Ştiţi, o clipă am
fost tentată să mă opresc cu povestitul. Noroc că m-a ţinut doar o clipă.
Altfel pierdeam toată distracţia şi beneficiile aferente. Totuşi, mi-am zis, atât
timp cât sufletul mi se bucură când pun în cuvinte fapte, întâmplări şi emoţii
– da, mai ales emoţii – înseamnă că am un rost în asta şi mi-l voi împlini. Căci
cuvântul este energie interioară, iar eu mi-o exprim, o scot la lumină, o pun în
mişcare, o transform, o alchimizez şi creez din ea ceva ce poate nici nu ştiu încă
ce. Poate vise în inimile unora, poate speranţe în visele altora, poate
încredere şi curaj în unii paşi ori poate, pur şi simplu, un strop de lumină şi
bucurie în ochii unora care citesc. Este posibil ca entuziasmul nostru să hrănească
unele suflete ori să le arate altora o uşă, o cale, un destin. Sau - de ce nu?
- măcar să le umple o parte din timp cu un alt fel de divertisment.
Însă, mai presus
de motivaţia interesului publicului cititor este propria motivaţie, propria
bucurie, propriul entuziasm. Spun asta nu din egoism, ci dintr-un preaplin al
Cuvântului care se învârte în mine, care se cere împărtăşit, oferit, dăruit,
după ce, în prealabil, m-a împlinit pe mine, după ce m-a şlefuit pe interior,
după ce m-a transformat şi m-a limpezit atât cât aveam nevoie pentru a-i putea conştientiza
sensul şi rostul, a-l scoate la suprafaţă şi a-l oferi mai departe celor ce au
nevoie de el.
În consecinţă,
atât timp cât potrivirea cuvintelor în fraze şi trimiterea lor în neant, către
cititori, îmi vor da un sentiment de împlinire şi sens, mă veţi citi. Dar va
veni şi momentul acela în care cuvintele mi se vor fi destăinuit într-atât încât
să nu mai am nevoie de exprimarea lor exterioară, ci doar să ascult armonicele
înţelesurilor lor, dezvăluite numai în interiorul meu. Va fi şi mai magic
atunci!
De ce această întroducere?
Este un fel de a
trece peste un prag. Este o bornă. Un marker. Pentru că a început din nou şantierul
în casa noastră.
Pffffiuuuuu!!!
Nu vreţi să ştiţi. Ba vreţi? Ok, unii vor,
alţii nu. Cei care vor - vă rog să faceţi un pas înainte, să vă pregătiţi
pop-corn, cafele, sucuri, alune, covrigei ori sărăţele şi ce mai vreţi să ronţăiţi
în timpul acestui episod. Ceilalţi...
Miercuri, data
stelară 17 mai 2017, a fost prima zi. Filmul acesta se înscrie cam în aceiaşi
parametri vizuali şi auditivi ca şi în primele două episoade (iulie si
octombrie 2016), doar că regizorul şi echipa filmografică este un pic alta. Meşterul
este un tânăr de vreo 30 şi ceva de ani, care pare şi mai tânăr de atât şi care,
de fapt, nici nu ştim ce vârstă are, căci pare cam de vreo 25 la prima vedere.
Abia după o minimă discuţie cu el începi să mai pui ceva ani pe cântar, căci
numai aşa îţi explici cum de poate profesa o asemenea meserie la nivel înalt fără
să fi avut deja destul de mulţi ani de experienţă în spate. Aşa că am tot adăugat
noi ani în aprecierea noastră şi aşa am ajuns să-i dăm cam vreo 30. Am făcut
asta mai mult pentru liniştea noastră, căci, la început, nu prea ne venea a ne
lăsa casa şi lucrările pe mâna lui, un aşa copil cuminte şi blând cum părea.
Totuşi, am avut
încredere în recomandarea ce ni se făcuse în privinţa lui şi l-am
investit cu toată puterea de decizie în şantier. Ajutorul meşterului
– tatăl lui. Care, la cei peste 60 de ani, cât i-am dat noi, părea şi mai copil
decât fiul, adică un fel de copil matur, cu un zâmbet şi nişte priviri candide şi
blajine, de n-ai fi zis că are o aşa vârstă. Tatăl este specialist mai ales în
lucrările electrice, ajutându-şi fiul în cele de construcţie doar la nevoie. O
echipă foarte bună, perfect potrivită nouă.
Fac o paranteză
acum ca să vă spun că, înainte de ziua cu pricina, The Day One, aşteptam să vină
maşina cu materialele de construcţii comandate. Trebuiau depozitate undeva,
într-un loc în care să fie protejate de ploaie şi accesibile uşor. În magazie părea
locul ideal. Stabilisem de ceva vreme asta, cu luni în urmă, chiar din martie,
când, neavând foarte multe lucrări în grădină, am început amenajarea magaziei
tocmai în scopul enunţat mai sus. Primul lucru pe care l-am avut de făcut a
fost să schimbăm acoperişul vechi, respectiv, ţiglele, vechi, cu altele noi,
respectiv, cu cele rămase de la refacerea acoperişului casei.
Zis şi făcut.
Asta o fost o lucrare pe care am executat-o doar noi doi, adică Adrian şi cu
mine. Ne-am zis noi aşa: “aaaa, e ceva simplu, banal, doar schimbăm ţiglele”.
El a fost meşterul, iar eu ajutorul de meşter, desigur. Vaaaaai, dar ştiţi voi
cât de grea e meseria asta, de ajutor de meşter?!??!??? Pffffiuuuu!!!! De fapt,
tocmai de aia m-am şi lăsat de meseria asta! Pe bune! L-am ajutat eu atunci pe
meşter, pe Adrian, carevasăzică, dar am zis că altădată pas, niciodată, sub
nici o formă, nici o culoare şi pentru nici un motiv, aşaaaa ceeeevaaaaaa......
acoperişuri???? Nici gând!!!!
Păi, gândiţi-vă şi
voi! Am luat la mână nici nu mai ştiu câte ţigle - miliarde!!! - bucată cu bucată,
le-am ridicat cumva deasupra capului şi i le-am dat lui Adrian, care era cocoţat
pe scară sau mai sus, chiar pe acoperiş. Ce haltere?!? Ce fitness??! Ce sport
extrem???!!! Asta a fost curată nebunie pentru mine! Tortură asumată şi
administrată cu maximă răspundere şi profesionalism. Ce febră musculară am avut
atunci la mâini, la picioare, la gât, la umeri, nici nu vreau să-mi mai amintesc!
Mai ceva ca în decembrie 2016, imediat după ce ne-am mutat în Grădină, când am
cărat peste 50 de găleţi cu pământ încercând să butăşesc trandafiri în faţa
casei. N-aveam absolut nici o pregătire fizică, veneam de la o viaţă muncită în
birou, stând pe scaun, lucrând cu hârtii, pix şi computer, aşa că înţelegeţi.
La momentul lucrului la acoperiş eram deja după un an de “pregătire fizică” în
grădină, dar tot degeaba. No way!
Întrebaţi de
Adrian? Da, el a fost Meşterul. Aşa că el a fost cel care a îndurat cu stoicism
nu numai propria febră musculară din dotare, atât de la mâini, cât şi de la
picioare şi restul, dar şi văicăreala mea, destul de reţinută, de altfel, deci care,
nici pe departe, n-a fost pe măsura durerilor resimţite. Parol! Asta mai ales
vreau să fie foarte clar de la început, da? Daaa?? Desigur, ştiu că Adrian a
depus un şi mai mare efort decât mine, însă, nu ştiu cum se făcea, dar părea că
pe el chiar nu-l durea nimic, căci parcă nici nu clipea. Deşi beneficiase şi el,
ca şi mine, de aceeaşi “pregătire fizică, atât în Bucureşti, cât şi în Grădină.
De fapt, numai el ştia..... Bine, şi eu, dar propriile... mă consumau
prea. Daaaa.......
În fine, am făcut-o
şi pe asta. În mai multe reprize, bineînţeles, căci, între timp, aproape
imediat după demarajul în forţă la acoperişul magaziei, a început sezonul grădinăritului
şi am îmbinat lucrările de la acoperiş cu cele din grădină. Şi, oricum, nici nu
ne-ar fi rezistat şuruburile şi piuliţele de la toate încheieturile noastre dacă
am fi încercat să facem totul deodată. Miliardele de ţigle vechi au fost date
jos, aşezate pe undeva, prin curte, temporar, apoi au fost urcate în locul lor
celelalte miliarde de ţigle noi, iar la final, am încheiat cu căratul şi
depozitatul în şură a primelor miliarde de ţigle vechi. Distracţie, nu glumă!
Floare la ureche, nu? Aşa că, ultimele rânduri de ţiglă ale acoperişului
magaziei (din cele 16 in total) le-am schimbat chiar pe la începutul lunii mai.
Am fost atât de mândri de noi când am terminat încât ni se părea că tot satul trecea intenţionat prin faţa porţii noastre şi întorcea capul să ne admire frumuseţe de lucrare, aşa cum nu mai avea nimeni, niciunde. Nici de dureri nu mai ştiam. În consecinţă, după ce am concluzionat că ne-am specializat şi în acoperişuri, de acum înainte, amândoi, împreună, vom putea trece drept o echipă serioasă, competentă, cu experienţă, şi vom putea contracta ceva lucrări prin sat, ca să scoatem şi noi un ban cinstit şi muncit. Ha, ha, haaaa.......
Am fost atât de mândri de noi când am terminat încât ni se părea că tot satul trecea intenţionat prin faţa porţii noastre şi întorcea capul să ne admire frumuseţe de lucrare, aşa cum nu mai avea nimeni, niciunde. Nici de dureri nu mai ştiam. În consecinţă, după ce am concluzionat că ne-am specializat şi în acoperişuri, de acum înainte, amândoi, împreună, vom putea trece drept o echipă serioasă, competentă, cu experienţă, şi vom putea contracta ceva lucrări prin sat, ca să scoatem şi noi un ban cinstit şi muncit. Ha, ha, haaaa.......
Materialele de
construcţii au sosit la timp şi le-am depozitat în magazia noastră ce ni părea
deja ca ruptă din soare cu un asemenea frumos şi nemaipomenit acoperiş. Odată
cu Meşterul au apărut peste tot şi celelalte decoraţiuni specifice, cele cu
aromă de mortar şi cu armonii de betonieră, bormaşină şi alte jucărele drăguţele,
în timp ce curtea ne-a fost ornată impresionant cu o movilă uriaşă de pietriş şi
nisip (care, după ce s-a terminat, a fost înlocuită de o altă movilă de nisip),
foarte apreciată mai ales de Bobozaur care, curios şi fericit ca un copil, s-a
urcat de câteva ori în vârful ei să scurme exact ca găinile. A trebuit să
intervenim fermi de fiecare dată ca să-i curmăm entuziasmul şi fericirea, în
cele din urmă fiind nevoiţi să acoperim movila cu folii de plastic şi cu lemne
pentru a-i stopa avântul descoperirilor arheologice.
Trebuie să
recunoastem că am fost tot timpul, şi acum, ca şi în celelalte episoade de şantier
de dinainte, cu un ochi la Meşter şi la sculele lui, iar cu altul pe la pomişorii
şi florile noastre din curte, pe la gardul viu din lemn câinesc ori chiar pe la
iarba noastră bogată, pe care nici în ruptul capului – eram decisă! – nu aş mai
fi permis să ne fie tăiată. Poate vă mai amintiţi cum a fost în iulie anul
trecut. Din fericire, nici n-a fost cazul. Lucrările acestei runde sunt mai
degrabă de interior, doar cu câteva accente de exterior, mai mult pentru
diversitatea scenariului şi pentru suspansul acţiunii. Iar Meşterul de acum
este mai atent şi mai grijuliu.
Până acum a
trecut o săptămână de lucru, timp în care filmul acesta pe care tocmai vi-l
povestesc a avut mai multe pauze, apărând o serie de obstacole, mai ceva ca în
balada Meşterului Manole, meşter căruia noaptea i se dărâmau zidurile
construite ziua. Două pene de curent care au ţinut mai multe ore (mie mi s-au părut
secole, căci nu numai Meşterul nu putea lucra nimic fără betonieră, dar nici
noi nu puteam “lucra” nimic pe facebook, aşa cum lucrează de obicei oamenii
serioşi, muncitori) şi mai multe reprize de ploaie, una din ele chiar torenţială,
cu cădere de linii electrice pe undeva şi cu întrerupere de semnale de
telefonie mobilă, de a trebuit să declarăm închisă ziua de lucru pe toate
fronturile.
Din fericire, pentru
buna finalizare a lucrărilor, n-a fost, nu este şi nu va fi nevoie de zidirea
cuiva, precum a Anei din balada mai sus menţionată, eu neavând vocaţie de
martiră, fiind suficiente, probabil, doar deja vărsatele primele lacrimi de stres din
partea mea şi cele cateva “disperate crize de disperare” cum că iar trecem prin
balamucul cu pricina, precum şi întrebările mele retorice, profund
purificatoare, izbăvitoare şi revigorante, de care nici Adrian n-a luat la cunoştintă
până n-a citit ceea ce şi voi citiţi abia acum (na! m-am ţinut şi eu tare cum
am putut, amintindu-mi-l pe el atunci, cu acoperişul), respectiv cele de genul “Ce, naiba, căutăm noi
aici?” sau “La ţară am vrut, la ţară am ajuns!” ori altele mult
mai emoţionante, precum.... dar mai bine lasă, că nu trebuie să vă spun chiar
tot, ca la spovedanie. Hi, hi, hi....
Stresul primelor
zile a fost copleşitor până când ne-am obişnuit iar cu acel “du-te vino” prin
curte, cu sculele împrăştiate prin toate colţurile casei, cu lucrurile noastre
din nou puse grămadă, unele peste altele, ca într-un pom de Crăciun, cu restrângerea
ariei de trecere/staţionare, cu ideea şi practica translaţiei mobilei de
colo-colo, pe măsură ce Meşterul avea de lucru într-o anumită zonă, cu mutarea
aragazului, frigiderului, alimentelor şi a tot ce folosim zilnic, cu demersul gătitului
în condiţii de şantier, cu strădaniile nesfârşite de a menţine o oarecare curăţenie
în jurul nostru în aceleaşi condiţii de şantier şi altele.
Iureşul şantierului
a fost sporit şi de faptul că Meşterul acesta al nostru lucrează ca un titirez.
Acum este în bucătăria de vară, acum îl vedem în balcon, acum îi dă indicatii
tatălui unde-ce-şi-cum, acum taie gresie, acum repară tencuiala în jurul
geamurilor şi tot asa. Din fericire, este un om foarte calm, liniştit, blând şi
cu o vorbă domoală şi răbdătoare, de nu ne vine a crede.
Într-o săptămână
aproape a terminat bucătăria de vară: tras retea electrică, tencuit pereţi de
la zero, pus plăci de gresie pe unde i-am cerut, chiar şi pe pereţi. În ciuda
maximei consternări a vânzătorului de la magazin când a auzit de o aşa idee năstruşnică,
cu atât mai mult cu cât şi gresia este de exterior, nici măcar de interior, aşa
cum ştia el că trebuie, prin prisma pregătirii/programării profesionale primită
în domeniul construcţiilor. Eu, o novice, fără o asemenea pregătire/programare
specializată, am intrat în magazin, am ales ce mi-a plăcut, n-am luat în seamă
observaţiile şi recomandările şi am trecut dincolo de toate limitările şi
precondiţionările impuse. Cum gusturile nu se discută, ci se execută, în curând
ne vom bucura de finalizarea lucrărilor conform alegerilor noastre.
În paralel cu
bucătăria de vară, în ritmul descris mai sus, s-au executat şi alte lucrări,
cea mai reprezentativă fiind refacerea trotuarului din faţa casei, zilele următoare
urmând a se turna şi ultima secţiune, cea care duce dinspre casă înspre şură. Aici trebuie să menţionez aportul deosebit de
important al câinilor noştri, respectiv, Toni, Gina şi mai ales Bobozaur.
Bobi, frumuşelul,
jucăuşul şi lipiciosul, a făcut el ce-a făcut şi le-a intrat sub piele şi în
suflet Meşterului nostru si tatălui său. Atât de tare l-au plăcut încât nici
n-au mai putut să se mai supere pe el ori de câte ori stimabilul se încăpăţâna
să-şi lase amprentele pe cimentul proaspăt turnat în cofrajul trotuarului. “Bobiţă, pleacă de
acolo!” sau “Bobiţă, nu-i voie!” au fost ,ai degrabă doar nişte
alinturi drăguţe şi pline de bucurie din partea lor şi chiar mă mir că n-am
auzit absolut nici o înjurătură şi nici un schelălăit de câine lovit cu
picioarele ori cu un băţ sau cu altceva. Nici vorbă de aşa ceva! Calmul
ardelenesc ni s-a confirmat de data aceasta cu vârf şi îndesat. Trebuie să-i fi
vrăjit cumva Bobi al nostru pe amândoi, altfel nu ne explicăm. “Nu-i bai, doamna,
lăsaţi. Facem la loc. Se repară.” spunea zâmbind îngăduitot tatăl Meşterului
nostru, luându-i apărarea zbanghiului patruped care sărea în sus şi mai tare,
provocându-l la joacă şi mai cu foc pe om.
Toni şi Ginuţa
nu mai ştiau ce să creadă. Au voie sau n-au voie? În cele din urmă au înţeles că
uşile acelea puse paravan, alături de paleţii aceia din lemn, din capete, au
rostul de a-i opri şi pe ei să treacă înspre zona aceea de trotuar îmbietoare,
dreaptă şi curată. N-au prea înţeles ei de ce n-au voie, dar şi-au preluat cu seriozitate
rolurile de paznici. Doar Chichina a rămas mult timp smerită, foarte îngrijorată
şi cu un aer foarte vinovat în urma interdicţiei de a trece spre zona blocată. Dar,
după ridicarea barierelor, au inspectat totul temeinic, cu maximă atenţie, au
mirosit, au marcat şi şi-au adjudecat locul ca fiind din nou al lor, adică tot
al lor, chiar dacă arăta un pic diferit faţă de ceea ce ştiau.
Printre picături,
nu ştim când (căci v-am spus, era ca un titirez), Meşterul a făcut şi anumite
operaţiuni de pregătire pentru lucrările din balconul cel lung şi din camera
din mijloc (aşa numita cameră de oaspeţi). Reparaţii, tencuieli, curăţări, pregătiri
de gresie şi altele. Toate acestea după ce, în prealabil, am eliberat incintele
atât cât am putut de mobilă şi alte lucruri, depozitandu-le (iar!!!!) pe unde am
nimerit, fie în camera noastră, fie în ultima cameră, fie în cămară, fie pe
afară, fie prin şură. Deh, ca la ţară! Şura e baza. Deocamdată e în şura aia un
haos şi balamuc de nedescris, dar vom ajunge noi şi la ea. Curăţenie şi
disciplină maximă va fi şi acolo!
Şi să nu uit,
s-a apucat Meşterul nostru şi de intrarea în pivniţă, tencuiala zidurilor
interioare fiind coşcovite de timp şi umezeală înainte de intervenţia lui. A
curăţat tencuiala veche, urmând să retencuiască şi să zugrăvească.
Împărtăşim cu
voi toate aceste detalii şi poze atât pentru a va face o idee asupra efortului şi
stresului prin care am trecut şi încă mai trecem, dar şi pentru a-i inspira
cumva pe unii dintre voi cu idei, cu planuri, cu vise. Noi ne-am dorit anumite îmbunătăţiri
ale casei, dar nu oricum, ci ţinând cont de un anumite nevoi şi de un anumit
buget pe care l-am alocat acestor lucrări. Multe se mai pot face încă, unele ar
fi putut să se facă şi altfel, iar altele poate că vor fi făcute mai târziu sau
chiar deloc. Asta e, facem şi noi ce putem. Deocamdată este destul de bine, ne încadrăm
în planuri şi mergem mai departe, pas cu pas, văzând şi făcând.
Dincolo de
divertismentul oferit de acest spectacol deosebit de palpitant, cel generat de
lucrările şantierului, tot printre picături, noi ne-am ocupat şi de grădină.
Cum altfel? Am sute de poze cu evoluţia plantelor noastre din ultima săptămână,
cu lucrările pe care le-am făcut acolo, când eu, când Adrian (multe din răsadurile
din Incubatorul de vise fiind plantate în grădină de Adrian, singur), cu florile
care au înflorit acum, crinii, bujorii, cu animăluţele care s-au dat în
spectacol zilele acestea, adjudecându-şi pe rând sau toţi deodată zone din curte,
trotuare, trepte de pe scări, atenţia noastră şi mângâierile, mâncarea sau
orice altceva, apoi ar mai fi poze cu idila dintre Bobi şi Ema din una din zilele
noastre de relache, unde aţi putea vedea nişte priviri şi atitudini extrem de
expresive (cu Ema în braţele lui Adrian, în nici un caz pe jos!) şi altele. Poate
îmi voi face timp zilele următoare să vă povestesc şi despre toate acestea. Acum mă opresc aici.
Şantierul este
foarte solicitant, dar ne găsim puterea de a trece prin el.
Vizualizăm forma
finală, ordinea şi curăţenia ulterioare, liniştea şi pacea ce se vor reinstaura
la sfârşitul lucrărilor şi ne vedem pe noi în curte, la soare, ţinându-ne de mâini,
odihnindu-ne în şezlonguri, delectându-ne cu câte un “cocktail de marţian”
rece, cu aromă de căpşuni, privind Cerul de deasupra noastră şi mulţumindu-I
Lui pentru tot ce ne oferă El în aceste zile, în cele ce urmează şi tot timpul:
ajutorul, protecţia şi puterea Lui.
În încheiere,
dorim să vă arătăm pozele cu noul curcubeu deschis chiar ieri deasupra noastră,
al treilea pe care îl vedem de când suntem în Grădină.
Din Grădina lui Dumnezeu: 27.05.2017
***
Tencuiala pe pereti crapati e mai durabila.daca se face armata cu plasa sudata .
RăspundețiȘtergereMihai, iti multumim pentru idee. Din fericire, la noi nu peretii sunt crapati. Ei sunt foarte sanatosi, grosi, de o jumatate de metru, facuti din caramida. Doar vechea tencuiala a fost crapata, caci fostii proprietari au zugravit an de an mai multe straturi, unele peste altele, cu var, vinarom si alte tipuri de zugraveli, fara a curata nimic din ce a fost inainte. Asa au apaarut crapaturile in tencuiala. Aceasta a fost deja curata in multe zone ale peretilor si refacuta de Mesterul nostru. Avem incredere in el si in faptul ca stie ce are de facut. :)
Ștergere