Grădina lui Dumnezeu: iunie 2017

Ieri noapte, 16 spre 17 iunie, am avut un vis destul de interesant. Nu mă gândisem să-l împărtăşesc public, dar am primit azi un declik (Multumesc, Dana Spring!) şi am înţeles ca ar fi bine să o fac.

Se făcea că eram cu Adrian şi cu alte câteva persoane într-o navă, un fel de vapor turistic elegant, dar mai mic, ce înainta pe un fir de apă îngust, un fel de canal cu apă murdară, dar pe sub pământ, ca prin tunelurile metroului. La un moment dat ajungem în dreptul unei guri de ieşire spre suprafaţă, exact ca la metrou, cu foarte multe trepte. Mi-am dat seama instant că vaporul avea să urce acele scări şi, chiar când mă întrebam cum va face asta, căci nici apă nu era şi, evident, era şi împotriva oricăror legi fizice, vaporul a ţâşnit în sus cu toată viteza, în virtutea inerţiei mişcării de până atunci.

Ieşit la suprafaţă, vaporul s-a oprit brusc într-un fel de balcon uriaş, care arăta ca o faleză rotunjită, în faţa ochilor noştri deschizându-se o imagine largă, întinsă, nesfârşită... marea! Sau oceanul. Exact ca în poza de mai sus. O apă întinsă, liniştită, frumoasă. Şi ştiam că aveam să plonjăm cu vaporul, de pe acel balcon, direct în oceanul acela, dar nu ştiam cum avea să se întâmple asta. Inerţia mişcării anterioare nu mai exista. Şi mă întrebam ce mijloc de propulsie se va aplica pentru pornirea vaporului.

Am aşteptat câteva momente, timp în care cineva, o echipă de profesionişti, ca la cursele auto, părea a pregăti cumva lansarea la apă a vaporului nostru şi, la un moment dat, s-a auzit din văzduh, ca dintr-un megafon, “Porniţi!”.

În secunda următoare vaporul a ţâşnit din loc exact ca o săgeată care porneşte brusc din arcul care o ţinea pregătită de lansare. Exact această asociere am avut-o în vis, lansarea vaporului precum o săgeată dintr-un arc tensionat, pregătit pentru eliberarea ei.

Şi am fost lansaţi la apă.... în oceanul acela nesfârşit... frumos.... curat... liniştit....

Din Grădina lui Dumnezeu: 18.06.2017

***

Îţi mulţumim, Doamne, că am ieşit la liman!

Da, azi, marţi 13, ziua noastră norocoasă, şantierul din casa noastră s-a încheiat, în sfârşit. Am început faza de curăţenie, de strângere a tuturor urmelor care încă ne mai vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat aici cu ocazia celor trei reprize de lucrări, respectiv, cele din iulie şi octombrie anul trecut (2016) şi cea din mai-iunie anul acesta. Cumulat, s-au adunat trei luni de şantier, dar pentru noi au însemnat cam un an şi jumătate de transformări, de evoluţie, de adaptare la o nouă viaţă şi la schimbările aferente, în condiţii de foc continuu şi haos, extrem de solicitante. E mult, e puţin? Din afară, poate părea puţin. Trăind efectiv aici, în mijlocul evenimentelor, nouă ni s-a părut cam mult. Multă mizerie, multă agitaţie, mult stres.

Din fericire, din acel “mult” căruia i-am atribuit o conotaţie neplăcută, doar puţin a mai rămas, dar şi puţinul acesta îl vom termina odată cu finalizarea curăţeniei şi amenajării casei cu toate lucrurile şi decoraţiunile noastre.

Cele mai importante probleme şi îmbunăţătiri pe care ni le-am dorit au fost rezolvate şi finalizate. Dacă vom vrea altădată să mai facem şi alte briz-brizuri, dichisuri, mofturi şi “pasmanterii”, vom vedea. Dar, în nici un caz, nu vom mai trece vreodată prin vreun asemenea şantier, precum cele de până acum. Gata!

În urma tuturor lucrărilor, casa a ajuns mult mai aproape de gusturile noastre faţă de cum era înainte. Are acum un aer proaspăt, curat, aerisit şi arată ca fiind “a noastră”. A ieşit plăcut, vom decora şi vom face şi mai plăcut, apoi ne vom bucura liniştiţi de pacea cu care vom reumple totul în jur după atât de mult timp de improvizaţii, aranjamente temporare, zgomote, agitaţie şi stres.

Am schimbat, modificat sau îmbunătăţit cam 95% din casă. N-am adus aici lux şi opulenţă şi nici pretenţiile din Bucureşti, ci altceva mult mai pragmatic. În primul rând, ne-am adus siguranţa, curăţenia şi confortul citadin, determinate de refacerea acoperişului şi de asigurarea utilităţilor (baie, bucătărie), fără de care viaţa ar fi fost aici, pentru noi, imposibil de trăit. Ne doream acest confort, ştiam ce avea să urmeze până când totul avea să fie gata, eram oarecum pregătiţi sufleteşte pentru acest maraton, dar - ştiti cum e - până când nu treci efectiv prin foc, nu ai cum să ştii cât poţi suporta, cât de tare te poate arde şi cu ce răni poţi rămâne după.

Noi am intrat în acest foc împreună şi am reuşit să ieşim din el învingători, susţinându-ne şi ajutându-ne unul pe celălalt când focul părea a se înălţa prea vâlvătaie. Nu ştiu cum e să treci ad-literam prin foc, doamne-fereşte, dar printr-un şantier de-o asemenea amploare, trăind exact în mijlocul lui, ştiu în mod sigur că nu-i doresc nimănui să treacă.

Nu ne-a fost prea uşor, dar am trecut prin toate aşa cum am putut, uneori cu lacrimi (Bubulina, bineînţeles, doar nu eu, voi ce credeaţi?), alteori cu umor (mai ales Toni – are el un aşa umor de nestăvilit când se enervează pe Bobiţă!), iar deseori doar cu nerăbdare şi stres (desigur, numai Bobozaur, căci doar pe el dăm vina mereu atunci când se întâmplă ceva ce nouă nu ne place, sic!). Dintre toţi doar Chichina a reuşit să se detaşeze de impedimente şi să privească echidistant situaţia, orientându-se şi adaptându-se după caz.

Până la urmă totul a fost cu un rost, nimic întâmplător, iar acum ne bucurăm că ce-a fost mai greu a trecut.

În continuarea celor povestite şi arătate în însemnarea “Meşter reset and reloaded”, vă oferim mai jos ultimele imagini din timpul şi de după încheierea lucrărilor acestui şantier, asupra unora dintre ele intervenind deja, iar asupra celorlalte urmând a interveni în perioada următoare prin amenajările de rigoare.

Ultimul segment de trotuar, cel dintre casă şi şură (supervizor lucrări şi pârâcioasa de serviciu – Ema):

Bucătăria mare (supervizor lucrări - Bobi):

Bucătăria de vară + grup sanitar de serviciu (sef de santier - Bobi, promovat):

Balconul (specialistă în controlul calitatii – Ema, promovată):

Zilele care urmează ne vom împărţi timpul între această curăţenie “de după” şi lucrările de întreţinere a grădinii. Toate răsadurile au fost deja plantate la locurile lor, Adrian ocupându-se în ultima lună aproape singur de acestea, cu tenacitate şi stoicism, hotărât să nu le lase de izbelişte, dar nici insistând prea mult asupra lor, condiţiile şi timpul de lucru fiind restrictive din cauza şantierului.

În tot acest timp, grădina de legume a evoluat foarte frumos, toate crescând exact ca în poveşti, de aproape nu le recunoşteam de la o zi la alta, ajutate şi de ploile care au trecut peste noi (ca peste toată ţara, cu cod galben) la început de iunie, nouă rămânându-ne acum doar să le supraveghem şi să le curăţăm de buruieni când acestea devin prea invazive. Din fericire, am învăţat de anul trecut cât de benefice sunt şi buruienile uneori, mai ales în perioadele caniculare, umbrind rădăcinile şi păstrând umezeala în jurul plantelor noastre, protejându-le şi ajutându-le să reziste căldurilor verii.

Şi pomii fructiferi şi viile îşi cresc comorile dulci pe ramuri şi lăstari şi ne gândim că numai mâine nu-i poimâine şi ne vom trezi la vremea culesului, în plină toamnă colorată, bogată şi înmiresmată.

La final, înainte de a vă oferi şi câteva imagini din grădină, recunoaştem că abia aşteptăm să terminăm şi amenajarea casei (şi să ne asigurăm că legumele din grădină sunt într-un stadiu stabil şi într-un ritm de creştere sănătos) ca să plecăm într-o binemeritată vacanţă, oferindu-ne răsplata eforturilor noastre aşa cum merităm, aşa cum ne dorim, aşa cum ne place. Petrecând împreună timp numai pentru noi doi, fără alte griji şi fără să mai alocăm atenţie nici unei alte preocupări şi nimănui altcuiva.
Vom ieşi din povestea Grădinii lui Dumnezeu pentru a ne fi, exclusiv unul altuia, unica poveste, unica realitate, unica prezenţă, unicul vis.

Şi, pentru că sosirea verii ne îndeamnă pe toţi să visăm la vacanţe, vă dorim tuturor să vi le petreceţi frumos, aşa cum vă place.

Cu drag,

Liliana şi Adrian