorit într-una și am stat cu ochii în monitoare, după cum v-am zis.

Am început cu grădina, unde n-am mai intrat demult și în care m-am simțit azi ca Alice în Țara Minunilor, așteptându-mă din clipă în clipă să-mi sară înainte Pălărierul, Iepurele, Gemenii, Regina sau rânjetul pisicii Cheshire. Toate gardurile de sârmă din grădină păreau a fi valuri-valuri de dantelă din gheață! O minune delicată, precum niște mileuri fine, din cristale albe, ca-n povești! La cea mai mică atingere, firicelele albe de chiciură se desprindeau și se scuturau fin, ca o ploaie de sare.

La tufele de cătină am zăbovit mai mult, căci îmi părea că am ajuns în fața unor brazi de Crăciun împodobiți cu bombonele portocalii, din care abia m-am abținut să nu mă înfrupt. Cele două tufe femele, singurele care fructifică, încă mai erau încărcate de fructe, deși multe dintre ele s-au scuturat deja din august, de când ar fi trebuit să le culegem, până acum. Nu, nu le-am cules, și nici plătiți n-am fi făcut-o, la câți țepi au crescut pe crenguțele alea care, de la distanță, par foarte inofensive. Să fi fost bobițele alea din ciocolată... eeeeee????... Cred că mă zgâriam până la sânge și tot nu mi-ar fi păsat!

Apoi am ajuns la goji și mi-am dat seama că abia acum, când tufele sunt desfrunzite, dar cu crengile îmbrăcate în chiciură, li se poate vedea pentru prima oară foarte clar forma de spițe de umbrelă, așa cum se recomandă să fie tunse și cum chiar le-a tuns Adrian în fiecare an, pentru a fructifica la potențial maxim. Anul acesta au fost chiar în vârful lor de maximă fructificare de până acum, toate crengile fiind mai vechi de doi ani, bine aerisite, fără crengi parazite (ramificații mici, subțiri și fără rod). Avem 6 tufe de goji, din care 2 sunt de soi tibetan, iar 4 sunt de soi chinezesc. După ce astă toamnă am făcut de trei ori dulceață, peste 40 de borcănele de 100 gr, ultimul rând de fructe coapte le-am lăsat pe crengi, ca în fiecare an, pentru păsărele. Dar și pentru a decora frumos tufele pe timp de iarnă. Păi, cum ar fi fost pozele mele acum fără globulețele mici și roșii de goji?

Când am ajuns lângă vie, am avut senzația că mă aflu pe scena unui cabaret parizian. Nu că aș fi fost vreodată pe o astfel de scenă, dar asta mi-a inspirat când am văzut cum arăta via încărcată de chiuciură, întinsă în alb pe spalieri, de parcă erau eșarfele lungi și pufoase, din pene albe, ale dansatoarelor voluptoase, incitante și demne de toate aplauzele spectatorilor. Din toate direcțiile mă atingeau fire lungi și reci, dar delicate și fine de "puf" de gheață, care se scuturau dantelat în urma mea, după fiecare atingere. M-am strecurat ușor printre lujerii de vie înmănușați în chiciură înghețată, ca să nu-mi stric frumusețe de decor teatral, și m-am îndreptat spre livadă.

"De treci codrii de aramă/De departe vezi albind/Și-auzi mândra glăsuire/A pădurii de argint". Sunt versurile eminesciene cu care orice român a rămas în minte din vremea liceului, a celor din generația mea mai ales, căci acum nu știu dacă se mai predau la scoală și dacă mai este vreun elev impresionat de frumusețea lor ca să le mai memoreze pentru o viață. Am intrat în livadă exact ca în pădurea de argint a lui Eminescu. Exact așa îmi imaginam eu pădurea lui, pe vremea adolescenței mele, când visele romantice îmi creionau tot felul de decoruri de basm și când toate poemele lui de iubire chiar îmi erau basme frumoase, de neuitat.

Livada este colțul nostru de pădure, acum o pădure de cleștar uimitoare. Am rămas pur și simplu fără aer când m-am văzut sub crengile încărcate de cristale de gheață pulverizate peste tot, aproape la fel de frumos ca în filmul Frozen 2, pe care chiar l-am văzut de curând și care m-a impresionat maxim. Dar, în fine, eu sunt foarte ușor impresionabilă de frumusețe, în general, iar o astfel de minune a naturii, precum este chiciura din aceste zile, era imposibil să mă lase impasibilă și să mă facă să-mi tresalte sufletul de emoție. Am simțit o bucurie fără seamăn în mijlocul livezii și am știut că sunt un om binecuvântat că pot simți asta. M-am înecat în alb, am respirat alb, am sorbit albul acela cu fiecare por al ființei mele și m-am învăluit în albul livezii ca într-o mantie de lumină binefăcătoare! Mi-am curățat și albit, la propriu, azi, în livadă, nu doar aura energetică, ci întreaga energie eterică a sufletului meu, până dincolo de al 12-lea Cer de lumină! Atât de strălucitoare m-am simțit azi acolo, în mijlocul pădurii noastre de cleștar!