Grădina lui Dumnezeu: Ei, si ce daca e iarna?!

Suntem în 9 decembrie, da? Este iarnă, deci. Sunteţi toţi de acord cu asta? Ok.

Iarna ninge. Ninge, da? De regulă, da, ninge. Mult, putin, nu contează. Important este să recunoaştem toţi acest fapt. Căci iarna nu-i ca vara, asta e clar, au zis-o şi alţii, mult mai competenţi. Şi, deci, iarnă fiind, la noi a nins. Deocamdată, doar puţin. Pentru cei suspicioşi am şi poze. Ninsoare de noapte, ninsoare de zi. Noaptea, fulgi mari, ca puful de gâscă, plutind frumos prin întuneric şi strălucind minunat în bliţul aparatului foto, precum nişte licurici, iar ziua, fulgi mititei, ca nişte buburuze albe, zburând în toate părţile în lumina zilei, provocându-ne şi făcând aproape a ni se părea că auzim zumzăind aripi. N-a fost ninsoare îndelungată, care să se depună şi nici frig n-a fost, ca să persiste. Aşa că zăpada s-a topit ca şi cum n-ar fi fost. Pozele însă atestă adevărul: a nins. Nu chiar azi, zilele trecute. Notati şi reţineţi acest fapt, căci este cu atât mai importat în demonstraţia noastră de azi, cea care va urma).

De ninsoare, atât cât a fost, s-a bucurat toată lumea, cu mic cu mare. În Sweet Garden, grădina de flori din jurul fântânii, a fost mare adunare, dându-şi întâlnire aici, la noi, un stol întreg de guguştiuci. Au venit toti prietenii şi toate neamurile cuplului de guguştiuci care stă de obicei în mărul nostru de lângă fântână. Au constatat nu numai că, de obicei, locul este ferit de vânt şi însorit, că este plin de verdeaţă chiar şi dacă a venit iarna, dar şi că energiile din grădina noastră sunt foarte plăcute.

Stolul se adună mai întâi la înălţime, pe cablurile electrice din reteaua de electrificare din stradă, apoi, rând pe rând, zboară în mărul nostru şi se giugiulesc, doi câte doi, pe crengi ori pe deasupra pergolelor trandafirilor căţărători. Sau pe garduri. Am numărat adeseori 14-16 guguştiuci în pom. Tare dragi ne sunt, aşa cum stau ei alăturati, înfoiaţi în puful lor gri, delicat. De curând a revenit prin preajmă şi o ciocănitoare. O mai văzusem demult, la început, imediat după ce ne-am mutat în Grădina lui Dumnezeu, dar apoi n-a mai dat pe-aici. Ori n-am văzut-o noi. De curând, însă, ne dă târcoale din nou. Trage la mărul cel bătrân. Ştie ea ceva. Sperăm că face doar pe sanitarul copacului şi nu ne generează probleme.

La şezătoarea din Sweet Garden se adună frecvent cam toată suflarea curţii, iar locurile cele mai bune sunt repede ocupate, conform ierarhiilor şi privilegiilor, de sus în jos. După ce înnaripatele îşi rezervă locurile cele mai de sus, cu priveliştea cea mai largă, îi vine rândul lui Toni să-şi adjudece capacul de pe fântână. Acolo tânjeşte, de departe, să ajungă şi Bobi. Şi chiar ajunge deseori, imediat ce Toni îşi face de lucru prin alte părţi, eventual pe locul lui strategic de observaţie a străzii, acolo sus, pe gard, în colţul grădinii.

Când nu capacul fântânii este obiectul disputei, atunci cu certitudine altceva îi ia locul. Treptele casei sau buturugile din curte ajung să fie, pe rând, râvnite, testate, verificate, adjudecate, marcate, abandonate şi apoi iar revendicate. Când de unul, când de celălalt, prin rotaţie. Se urmăresc, se provoacă, se înfruntă, se resemnează, după caz.

Chichina se mulţumeşte cu mai puţin, dar nu cu orice, desigur. Unde-i Toni e şi ea, de regulă, dar, conform rangului, parcă ceva mai jos şi mai smerită.

Emelina-Pufulina, aşa cum îi spunem în ultimul timp, de când i-am lăsat blăniţa să crească şi arată mai grasă şi mai pufoasă decât o oaie netunsă, pe motiv de iarnă (iarnă, da? - aşa cum bine am stabilit că este, chiar de la începutul acestei însemnări, nu uitaţi!), stă la fereastră, urmăreşte cu foarte mare atenţie meciul dintre cei doi jucători de afară şi ţine scorul. Este extrem de vigilentă şi, desigur, nu-i scapă nici un offside, nici un henţ, nici o pasă neregulamentară.

Uneori protestează isterică de la geam, amendându-i pe cei doi cu câte un cartonaş roşu de fiecare, arătându-se maxim de indignată că nu poate interveni direct între ei, să-i pună la punct şi să le arate ea cine-i şeful cu adevărat. Din fericire, în casă e cald şi bine, iar arbitrajul din interior, de la fereastră, este preferabil, fiind mult mai comod şi mai confortabil decât cel de afară, de acolo, din teren, acolo unde frigul îi trece prin cojoc, unde este nevoită să suporte pe ea hăinuţa de iarnă (!!!), care îi deranjează coafura şi îi zburleşte zulufii cârlionţaţi. Şi nici nu-şi murdăreşte cizmuliţele. Aşa că se consolează repede şi, în compensaţie, se răsteşte mai abitir la cei de-afară, oricine-ar fi.

Plus că, stând în casă, Ema ne ţine şi pe noi doi sub observaţie. Aşa a ajuns să constate ea zilele trecute, la un moment dat, că, în loc s-o drăgănim pe ea, în loc s-o giugiulim şi să ne jucăm cu ea aşa cum îi place, tot timpul, tot timpul, noi am devenit brusc preocupaţi de un plic galben adus de tanti Poştăriţa. Cu această ocazie fusese mare hărmălaie la poartă, Toni, Gina şi Bobi generând un tărăboi teribil, de-a aflat tot satul ca iar a venit cineva la noi. Cei trei muschetari patrupezi au fost ferm încredinţaţi că: infiltrarea unei mâini străine, cu un plic în ea, dinspre stradă, peste gard, înspre curtea noastră, trebuie straşnic sancţionată şi temeinic descurajată, astfel încât – să fie clar! - doar fuga poate să-i mai fie scăparea intrusului, nemaicutezând altădată, vreodată, pe viitor, o asemenea îndrăzneală şi, eventual, pentru a-l determina pentru totdeauna să ocolească poarta noastră de departe, chiar de dincolo de şapte sate.

În fine, plicul a intrat cu bine în curte, apoi a ajuns cu bine în casă, de unde a fost preluat de atenţia vigilentă a Bubulinei şi investigat. S-a relaxat din supravegherea încordată şi a lăsat garda jos abia când a înţeles că în plic nu era nimic periculos, ba, dimpotrivă, ceva foarte valoros, respectiv seminţele noastre, cele comandate pentru următorul sezon de grădinărit care va începe în primăvară. Majoritatea seminţelor ni le-am pregătit singuri, din legumele produse de noi, în grădină, însă, pentru culturile bianuale, precum varza, sfecla, conopida, n-am putut recolta propriile seminţe. Aşa că le-am cumpărat. Plus câteva soiuri noi de ardei iute, ardei gras, gogoşari, spanac, broccoli şi altele.

Omul gospodar îşi face vara sanie şi iarna umple un car de seminţe, nu-i aşa?

Buuun, să recapitulăm. Suntem în 9 decembrie, da? N-aţi uitat, da? Ok. Să continuăm.

Chiar dacă este iarnă, afară este încă plăcut, vremea de la noi fiind cam aceeaşi ca în Bucureşti, deci încă se mai poate face câte ceva pe-afară, prin curte, prin grădină. Nu prea mare lucru, dar tot ne găsim ceva, dacă vrem. Şi vrem.

Adrian, de exemplu, şi-a făcut de lucru prin grădină, prin vie. Anul trecut n-am săpat via deloc. Pentru anul viitor s-a gândit să o cureţe un pic. Acum, în plină iarnă. Căci verdele ierbii şi a unor buruieni mai rezistente încă n-a dispărut de-acolo, chiar dacă este decembrie. Prinde bine lucrarea asta, căci primăvara ce va veni ne va aduce o agendă plină cu o mulţime de treburi şi nu vom şti în câte direcţii să ne împărţim mai întâi. Dacă o parte din ele sunt rezolvate mai înainte - cele care pot fi rezolvate, desigur - atunci ne uşurăm efortul şi ne degrevăm agenda primăverii.

Acum, că am ajuns la final, hai, să nu vă mai ţin în suspans. O să deconspir acum marele nostru secret, marea surpriză.

Să reluam, mai întâi, evidenţa, pentru a nu exista dubii: suntem în 9 decembrie, nu v-aţi răzgândit, da?

Ei bine, pe principiul “să vedem ce vrăji a mai făcut azi Samantha”, să vă arătăm ce-am cules noi azi din grădină.

Mai întâi o să vă spun despre ce este vorba, ca să nu se facă vreo confuzie nedorită, dar veţi vedea şi voi, cu ochii voştri, în poze. Iar pozele, evident, nu sunt trucate. Şi fără photoshop. Pe cuvânt! Nu umblu cu prostii de-astea.