Grădina lui Dumnezeu: Hristos a înviat în Grădina lui Dumnezeu!

Hristos a înviat!

Şi, astfel, alături de El, prin El şi înspre El, o nouă viaţă ne începem!

Un nou început a devenit pentru fiecare momentul Învierii, iar Lumina Lui sosită din Lumină ne devine o taină intimă, personală, de nedescris. Atât de intimă, încât a vorbi despre asta poate tulbura magia şi sfinţenia care ne îmbracă tuturor trupurile şi sufletele, deopotrivă.

Căci Hristos a înviat arătându-i fiecărui om în parte şi lumii întregi un nou Adevăr, o nouă Cale şi o nouă Viaţă. Aceea de Fiu de Dumnezeu.

Povestea Lui a schimbat Povestea Lumii, iar Povestea Noastră este doar unul din capitolele nesfârşite din Povestea lui Dumnezeu.

Noi doi, Adrian şi cu mine, am pornit la drum împreună, purtând în inimi Visul Lui Cel Mai Măreţ, exact acela al Nesfârşirii. El ne-a scos din oraş şi ne-a împins înspre o altfel de viaţă, într-un altfel de loc, unul în care să ajungem să ne simţim ca în Sânul lui Dumnezeu.

Undeva, departe, într-un colţ uitat de lume, pe un petic frumos de pământ şi cu o imensitate de Cer deasupra noastră, ne-am făcut, din casă, cuib, din gospodărie, leagăn de suflet, şi, din iubire, Îmbrăţişare de Dumnezeu.

Astfel, avem aproape un an şi jumătate de când trăim aici o nouă Viaţă, pe o nouă Cale, cu un nou Adevăr în noi.

Şi, pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, i-am spus Grădina lui Dumnezeu.

Este atât de frumos aici, în Grădina Lui, încât nu ne mai sunt de folos cuvintele să vă putem transmite ceea ce simţim! Dorim cumva să împărtăşim cu voi frumuseţea Raiului nostru şi, măcar din fotografii, să vă încărcaţi cu energia minunată care îmbracă totul în jur, în această primăvară.

Este atât de frumos aici încât, uneori, mi se taie respiraţia de admirat şi încântare. Parcă nici să clipesc n-aş mai vrea, ca să nu dispară din ochii mei minunile care îmi încântă sufletul şi inima! Tot farmecul acesta absolut uimitor al primăverii este cel mai bun pansament şi leac în faţa oricăror provocări pe care viaţa de la ţară le aduce în calea noastră. Şi, pentru că frumuseţea este în ochii privitorului, cu atât mai mult o vedem ca pe un mare Dar, unul pentru care suntem recunoscători şi de care ne bucurăm cu smerenie, dar şi cu generozitate, împărtăşind şi cu voi din nectarul nostru.

Aşadar, stând pe iarbă, în livadă, în liniştea satului, cu soarele strălucind deasupra noastră în verdele crud de primprejur, cu zumzet preocupat de albine ce zboară de colo-colo, prin flori, cu ciripit şi triluri felurite de păsărele prin pomi, cu fluturi albi din petale de flori luate de vânt, ce plutesc ca o ninsoare diafană prin văzduh, cu floricele colorate, ridicându-şi capetele din iarbă înspre cerul senin, albastru şi nesfârşit, cu lătrat de câini prin curţi vecine.... cu pacea din gânduri, din paşi, din timp.... ce poate fi mai minunat?

Aşa ne-am petrecut noi Săptămâna Patimilor, dinaintea Paştelui, umplându-ne sufletele de aromele primăverii, iar ochii de frumuseţea ei vindecătoare, din care, cu mare drag, am surprins şi pentru voi câteva cadre fotografice. Livada - plină de prunii înfloriţi, via - plină de muguri promiţători, puieţii de pomi fructiferi plantaţi de noi - şi ei încărcaţi de flori, unii mai mult, alţii mai puţin, dar, clar, s-au prins toţi şi vor rodi frumos de-acum înainte, coacăzii - încărcaţi până la refuz de ciorchini de broboane de fructe, încă verzi, dar deja de mărimea boabei de mazăre, căpşunii - şi-au declanşat explozia de flori albe, grădina de legume - săpată, trasată şi pregătită să-şi primească răsadurile după sărbători, varza kale (cele câteva tufe care au rezistat iernii în seră) - plină de flori galbene, două din ele răsădindu-le afară, în grădină, pentru a le urmări evoluţia, polenizarea şi producerea de seminţe în mediu extern, în paralel cu celelalte două lăsate în seră, lalelele – deja mari, tufele de frunze având înainte de Paşte vreo jumătate de metru înălţime, printre ele făcându-şi apariţia, pe ici, pe colo, bobocii, pregătindu-şi explozia lor de roşu incandescent.

Este o frumuseţe care trebuie, nu numai privită pe viu, direct, cu proprii ochi, ci, efectiv, respirată, inspirată, gustată cu toate simţurile înspre încărcare de baterii ale sufletului şi ale trupului, până la refuz. Aceia dintre voi care sunt mai senzitivi în faţa energiilor vor simţi, cu siguranţă, chiar şi numai din poze, frumuseţea vibrantă a locului, dar cu atât mai mult ar simţi-o nemijlocit.

Pentru că între Florii şi Paşte vremea a fost extraordinar de frumoasă şi bună de lucrat în grădină, am profitat şi noi de ea şi, înainte de a pleca spre Bucureşti, unde ne-am revăzut familiile cu ocazia Sărbătorilor Pascale, am mai făcut câteva lucrări în avans, ca să ne fie mai uşor după întoarcere. Pământul fiind tocmai bine plouat în săptămâna anterioară, ne-am zis că ar fi bine să fixăm toţi aracii pentru roşii şi fasole.

Din fericire, aracii i-am avut gata făcuţi, din belşug şi chiar pe alese. O parte i-am găsit în livadă de anul trecut, imediat după ce ne-am mutat aici. Erau sprijiniţi în grup de câţiva pruni, lăsaţi acolo de foştii proprietari. Şi mulţi alţii au devenit disponibili după ce Adrian a dezafectat o parte din via din capătul grădinii.

Aşa că am stabilit care urmează să fie zona roşiilor şi a fasolelor, am decis care şi cum le vom intercala, am trasat parcelele în consecinţă şi am marcat locul parilor, ţinând cont de distanţa necesară între cuiburi. După ce am terminat, zona arată ca un soi de pădure de araci, de s-au minunat apoi, câteva zile la rând, şi vecinii, de nu mai conteneau să ne întrebe ce-am lucrat, ce-am sădit sau ce vrem să plantăm acolo “că prea fain arată”. Cei drept, şi nouă tare ne-a plăcut cum a ieşit, motiv pentru care vă arătăm şi vouă isprava noastră, fotografiată din o mulţime de unghiuri, pentru edificare. Abia aşteptăm să vedem “pădurea” asta de araci şi înverzită, populată cu plante şi rodind bogat!

Pentru că tot eram în zona serei, am pregătit-o şi pe ea, ştiind că aveam să lipsim o săptămână de acasă, timp în care ar fi rămas neudată. Cu o zi înainte de plecare am udat bine de tot pământul, am întins folia de mulcire, cea primită la achiziţia serei, apoi am împrăştiat în jurul plantelor deja existente înăuntru, tot în scop de mulcire, mai multe resturi din lemn rămase de la spartul lemnelor de foc, în timpul iernii. Unele din răsadurile pregătite îşi vor găsi loc potrivit în sera astfel aranjată, dar, între timp, pentru perioada vacanţei noastre de Paşti, am luat măsurile potrivite, cele pe care le-am avut la îndemână, pentru a proteja pământul de deshitratare şi împotriva buruienilor oportuniste. Acum, întorşi acasă, avem o bună parte din treabă gata făcută.

Cum nici prea multă muncă nu este indicată, am îmbinat efortul cu distracţia, utilul cu plăcutul şi grădinăritul cu joaca şi am mai făcut unele îmbunătăţiri în curtea dintre şură şi grădină, respectiv, cea denumită de noi Fairy Land. Cum numele şi-l primise de ceva vreme, m-am gândit să nu rămânem doar cu numele, aşa că am meşterit un indicator rustic dintr-o scândură noduroasă şi mâncată de cari, găsită în podul şurii, printre multele altele asemenea ei. O întreagă comoară de astfel de scânduri interesante am găsit acolo sus după ce domnul Ion şi doamna Maria şi-au dat jos şi şi-au luat (cu mare întârziere) tot fânul lăsat acolo la uscat (vreo patru căruţe pline ochi) de foştii proprietari, în urmă cu două veri, de dinainte de a ne muta noi.

Cu scândura aia inscripţionată artistic cu un marker permanent negru, alături de câteva chipuri de păpuşele manufacturate de mine din câteva felii de lemn tăiate în toamnă de Adrian cu drujba, apoi şi cu un măturoi vechi, din nuiele, şi cu stropitoarea cea ruginită, abandonate şi ele de foştii proprietari, am decorat o parte din uşa cea mare a şurii care se deschide înspre Fairy Land. De-o parte şi de alta a ei am plantat câte un pui de iederă roşie care, pe măsură ce vor creşte, se vor întinde în liane înfrunzite şi vor îmbrăca frumos peretele şurii, completând, astfel, aspectul de basm al grădinii.

Tot căutând pe net surse interesante de inspiraţie pentru decoratul curţilor şi grădinii noastre, am dat şi peste alte informaţii potrivite momentului, deosebit de utile, practice şi.... gustoase. Am citit, m-am documentat, am urmărit mărturiile altora şi m-am decis să-i luăm ca exemplu şi să experimentăm şi noi ceea ce ei spuneau că merită.

Vorbesc aici despre prepararea unor salate de primăvară absolut delicioase din anumite plante pe care mulţi le-ar numi, prozaic, “buruieni”. Cum le-am numit şi noi, de altfel, până la proba contrarie. Probă pe care ne-am procurat-o singuri şi am verificat-o, destul de circumspecţi la început, dar cu mare încredere şi entuziasm după.

Pentru a-i inspira şi noi la rândul nostru pe alţii, din aceia care ne citesc şi care încă n-au avut curajul până acum să experimenteze, m-am gândit să fotografiez toate “buruienile” culese pentru salata noastră primăvăratică şi să vi le prezentăm înspre exemplificare.

Deocamdată am avut curajul testării următoarelor plante într-o combinaţie mixtă, dumnezeiască, de gusturi şi arome crude: frunze de varză kale, frunze de salată verde (deocamdată doar câteva, din cele ieşite aiurea prin grădină din seminţele scuturate în toamnă), mellisa (roiniţă), mentă piperată, pătrunjel, lobodă, salvie, tarhon, frunze de zmeur (frunzuliţele noi, fragede, din vârfuri), frunze de păpădie, frunze şi flori galbene de untişor, frunze noi de ceapă şi de usturoi verde.

Trebuie să mărturisesc că am fost extrem de uimită de gustul frunzuliţelor fragede de untişor, un gust gras şi aromat, chiar ca de unt. Le-am spălat pe toate sub jet de apă rece şi am făcut din ele o salată cu ulei de măsline şi cu oţet aromat, rămas din borcanele de castraveţi muraţi, ca-n poveşti! De reţinut, menta şi salvia au un gust foarte puternic şi o uşoară tentă amăruie, stimulată de oţet, motiv pentru care sunt suficiente vreo două frunzuliţe tăiate mărunt la un castron mare de salată. Doar pentru condimentare.

Chiar la timp au venit verdeţurile acestea pentru salată căci tocmai terminasem înainte de Florii toţi castraveţii muraţi în oţet, pregătiţi în vara trecută. Din 60 de borcane de 800 gr am mâncat şase luni, zilnic. Oţetul nu l-am aruncat, ci l-am păstrat filtrat în sticle bine închise, în pivniţă, aşa cum făceam şi în Bucureşti, de altfel. Fiind foarte aromat de la toate condimentele folosite la conservarea castraveţilor (muştar, ţelină, mărar, cimbru, usturoi, piper, foaie de dafin, sare), îmbogăţit şi cu aroma inconfundabilă a castraveţilor muraţi, a devenit un oţet foarte potrivit pentru asezonarea salatelor pe toată perioada verii. De la cele 60 de borcane de castraveţi am filtrat, cred, vreo 25-30 litri de oţet aromat, diluat, tocmai bun pentru salate.

Aşadar, putem spune că, pregătind acea salată inedită (pentru noi), dar deosebit de gustoasă, am inaugurat trecerea la salatele verzi chiar înainte de Florii. Chiar am făcut o pasiune pentru untişorul ăla, cu frunze şi flori la un loc. Este cam migălos la cules de pe jos, dar ne bucurăm că este plină livada de el şi, atâta cât îi este timpul de înflorire/înfrunzire, îl vom căuta cu poftă prin iarbă şi-l vom pune în salatele noastre zilnice. De-acum înainte sigur vom lua şi un castron cu noi, în grădină, cu ocazia inspecţiei zilnice a acesteia.

Ca să închei actualizarea ultimelor noutăţi din Grădina lui Dumnezeu de dinainte de Paşti, vă lăsăm să mai aruncaţi doar o ultimă privire, pe furiş, şi înspre Trio-Cel-Vestit, respectiv, Toni, Gina şi Bobi, dar nu prea mult, ca să nu-i stresăm în plus, că oricum au fost stresaţi maxim vreo trei-patru zile, în perioada aia, pe motiv de Gina. Da, aţi înţeles. Ea a fost Mărul discordiei. Bietul Bobi, descoperind ispita, numai el ştie de câte ori a fost încolţit şi tăvălit pe jos de Marele Tartor Toni, de câte ori a scăpat ca prin urechile acului, schelălăind disperat, de colţii lui fioroşi şi posesivi, de atacul lui furibund, nebun şi de necontrolat, de privirile lui de lup feroce, ce stă la pândă, urmărindu-şi potenţialul adversar.

De-ar fi ştiut el Bobi mai demult în curtea cui nimereşte şi tocmai cu cine îşi va împărţi el viaţa, fiind vorba de exact “cânele cel rău a lu’ Baciu”, cum i s-a dus renumele lui Toni în tot satul, ar fi fugit de la început, mâncând pământul, oriunde-ar fi văzut cu ochii. Din fericire, Toni e un câine deştept, ştie cu cine are de-a face, ştie că Bobi deja face parte din haita lui şi doar îl ameninţă şi-l pune la respect, fără să-l rănească. Totuşi, atunci când se întâmplă asta, ştie tot satul. Nu atât din cauza horcăielii furioase a lui Toni, cât a schelălăielii plângăcioase a lui Bobi, care i-a prins frica şi care, doar dacă îl vede pe Toni că-l priveşte mai nu-ştiu-cum, îşi începe repertoriul de strigat după ajutor, de zici că-i tras pe roată.

Daaa..... e greu de tot.... şi pentru ei, dar şi pentru noi. Nu vreţi să ştiţi, credeţi-ne. Am tot încercat noi să ponderam cât am putut tensiunile şi să-i ţinem la distanţă cât mai mult pe unii de alţii, dar natura şi firea şi-au cerut drepturile, instinctele s-au cerut potolite şi n-au ţinut cont de nimic. Nici de teamă, nici de lecţii de învăţat, nici de ierarhie de haită, nici de muşcături, nici de... nimic. Încă dezbatem soluţiile pentru viitor. Sub nici o formă nu mai vrem să trecem prin tot spectacolul ăsta. No way!

Cici a urmărit şi ea foarte curioasă meciul acesta amoros din curtea noastră, dar s-a abţinut de la orice comentarii. În schimb, pentru a fi mai aproape de miezul fierbinte al evenimentelor, şi-a mutat punctul de observaţie, coborându-se din punctul cel mai de sus al acoperişului şurii în unul mult mai jos, respectiv, sub acoperişul coşerului. Am fost foarte uimiţi când am constatat schimbarea, dar ne-am gândit că, poate, îi va fi mult mai confortabil acolo în eventualitatea că ar vrea să-şi amenajeze vreun cuib. Nu ştim ce are de gând, dar o urmărim curioşi. Ne este tare dragă şi ne bucurăm că şi ei îi place în curtea noastră. Şi, desigur, ea ne confirmă asta prin cântecul ei inconfundabil de noapte bună “Cucuvau, cucuvau!” Mai aşteptăm şi un cuplu de berze să se mute la noi pentru a declara comunitatea din Grădina lui Dumnezeu aproape completă. Daaa, avem noi o sensibilitate mare faţă de berze din vremea în care şi noi zburam de colo-colo, căutându-ne cuibul (a se vedea aici.... şi aici.....)

După cum mulţi ştiţi deja, Săptămâna Patimilor a cuprins în interiorul ei şi un moment de Lună Plină, adică pe 11 aprilie, o Lună Plină magică, una a începuturilor, care ne-a îndemnat pe toţi (pe unii chiar împingându-i forţat înainte) către descoperirea şi manifestarea curajului personal, acela care ne poartă înspre împlinirea viselor şi destinului. Şi noi doi am făcut asta şi ne-am ancorat şi mai adânc în Grădina lui Dumnezeu împlinirea Visului Nostru Sacru.

În încheiere, rămânând în spiritul celor de mai sus, vă învăluim şi pe voi, alături de noi, în frumuseţea primăverii de aici şi în aura Visului de îndumnezeire care străluceşte misterios, mai ales în lumina apusurilor Soarelui, atunci când acesta coboară maiestuos dincolo de mănăstire, înveşmântând deseori cerul în culori impresionante.

De Florii, după cum spun scripturile, Iisus a intrat în Ierusalim. Metaforic vorbind, El a reînceput atunci, încă o dată, însămânţarea Adevărului Său în fiecare dintre noi. Fiecare L-a primit aşa cum a ştiut şi aşa cum a putut, înviindu-L apoi pe El în interiorul propriu precum o Floare Sfântă înfloreşte în Pământul Sacru, deschizându-şi Corola de Lumină Vie înspre Cerurile Eternităţii.