Grădina lui Dumnezeu: aprilie 2017

Iată că a trecut şi iarna aceea de aprilie peste noi, peste toată ţara şi aproape peste toată Europa, lăsând în urma ei semne şi, pe alocuri, oameni mâhniţi pentru pierderile înregistrate. Unde s-au putut lua măsuri, unii au mai salvat câte ceva, aşa cum sunt, de exemplu, viticultorii francezi cărora li s-a dus renumele în toată lumea pentru felul exemplar în care s-au mobilizat şi care, prin focuri aprinse în găleţi metalice, aşezate în zig-zag printre rânduri, şi-au salvat într-o noapte întreaga producţie. Felicitări lor şi felicitări tuturor celor care şi-au folosit creativitatea şi experienţa pentru a-şi proteja culturile şi pentru a-i învăţa şi pe altii cum să o facă.

Din fericire, pe la noi, în zona unde este amplasată Grădina lui Dumnezeu, n-a fost atât de grav faţă de alte locuri. Încă nu suntem pe deplin edificaţi asupra efectelor trecerii lapoviţei şi frigului din acest aprilie, însă apreciem semnele bune pe care le observăm de la o zi la alta şi îi suntem recunoscători Lui pentru ajutor şi protecţie. Oricum, măsurile pe care le-am aplicat şi noi pentru protejarea unor plante s-au dovedit bune şi ne felicităm reciproc că n-am stat cu mâinile în buzunare, uitându-ne pe geam cum vine frigul.

După ce a trecut pericolul am strâns bidoanele, borcanele, foliile de plastic, geamurile şi perdelele de peste tot de pe unde le-am avut împrăştiate prin grădină şi ne-am continuat treaba. Nu înainte de a constata că, în doar o săptămână (între 20 – 25 aprilie) am avut parte de trei anotimpuri (iarnă, primăvară, vară), cu o plajă enorm de largă de temperaturi pentru o perioadă atât de scurtă (între -1 si 28 grade C) şi cu aproape toate fenomenele mereorologice posibile (ninsoare, lapoviţă, măzăriche – un fel de grindină ca orezul, formată din bobiţe mici de zăpadă, nu de gheaţă – ploaie, tunete, căldură, zăpuşeală, arşiţă şi caniculă de vară, la 28 de grade C). Aşa ceva n-am mai trăit niciodată până acum în doar o săptămână!

Totuşi, inspecţia grădinii ne-a lăsat o impresie optimistă. Nici nu ştiu cu ce să încep mai întâi în a vă povesti. De exemplu, căpşunii. Sunt plini de flori, atât în zona dinspre vie, cât şi în zona de sub corcoduşul bătrân, de la intrarea în grădină. Deşi au ieşit ceva mai puţini stoloni decât anul trecut, probabil din cauza gerului iernii, sunt sănătoşi, viguroşi, cu frunze mari şi frumoase şi cu câte patru-cinci flori pe fiecare stolon. Abia aşteptăm să ne delectăm cu căpşunele stoarse în sucul nostru verde “de marţian”, făcut din iarbă de grâu, tot de noi cultivată. O minunăţie!

Sperăm să avem ocazia să folosim în reţetă şi fructe de coacăz negru, cele peste 30 de tufe fiind supraîncărcate de fructe. Încă nu ştim în ce măsură sunt sau nu afectate de lapoviţa aceea, însă, deocamdată par în regulă. Ce-o vrea Dumnezeu! Suntem optimişti şi spunem că, dacă rămâne măcar şi un sfert din fructele care sunt acum, tot este foarte bine. Sperăm, însă, că va fi cu mult mai bine decât atât! Şi zmeurii sunt foarte bine şi deja îşi formează inflorescenţele de fructificare.

Pomii fructiferi sunt în continuare sub observaţie. Nucilor le-au fost afectate pe ici pe colo frunzuliţele abia ieşite şi cele mult prea crude. Prunii şi corcoduşii, care legaseră rod, dar care era foarte mic, par şi ei un pic afectaţi. Ceva-ceva fructe vor mai rămâne pe ramuri, dar, credem, nu cât ar rodi în mod normal, într-un an obişnuit, fără fenomene meteorologice extreme. Probabil doar cât să mâncăm, dar, posibil, nu suficient cât să facem şi gemuri. Perii şi merii par ok, au deja mici fructe în formare. Puiul de par Contesa de Paris, plantat de noi anul trecut, ne-a uimit peste măsură pentru cât de încărcat este de fructe şi, mai ales, pentru cât de rezistent a părut a fi în faţa schimbărilor extreme de vreme.

Agrişul este şi el plin de fructe care par a fi scăpat şi ele nevătămate, crescând în volum de la o zi la alta. Bruma de anul trecut ni le-a secerat pe toate când ajunseseră de dimensiunea unui bod de strugure, deci nu am avut ocazia încă să-i degustăm fructele. Anul acesta, pare-se, vom avea mai mult noroc cu el.

În spatele grădinii, înspre mănăstire, cei cinci gutui au explodat în flori alb-roze, uriaşe, delicate, de mai mare frumuseţea! Din fericire, lapoviţa nu i-a afectat deloc, sunt plini de albine care bâzâie în toate direcţiile şi sperăm că la toamnă vor fi încărcaţi de gutui galbene, uriaşe.

Viţa de vie a supravieţuit şi ea cu brio valului de frig şi lapoviţei şi îşi continuă creşterea. Mugurii s-au transformat în frunze, iar, din vârfuri, vedem deja minusculi ciorchine formându-se cu curaj. Pentru că primăvara a venit anul ăsta oricum mai târziu, cam cu două săptămâni faţă de anul trecut, via n-a mai fost în stadiu prea avansat de vegetaţie atunci când a venit iarna asta nesuferită de aprilie, fapt care a constituit un avantaj. Anul trecut, când a lovit-o bruma, avea deja ciorchinii formaţi. Mici, dar erau. Anul ăsta abia avea muguri. Astfel, noi credem că acesta este motivul pentru care a reuşit să reziste mai bine şi să nu fie afectată. O iubim maxim pe via asta şi abia aşteptăm să mâncăm din strugurii ei. Cei mai timpurii sunt cei din capătul rândurilor, deci ei vor ajunge primii la consum. Ca şi cei negri de pe via din jurul casei, cea întinsă pe spalierii de pe lângă ziduri şi în grădina din jurul fântânii.

Pentru că ne-am mai liniştit un pic în ceea ce priveşte efectele ultimului val de frig, ne-am gândit că a sosit timpul să scoatem din pivniţă Incubatorul de Vise (adică sera pentru răsaduri, pentru cititorii noştri care nu ştiu detaliile de la începutul poveştii).

Adrian a montat-o în Fairyland, la umbra corcoduşului bătrân, astfel că, în zilele mai toride, va fi la adăpost de arşiţă, până când răsadurile vor ajunge în stadiul optim de plantare în grădină.

Când am văzut-o gata terminată, am avut sentimentul că am în faţă o căsuţă din poveşti, care ascunde în interiorul ei minuni, poţiuni, magie de poveste şi mistere de nepătruns. Lumina apusului o îmbrăca impresionant într-o frumoasă aură strălucitoare şi blândă, de nu-mi venea să mai plec de lângă ea. Deocamdată avem acolo, lângă ea, o băncuţă de lemn, clasică, rămasă de la bunici (adică de la foştii proprietari, care nu sunt, cu adevărat, bunicii noştri, dar nouă aşa ne place să-i numim), dar abia aştept să vină momentul în care vom acorda atenţia şi timpul cuvenit achiziţionării balansoarului mult dorit. Deocamdată nu este prioritatea nr. 1, dar va veni şi rândul lui. Şi, atunci, cine se va legăna în el, la umbra corcoduşului, în lumina aurie a apusului soarelui, când Fairyland este de o frumuseţe fără margini? Noi.

Incubatorul de Vise a fost deja populat cu ghivece, la început doar cu unele în care am pus la încoltit diverse seminţe de flori şi copăcei pentru experimentare. Am avut succes anul trecut cu multe asemenea încercări şi acum reeditez experimentul cu alte soiuri de seminţe. În principal, m-am hotărât să pregătesc cât mai multe plante verzi permanent, conifere, adică. Am pus la încolţit seminţe de brad, de pin, din mai multe soiuri de tuia şi sequoia. Asta pentru că, în anotimpurile reci, avem nevoie de mai mult verde în jurul nostru decât este. Noi oricum am cumpărat si am plantat multe conifere pentru a schimba aspectul curţii în general, dar, mai ales, iarna, verdele niciodată nu-i destul. Aşa că mai multe conifere în ghivece vor completa decorul în anii care vin. Da, stiu, este nevoie de multă răbdare şi grijă cu atâtea baby-plăntuţe, dar, atunci când este o pasiune, nimic nu-i prea greu.

Alături de aceste ghivece se vor adăuga şi altele asemenea, căci seminţe avem multe, adunate în timp din diverse locuri şi îşi aşteaptă şi ele rândul să le acordăm atenţie şi loc în grădină. Ce iese, iese. Ce nu, asta e. Ne jucăm! Asta este frumuseţea jocului: să încercăm să vedem ce putem face în acest loc mirific, în acest pământ gras şi bun, uşor de lucrat, în configuraţia terenului aşa cum am găsit-o noi când l-am cumpărat, dar, mai ales, în cea modificată de noi după propria noastră viziune. Creativitatea noastră nu are limite şi, folosindu-ne-o în mod jucăuş, detaşaţi de rezultate, dar cu seriozitatea efortului, sperăm să avem şi rezultate pe măsură şi să ne facem din Grădină locul de basm al sufletelor noastre pentru următorii ani.

Incubatorul de vise şi-a primit în cele din urmă, în incintă, şi răsadurile de legume pregătite şi ţinute până acum în balcon, astfel încât el îşi îndeplineşte menirea la cel mai înalt nivel al lui. Ba, mai mult decât atât, pentru maximizarea spaţiului, am adăugat în interior şi unul din rafturile metalice montate de Adrian în februarie. Ce-a ieşit puteţi vedea şi voi în pozele de mai jos.

Răsadurile de legume fiind prioritare pe ordinea zilei, le-am acordat atenţie maximă. Mai întâi am repicat răsadurile de varză kale şi quinoa care au răsărit în balcon şi pe care le mai transplantasem deja o dată în ghivece mai mari, în grupuri. Apoi am mai pregătit o serie nouă de răsaduri, ca rezerve pentru grădină. Acum avem o suprafaţă mai mare pentru culturi decât anul trecut, după ce Adrian a dezafectat o parte din via pe araci din spatele grădinii, unde multe plante îşi vor creşte rădăcinile şi vor rodi pentru noi. Acolo ne-am gândit să plantăm răsaduri în loc de seminţe puse în pământ, căci zona nu este imediat chiar sub ochii noştri şi nu vrem să avem surprize.

Astfel, am mai pregătit răsaduri de conopidă, gulie, broccoli, varză albă Golden Acre, varză rosie Red Acre şi gulii. Zilele următoare urmează şi altele, căci ne-am dat seama că, în cazul multor plante, este mult mai eficient pentru noi să punem în pământ răsadurile decât seminţele. Cresc mai repede şi mai bine, fără surprize.

Munca la răsaduri este, totuşi, destul de migăloasă, oricat ar fi ea de plăcută şi oricât de frumos ne-am juca astfel de-a grădinarii pasionaţi. Aşa că punem şi seminte direct în pământ, în grădină, pentru toate celelalte plante care cresc fără probleme şi fără surprize pentru noi. Astfel, deja am plantat parcelele de grâu din care ne vom prepara minunatul Coctail verde de marţian, în amestec cu fructe dulci (căpşune, zmeură, coacăze negre, agrişe şi altele)

Am cumpărat din Bucureşti, de la magazinul bio Naturalia, grâu Spelta şi am semănat două parcele a câte trei randuri fiecare. Suficient cât să ne preparăm şi suc, dar şi să păstrăm pentru a face spice, ca să ne obtinem propriile seminţe de grâu.

Nici bine n-am reînceput noi lucrul în grădină că am şi fost reperaţi de Mămăiţa noastră, vecina, care - ne-am dat noi seama! - şi-a pus la punct o strategie de abordare extraordinar de eficientă, încât să nu rateze nici o ocazie de a ne întâlni fără a ne mai dărui câte ceva, orice, numai dar să fie. În speţă, seminţe în această perioadă.

Aici trebuie să ştiţi că poarta noastră care dă în grădină, aşa cum sunt cam toate porţile existente în gospodăria noastră (şi păstrate în starea lor originală de la cumpărarea proprietăţii pentru aspectul lor rustic inegalabil) şi, de fapt, cum sunt cam toate porţile din gospodăriile săteşti, au un mod foarte empiric de închidere-deschidere. Au nişte balamale şi, încuietori, un lanţ sau un băţ. Noi le avem pe amândouă la poarta spre grădină, ca să fim siguri că nici unul din cei trei câini ai noştri de curte nu reuşeşte să treacă spre teritoriul interzis lor, înspre legume, adică.

Ei bine, când trecem spre tărâmul grădinii, deschiderea porţii face zgomot. Pe motiv de balamale ruginite, lanţ, băţ, deci zgomot. Rustic. Original, spunem noi. Şi comic, totodată. Oricum, zgomotul ăsta este un bun semnal pentru vecini că noi intrăm în grădină. Aşa cum şi zgomotele de balamale, lanţuri şi beţe de la porţile lor sunt semnale pentru noi că ei au intrat în grădina lor. Este un sistem de zgomote pentru avertizare foarte eficient şi foarte uşor detectabil. Nimeni nu mişcă în front fără să se ştie prin vecini care, cine, ce şi cum. Pe cale de consecinţă, Mămăiţa, dacă vrea – şi vrea! – ştie la sigur când să vină în grădină ca să ne găsească. Aşa că îşi pregăteşte dinainte, din când în când, câte o mânuţă de seminţe legate într-o punguţă sau aduse, pur şi simplu, în şorţul ei negricios, special pentru noi. Ne vedem de la distanţă, ne salutăm reciproc, iar ea ne face semn cu mâna să venim puţin la gard. Deja ştim. “Iar ne dă Mămăiţa seminţe.”

“Ui’, doamna, ce fasole faină îţi dau! Nu-i aşa că-i faină?” sau “Dovleac din ăsta nu-i aşa că n-ai? Uite-aşe de mare se face! Îl legi colo, la gard, şi se urcă apoi singur în copac sau pe gard. Îl laşi până toamna, târziu, când dă bruma.” Sau altădată “Vin’, domnu’, să-ţi dau fasoliţă pitică. Ştii cât îi de bună fiartă?! Îi tare bună. Vin’ să-ti dau, că am multă şi eu n-am ce face cu ea.”

Dacă nu vine cu seminţe, ne îmbie la gard cu leuştean (că al ei tare mare şi frumos a crescut, are rădăcina mai bătrână, de mai mulţi ani), cu tarhon, ori cu te-miri-ce. E o mare figură Mămăiţa noastră, vecina!

Tot întâlnindu-ne cu ea prin grădină, am schimbat fel şi fel de informaţii, de păreri, de sfaturi. Ea, la cei peste 80 de ani, ştie foarte bine care este rostul pământului, al vremii, al plantelor. Plantează doar câteva soiuri de ani de zile, căci, altfel, ea şi Tătăiţă al ei, sunt carnivori, cea mai mare parte din alimentaţie fiind carnea de miel (are oi date în grijă la ciobanul satului), porc (îl cumpără de Crăciun, nu-l creşte ea) sau găini (are câteva ciufulite şi ameţite de găini şi un cocoş pe care este tot timpul supărată ori că nu ouă, ori că i le fură vulpea şi pentru care adună mai mereu în şorţ iarbă şi buruieni din livadă), alături de pâine sau mămăligă, fasole, varză, cartofi, salată, spanac, ridichi, roşii şi castraveţi. Anul trecut i-am dat şi noi, pe lângă altele, seminţe de pepeni roşii şi a fost tare încântată, căci a avut şi ea câţiva grăsuni dungaţi.

Mai mult de jumătate din grădina ei, care este dublă faţă de a noastră, o cultivă cu porumb. Cu care nu ştim ce face, că doar nu mănâncă ei, în mămăligă, şi găinile lor atâta porumb. Când, la întrebările ei - “Dar acolo ce-aţi pus, doamna?” - i-am răspuns că am însămânţat ştevie, lobodă, broccoli, conopidă, varza kale, rucola şi altele asemenea, s-a uitat la noi de parcă am fi vorbit chinezeşte sau de parcă am fi fost nişte ET aterizati din greşeală tocmai în vecinătatea ei. Nu ne înţelege, dar nici nu avem nevoie. Când ne spune “Nu ştiu ce-s alea, că noi nu mâncăm aşa ceva.” schimbăm noi subiectul şi-i vorbim mai pe limba ei, aducând în discuţie fasolea, varza, ceapa şi porumbul. Ca să ne înţelegem.

Ea stă mai tot timpul în grădină, preocuparea principală fiindu-i să ia startul la orice cultură. “Doamna, aţi pus castraveţii?” Şi jubilează când îi spunem că nu. “Eu i-am pus astăzi. Sper să nu mai vină frigul.” continuă cu o oarecare modestie, dar şi cu un fatalism indescriptibil.

Cele trei molime, cele de care se teme mai ceva decât s-a temut Regele Egiptului de molimele cu care îl ameninţa Moise dacă nu-i eliberează pe iudei, sunt pălitura, goanga şi buhaiul. Dacă nu loveşte una, loveşte alta. Şi tot asa. Ori e buhaiul, ori e pălitura. Ori e goanga, ori e buhaiul. Şi, ca să contratace, tot timpul stropeşte cu câte ceva. Tot satul o cunoaşte şi am aflat şi noi deja că este în permanentă concurenţă cu toată lumea în privinţa grădinii. Ea e prima care ară şi discuie, prima care plantează, prima care stropeşte, prima care culege. Este o hărnicuţă fără pereche! Noi nu suntem în competiţie cu ea, dar ne amuză preocuparea ei de a fi prima în toate şi de a ne da apoi sfaturi şi daruri din tot ce însămânţează sau recoltează.

Aşa se face că acum am primit de la ea seminţe de fasole, două soiuri, şi de dovleac de copt. Cu ocazia asta am însămânţat şi noi mai multe soiuri de fasole în zona pregătita cu araci: fasole Mung, fasole grasă de Dambroca de la Lalu şi fasole grasă de Dambroca din seminţe obţinute de noi anul trecut. Le-am pus intercalate pe rândurile de araci, câte unul cu fasole, iar câte unul l-am lăsat pentru răsadurile de roşii, când le va veni timpul de transplantat. Printre ele am pus şi două tufe de busuioc, plantă atât de iubită de roşii, dar şi de noi. Am pregătit şi răsaduri de busuioc şi de alte aromatice, dar nu le-a venit vremea mutării în pământ, afară.

Apoi am mai făcut câteva parcele în care am însămânţat sfeclă roşie, praz, păstârnac, iar la aromatice am adăugat, deocamdată, mărarul şi muştarul. Urmează şi altele în zilele următoare. Pe final, am făcut o mulţime de cuiburi de flori, de jur împrejurul grădinii, pe lângă garduri, dar şi de jur împrejurul serei. Am pus seminţe de gălbenele, crăiţe, nalbe de toate culorile (seminţe culese dintr-o grădină de bloc de la munte, în unul din concediile din anii trecuţi) şi maci uriaşi, bătuţi, din cei care fac seminţe pentru prăjituri, pâinici, cozonac etc. Îmi imaginez deja totul înflorit şi îmi creşte inima de bucurie şi recunoştinţă pentru acest loc de joacă frumos, pentru libertatea de a ne juca aşa cum ne place şi pentru condiţiile prielnice oferite de acest pământ binecuvântat de Dumnezeu.

Munca afară, în aer liber, în bătaia soarelui, cu sapa şi grebla, dar şi cu tot felul de instrumente specifice nouă, ne face întotdeauna o poftă de mâncare nemaipomenită. După ce ne încheiem lucrul şi ne strângem jucăriile, ne retragem în casă pentru masa de prânz. Acum, după ce unele plante timpurii ne permit să ne pregătim şi o salată de primăvară asortată, am început din ce în ce mai des să îmi iau caserole cu mine ca să adun frunze. Cu ce mai cumpărăm din magazin (ridichi, de exemplu, pană se fac ale noastre) ne putem pregăti pentru masă o salată verde, proaspătă, căreia i-am dus dorul pe timp de iarnă, când ne-am delectat aproape numai cu murături.

Cea mai frumoasă parte a acestei activităti de strângere de materie primă pentru salată este, pentru mine, drumul în livadă după frunze de untişor, recent descoperite şi incluse în meniu. Pozele de mai jos vor fi convingătoare de la sine.

Zilele trecute am descoperit şi câteva plăntuţe de hrean într-o margine de gard. Mă învăţase cealaltă Mămăiţă, vecina de la vale, cum să procedez: “După ce razi de coaja hreanul pe care îl pui la castraveţi, îngroapă în pământ cojile. Din ele vor răsări plante noi.” Am fost destul de circumspectă anul trecut asupra reuşitei, dar am făcut cum m-a învăţat ea. Ei bine, nu mi-a venit să cred când am văzut acum că, din locul unde îngropasem cojile toamna trecută, au ieşit frunze de hrean. Ştiam deja cum arată frunzele şi le-am recunoscut. Mi-a arătat tot ea. Altfel, aş fi crezut că-s cine ştie ce buruieni, ca multe altele, şi le-aş fi tăiat cu sapa. Din fericire, vom avea nişte hrean minunat la toamnă, crescut doar din niste coji aruncate în pământ. Nu-i asta o adevărată minune? Este pământul ăsta negru atât de bun încât orice ai pune în el creşte. Vreme bună să fie şi apă din belşug, că, altfel, el rodeste uimitor orice-ar fi, plantă sau buruieni.

Pentru că afară s-a încălzit considerabil, ca-n zilele de vară, am decis să plantăm în grădină şi cei trei lăstari de cartof dulce cumpăraţi on-line şi primiţi prin curier. Anul trecut am păţit-o. Am plantat lăstarii nostri, obţinuţi chiar de noi, din cartofi cumpăraţi de la magazin şi ţinuţi în borcan cu apă, susţinuţi de scobitori, aşa cum am văzut pe net, s-au transformat ei într-o tufă mare şi frumoasă, au înflorit şi apoi..... am aşteptat să rodească. Reţinusem noi, cumva, nu ştiu cum, că acest soi rodeşte aerian. Adică, fructifică din flori, ca alte plante. Şi am tot aşteptat să vedem crescând cartofii pe tulpini, din flori. Dar nici urmă de cartofi. I-am abandonat. Ne-am gândit că, poate, i-am plantat noi prea târziu şi n-au mai avut timp să rodească. Da, da, râdeţi. Şi noi râdem acum.

Prin iarnă, la gura sobei, tot vorbind noi, mândri nevoie mare, despre ce am reuşit să facem în grădina în sezonul încheiat, ce gând credeţi că-mi vine? Dar dacă, totuşi, cartoful dulce rodeşte tot în pământ, ca şi cartoful clasic? Că are aspect de rădăcină, nu? Apoi am rămas fără cuvinte. Ce să mai verificăm? Trecuseră gerurile şi ne-am gândit că, chiar de-ar fi fost, putreziseră deja în pământ. Anul ăsta ne-am învăţat lecţia şi ştim unde să ne căutăm cartofii dulci. În pământ, desigur.

Întoarcerea din grădină, pentru prânz, se încheie întotdeauna, invariabil, cu admirarea florilor din faţa casei. Acum lalelele sunt centrul atracţiei, fiind înflorite spectaculos. Bujorii îşi umflă şi ei, treptat, bobocii, iasomia roz se umple de boboci, iar clematitele îşi întind pe garduri liane pline de frunze şi boboci ce vor înflori curând. Din fericire, am descoperit că a patra clematită, cea mov, pe care o crezusem pierdută în gerurile iernii, a dat din rădăcină fir nou, proaspăt şi viguros, care se înalţă pe gard hotărâtă să le ajungă pe celelalte din urmă. E o minune de floare.

Am pus deja la încolţit seminţe adunate de la florile de anul trecut, ca să le înmulţesc în mai multe locuri din curte. Înfloresc impresionant! Crinii se înalţă şi ei de la o zi la alta tot mai mult şi, în curând, ne vor încânta cu flori portocalii (de la bunici) şi albe (cumpăraţi de noi), iar trandafirii căţărători se încarcă tot mai mult cu lăstari ce vor purta florile aşteptate.

O surpriză nemaipomenită ne-au făcut-o si trandafirii. Îi crezusem pierduţi. Tot de la ger. Iniţial am crezut că bidoanele şi pungile de plastic de pe deasupra le fuseseră suficientă protecţie, dar, se pare, pungile au obturat razele soarelui care ar fi trecut spre bidoanele din plastic în care s-ar fi produs efectul de seră. Iarna trecută am avut doar bidoanele şi a fost ok. Iarna asta ne-am gândit să-i protejăm mai bine şi le-am pus şi pungile. Mare greşeală. Au ieşit din iarnă doar nişte beţe degerate. Aproape că mă împăcasem cu ideea pierderii lor şi mă gândeam cu speranţă la butaşii pregatiti în toamnă şi depozitaţi în pivniţă. Totuşi, am descoperit că, direct din rădăcină, ei şi-au trimis spre lumină lăstari proaspeti, cruzi, roşietici, vii. Vă daţi seama ce bucurie pe mine când am văzut asta! Mă rugasem lui Dumnezeu pentru ei. Îl rugasem să-i salveze şi să-i învie şi pe ei aşa cum a înviat anul trecut puii de salcie. Iar El a înfăptuit din nou minunea! Multumim, Doamne!

Vă oferim mai jos câteva imagini cu o parte din florile noastre, printre care veti descoperi şi una albă, mică, pufoasă, cu mustăţi, care scoate nişte zgomote plângăcioase, ascuţite, de zici că-i schingiuită, trasă pe roată ori altceva de genul, mai ales când Toni este prin preajmă. Vă las plăcerea de a o descoperi singuri. Liliacul este şi el o minune de copac cu flori mov-albăstrii şi îşi împrăştie parfumul peste tot în văzduh, mai ales pe înserat. Cum fiecare curte din sat are cel puţin o tufă/copac de liliac, vă daţi seama ce se simte printre dealuri.

O nouă achiziţie care completează colecţia noastră de flori este glicina mov care abia acum, după ce am fost siguri că am scăpat de geruri, ne-am decis s-o plantăm afară. Tocmai la timp, căci îşi dezvoltase deja în balconul nostru primii ciorchini de flori. În grădină, chiar în faţa casei, unde are soare tot timpul, sperăm să se dezvolte frumos şi să înflorească minunat, aşa cum numai ea ştie. O pipa turcului ne mai lipseşte (cea adusă de noi din Bucureşti a murit din cauza brumei de anul trecut) şi ne-am putea considera mulţumiţi pe deplin în privinţa florilor.

Mai ales că am primit şi o ultimă comandă dată cu câteva luni în urmă, dar care a fost livrată săptămâna trecută: un pui de palmier rezistent la ger, alături de cei trei cartofi dulci deja puşi în pământ. Palmierului i-am schimbat ghiveciul şi îl mai ţinem aşa încă un an, să se mai dezvolte şi să se mai adapteze la iarna de la noi în balcom, după care îi vom găsi loc potrivit afară. Acum aratat un pic cam ciufulit, dar se face el mare şi frumos. Dacă vă uitaţi putin pe net, veti vedea cât de frumos se poate face. Şi se va face!

Tot acum le-a venit rândul şi laurilor la plantat. Ei sunt pui de un an, înmulţiţi de mine dintr-o rămurică ruptă dintr-un spatiu verde al unui bloc din Bucureşti. Am rupt toti lăstarii de pe rămurica aceea şi i-am pus în apă ca să prindă rădăcini, apoi i-am ţinut în ghivece un an, în balcon. Din acei lăstari mititei, de nici 5 cm înalţime au ajuns să aibă acum în jur de 25-30 cm, fiind la rândul lor plini de lăstari. I-am împărţit în trei grupuri şi am plantat două din ele în Fairyland, de-o parte şi de alta a aleii, iar un grup l-am plantat în fata casei, lângă salcia argintie parfumată, dinspre poartă. Să se facă tufe bogate, mari, cu impact de verde maxim pentru ochii împătimiţi de verde şi de frumos. Laurii sunt plante veşnic verzi, aşa că înţelegeţi de ce ni i-am dorit atât de mult.

Cam asta este povestea florilor de grădină. Căci despre cele de interior prea puţin avem de spus. Toate muşcatele şi toate ferigile au fost afectate de gerul din ianuarie. Nu ştim încă în ce măsură. Nu ştim dacă îşi mai revin. Sperăm ca da. Au rămas numai niste beţe goale, aşa cum fusesera muşcatele bunicilor după iarna anterioară. Ieri a scos Adrian toate ghivecele afară. Poate lumina directă a soarelui să le mai stimuleze cumva şi, poate, şi Dumnezeu va face încă o minune pentru noi, a nu ştiu câta, şi ne va învia şi muşcatele si ferigile. Nu pot să vă spun cât de rău îmi pare pentru ele. Sper doar să-şi revină. Te rugăm, Doamne, mai fă o minune şi reînvie şi muşcatele şi ferigile noastre! Te rugăm...... Avem nevoie de florile lor colorate.....

Florile rămase în casă, cele doar câteva din camera noastră şi din bucătărie, au trecut cu bine iarna, desigur, la căldura sobelor. Pe lângă ele au început acum să apară şi altfel de “flori”, respectiv, doza zilnică de pătrunjel şi de leuştean proaspăt servită la ciorbă, salată sau alte mâncăruri. Nu vă mai povestesc acum despre aromele lor apetisante şi dumnezeieşti. Ştiţi voi.

A fost o actualizare lungă, dar construită cu drag. Atât pentru voi, cititorii din toate colţurile ţării şi din afara ei (cărora povestirile noastre le mai alină dorul de ţară şi de locurile natale, după cum câţiva mi-au spus prin diverse mesaje private), cât şi pentru prieteni şi pentru familiile noastre, pentru aceia care ne citesc cu drag, cu nerăbdare să ştie ce-am mai făcut, care ne roagă să le mai povestim, care, atunci când ne întâlnim, nu mai ştiu cu ce să ne ajute şi ce să ne mai ofere pentru împodobirea Grădinii sau care îşi arată susţinerea prin gânduri şi cuvinte frumoase, încurajatoare, prin împărtăşirea bucuriei şi entuziasmului pe care-l simt când văd cum ne descurcăm, în ciuda unor pronosticuri defavorabile ale altora.

Căci, da, au fost şi glasuri sau gânduri circumspecte, dar, din fericire, trecătoare. Nu ne-au crezut în stare să facem ceea ce am făcut. Au fost unii care ne-au privit cu scepticism, cu un aer care spunea “o să vedeţi voi!” Sau, îngrijorându-se pentru noi, unii au crezut la un moment dat, pe la început, că nici nu vom ieşi din primă iarnă şi că, după nici o lună, aveam să ne întoarcem în Bucureşti, speriaţi de condiţiile vieţii la ţară, şocaţi de provocările de aici, copleşiţi de greutăţi, poveri, griji şi nevoi.

Totuşi, noi doi am ieşit din multe tipare convenţionale şi încercăm, prin puterile proprii, să ne creăm o altă linie de destin decât cea inoculată de societate, una în care să dizolvăm cât mai mult din dependenţele faţă de structurile oraşului, una în care să ne trăim libertatea şi creativitatea sufletelor, făcând din viaţă un joc frumos şi bucurându-ne de el cât mai mult.

Am făcut această schimbare remarcabilă tot aşa cum au făcut-o şi alţii înaintea noastră: cu curaj. Căci, da, îţi trebuie un curaj nebun să faci asta şi o încredere de nezdruncinat în forţele proprii şi în ajutorul lui Dumnezeu ca să mergi pe această cale. Noi ne numărăm printre acei nebuni frumoşi care au ales să-şi creeze singuri drumul potrivit cu viziunile proprii, unul ce merge către Dumnezeu, chiar dacă este plin cu provocări.

Cei care au ales că şi noi ştiu care sunt provocările. Noi vi le povestim aici deseori, împletite cu frumuseţile care ne înconjoară. Şi, da, este bine să punem accent pe partea frumoasă a vieţii pentru că ea este cea care ne propulsează înainte, ea este cea care ne arată că am avut dreptate când am ales să venim aici, ea este cea care ne împlineşte şi ne ajută să evoluăm. Căci, până la urmă, despre evoluţie este vorba. Şi despre joc. Şi despre iubire. Aici, în Grădina lui Dumnezeu, ne iubim, ne jucăm şi evoluăm înspre natura noastră cea mai curată de a fi.