joi, 20 iulie 2017

Pregătirea pentru iarnă continuă






Înainte de orice divagaţie, m-am gândit să vă prezint cu atitudine şi aplomb noua tendinţă în materie de fashion de grădinărit. Cum activitatea în grădină cere ca “atitudinea” să fie cât mai dinamică şi comodă, iar canicula de afară cere ca “aplombul” să fie cât mai evident, am optat pentru un outfit lejer, care să mă ascundă bine de tot de razele soarelui (nu-mi place sa fiu bronzată), dar şi să mă protejeze de diferitele incidente (a se citi zgârieturi, ciupituri, înţepături) provocate de buruieni, scaieţi ori insecte nesuferite, respectiv, o pereche de pantaloni lungi si o cămaşă subţire şi vaporoasă de blugi cu mâneci lungi (ridicate numai puţin, doar pentru poză), încheiată bine până sus (descheiată la un nasture doar şi numai pentru poză, cum v-am spus), cu o pălărie de soare avangardistă, din paie aurii, elitiste, cu o coafură inedită ce presupune părul bine strâns sub pălărie, inclusiv bretonul, conform ultimelor tendinţe mondene de Caniculă vară-vară-vară 2017, cu ochelari de soare stilaţi, singurii care demască presupusa tangenţă a protagonistei cu un anumit mediu urban de provenienţă

Ţinuta vestimentară, după cum o puteţi admira mai jos, este degajată, elegantă, graţioasă şi discretă, mănuşile fine, catifelate şi cochete care o accesorizează sugerând înalta clasă burgheză (protipendada, mon’şer!)  căreia îi este dedicată, iar poşeta (dintr-o împletitură exceională din nuiele de lux) completând-o magistral, în cel mai inspirat mod posibil, ridicând-o la rang de ţinută Houte-Couture.

Sper că veţi aprecia cum se cuvine nu numai hainele şi accesoriile moderne şi sofisticate, dar şi modelul profesionist care vi le prezintă, prezenţa ei integrându-se perfect în decorul înverzit al grădinii, un podium de prezentare de modă creat anume pentru ea, un loc în care a defilat cu atitudine, carismă şi dezinvoltură, dar şi cu mare drag şi plăcere special pentru voi, cititorii noştri fideli.

Acum facem o uşoară reverenţă (desigur, doar din privire) înainte de a trece mai departe, aşa cum îi stă bine omului ocupat, preocupat, fiţos, mândru şi încrezut, nu că am fi, dar dacă am fi – şi de ce n-am fi? – atunci de ce n-am recunoaşte-o?












Pentru că, ştim, “iarna nu-i ca vara”, sunt necesare anumite activităţi care, desfăşurate acum, vara, pot face ca iarna ce vine să ne fie mult mai uşoară şi mai plăcută. Aşa că ne-am cumpărat şi noi lemnele pentru foc, căci despre asta este vorba înainte de orice, aşa cum face tot omul gospodar care îşi încălzeşte casa cu sobe de teracotă. Căci, ce poate fi mai plăcut iarna decât să stai la căldurică, la gura sobei, să asculti cum cânta şi trosnesc lemnele în jar, cuprinse de flăcări şi să admiri, în semiobscuritate, cum joacă luminile focului pe pereţi şi tavan, ascultând în surdină muzică alături de omul iubit, de sufletul lui frumos, delicat şi mângâietor, precum în cele mai frumoase vise?

Lemnele au sosit la sfârşitul săptămânii trecute, dar, în prealabil, Adrian a luat măsurile potrivite pentru protecţia plantelor şi copăceilor noştri din curte, căci şoferii de pe-aici nu prea au griji din acestea legate de peisagistică şi riscam să ne răstoarne maşina cu buşteni peste mesteacăn, tuia, crăiţe sau gălbenele. Chiar şi trotuarul cel nou trebuia protejat, căci ar fi fost, altfel, destul de lesne de crăpat sau de ciobit pe margini într-o asemenea conjunctură. Abia după ce am văzut toate lemnele răsturnate frumos în curte, aproape aliniate chiar, ne-am liniştit şi am răsuflat uşuraţi. Locul pentru răsturnarea buştenilor a fost stabilit în spaţiul din faţa intrării în şură, loc unde până acum fusese movila cu nisip şi pietriş folosite pentru lucrările de renovare a casei.

Pentru că lemnul tăiat şi crăpat se usucă mult mai repede şi mai bine şi, cum lemnul uscat este cel mai bun şi mai eficient din punct de vedere caloric, Adrian şi-a amenajat locul şi pentru această activitate. “Amenajat” înseamnă asezarea unei folii mari de plastic peste troscotul nostru verde, mare şi frumos pentru a nu se umple de rumeguş, aşa cum am păţit anul trecut, de m-am chinuit zile întregi cu lopăţica şi cu măturica să-l adun de printre frunze şi, în plus, ne-am ales cu gazonul din iarbă şi troscot făcut harcea-parcea. De data asta am lucrat “cu mănuşi”. Atât de frumos, atent şi îngrijit a tăiat Adrian buştenii încât, după ce el a terminat şi după ce eu am strâns rumeguşul şi resturile de coajă de copac, apoi şi folia de plastic, locul a rămas curat, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat acolo (doar la poartă, pe locul unde stă maşina, nu avem iarbă şi nici troscot, ci pietriş).

În două zile Adrian a dat gata ditamai mormanul de buşteni, fracţionându-i în bucăţi de vreo 30-40 cm, iar în zilele următoare le va crăpa şi pe acestea în două-trei bucăţi mai mici, pentru o cât mai bună uscare până la iarnă.

Rumeguşul l-am strâns în găleţi şi l-am depozitat în şură, într-o ladă uriaşă din lemn, rămasă de la foştii proprietari ai casei, iar cojile de copac le-am adunat şi le-am distribuit echitabil între toţi trandafirii din curte, cu scop de mulcire şi protectie. Am preluat ideea aceasta de pe un blog pe care îl urmăresc de mult timp (Blogul Simonei), ca multe alte idei, de altfel, pe care le-am aplicat şi noi cu succes. Îmi place aspectul ordonat pe care îl creează în jurul trandafirilor, dar, mai ales, mă bucură că de acum sunt mai bine protejaţi de caniculă, iar la iarnă vor acţiona ca un cojoc suplimentar împotriva gerului.

După ce Adrian a terminat tăierea lemnelor proaspat cumpărate, s-a gândit că ar fi un moment bun să taie şi restul de buşteni subţiri rămaşi în şură din iarna trecută, aşa că i-a scos afară, pregătindu-i pentru a continua cu această misiune. Pentru că le-a aşezat în plan înclinat, sprijinite pe un trunchi mai gros, sub ele s-a creat un loc umbros şi răcoros, numai bun de odihnă pentru patrupedele de curte, Toni şi Ginuta fiind primii care s-au instalat imediat comod şi relaxaţi, beneficiind de această oportunitate nesperată. Bobi, în schimb, mai jucăuş şi mai năzdrăvan, şi-a făcut de lucru fericit în rumeguşul de pe folia de plastic până să apuc eu să-l strâng, tăvălindu-se şi dormind în el cu o aşa bucurie încat nici nu-mi venea să-i curm plăcerea şi să-l scot de acolo. Doar blana lui cea neagră şi mătăsoasă a fost singura nemulţumită, căci rumeguşul i-a cam ştirbit din valoare şi frumuseţe o vreme. Chiar şi acum, după atâtea zile, tot mai scutur de pe ea fulgi albi de rumeguş. Dar el a fost un cătel fericit! A fost ispitit şi Toni să experimenteze dormitul în rumeguş, dar ni s-a părut ca n-a fost prea încântat.

Efortul cu lemnele a fost enorm şi evident, după cum va puteţi da seama din poze. Există o piesă muzicală care circula pe net cu un vers care pe noi ne amuză teribil şi care are nişte versuri pe seama cărora glumim adeseori “şi m-am dus, m-am dus/ să tai un copac/ cu prietenii mei”. Cum în unele cercuri se practică voluntariatul din partea prietenilor pentru rezolvarea unor treburi gospodăreşti stringente şi de mai mare anvergură – o idee foarte bună, de altfel! - versul de mai sus ne-a ispitit şi pe noi, doar în glumă, fireşte, şi ne-am gândit că tăiatul atâtor lemne ar fi fost lesne rezolvat cu ajutorul a doi-trei prieteni mai mult sau mai puţin forţoşi. Mai un foc de tabără, mai o iniţiere în “Toporul sacru”, mai o plimbare in livadă, mai o vindecare temporală prin reconectare fizica directă cu natura şi cu lemnele ei, mai o masă copioasă, bio şi culeasă în faţa ochilor din grădină, mai o integrare a sufletului prin rechemarea tuturor fragmentelor de suflet din toate vieţile în care protagoniştii au fost implicaţi în tăieri de copaci, experienţa fiind un factor cheie în această activitate specifică în care este implicată şi o drujbă.

Până la urma Adrian a preferat să se bucure doar el de aceste privilegii, savurând din plin plăcerile pe care numai tăierea de unul singur a atâtor lemne le poate oferi. Glumesc, bineînţeles, dar prietenii noştri ar face bine să sughită la greu, căci despre ei este vorba în această propoziţie. La următorul rând de lemne pe care îl vom comanda îi vom invita la o degustare de must (de prin vecini, că noi nu facem), dar şi la o “sală de fortă” naturală, bio, extravagantă, sofisticată, cu beneficii dintre cele mai elitiste, exclusiviste şi privilegiate. Na!





















































































În zilele în care Adrian s-a ocupat de pregătirea lemnelor pentru iarnă, eu m-am ocupat cu pregătirea legumelor pentru iarnă. Aveam ca materie primă cele patru coşuri pline de la începutul săptămânii trecute, vreo trei cu fasole păstăi, iar unul cu castraveţi. Cantitatea mai scăzuse un pic între timp, căci mai gătisem din ele una-alta, dar am completat-o imediat după o nouă rundă de cules prin grădină.  Ritualul este acelasi: spălat borcane, pregătit ingrediente şi condimente, declansat proces tehnologic, finalizat proces tehnologic, închis borcane cu capace, lăsat la odihnă şi răcorire peste noapte, apoi depozitat comorile în pivniţă.

De data aceasta am inserat o activitate suplimentară pe care mi-o propusesem de ceva vreme, dar pentru care încă nu-mi alocasem timpul necesar. Iată, îi venise rândul, aşa că am bifat-o cu satisfacţie în agendă. Este vorba de instaurarea unui sistem de ordine şi disciplină în cutia cu capace de borcane din pivniţă. Erau cam amestecate, aşa că le-am sortat pe mărime şi culori şi le-am separat în pungi distincte după semnalmente şi semne particulare. De acum înainte voi şti să mă duc glont la punga x sau la punga y când voi avea nevoie de un anumit tip sau culoare de capac. Căci mie aşa îmi place să stea murăturile în borcane, cu capace asortate, îmbrăcate în uniforme, exact ca soldăţeii. Chestie de gust şi de design interior. Dincolo de glumă, am făcut ordine şi în cutia aia ca să nu mai înebunesc şi altă dată cautând milioane de ani capacul potrivit pentru borcanul sau sticla potrivită.

În paralel cu pregătirea fasolei, căci cu ea am început tranşa a doua de conserve, am pus la fiert încă o serie de corcoduşe pentru compot, o delicatesă răcoritoare nemaipomenită, de care nu mă satur niciodată. Ema m-a supravegheat în tot acest timp amplasată strategic în locul ei cel mai răcoros, recent descoperit, pentru care, se pare, a făcut o mare pasiune. Totuşi, mi s-a părut la un moment dat că mă urmărea cu o privire cam nemulţumită, nu ştiu de ce. Numai lătratul lui Toni de afară a făcut-o să mă lase în pace şi să nu mă critice,  ieşind de acolo ca din puşcă, extrem de preocupată şi lipindu-şi botul de geam cu ochii ţintă pe  mişcarea din curte, a oricui o fi fost ea.

De data asta, fiind mai multe, am lăsat borcanele de fasole peste noapte înfăşurate într-o pătură groasă, de lână. Astfel, ele s-au răcit ca la carte. Pe înserat, am mai făcut o tură prin grădină şi am retezat la jumătate tufa de tarhon care crescuse de două ori mai înaltă după tăierea anterioară, astfel încât, din frunzele adunate, am pregătit încă cinci borcanele pentru iarnă cu tarhon în oţet. O minune de plantă aromatică, numai bună pentru ciorbe fierbinti!




















































Episodul următor a fost dedicat castraveţilor în oţet. Pentru ei am avut nevoie de mai multe ingrediente, aşa că a doua zi am făcut o incursiune în grădină şi mi-am adunat tot ce aveam nevoie, ba şi altele în plus. Castraveţii, usturoiul, hreanul, mărarul, morcovul şi ceapa au fost din producţie proprie, iar boabele de muştar (muştarul nostru încă nu este gata), piperul, ţelina, sarea grunjoasă şi oţetul au fost cumpărate. Cu hreanul am procedat ca şi data trecută, respectiv, am îngropat înapoi în pământ cojile care au rezultat de la curăţatul rădăcinilor.

Aş vrea ca anul viitor să avem atât de mult hrean încât să pot pregati pentru iarnă şi hrean ras în oţet, la borcane. Este o nebunie! Atât de mult ne place! În fiecare am făceam în Bucureşti cel puţin 10-15 borcanele mici, de vreo 100 gr fiecare, din hrean cumpărat, şi parcă tot am mai fi vrut în plus, spre primăvara. Nu ştiu la toamnă cât hrean vom avea, dar anul viitor e musai să fie cât voi dori!



Până acum pivniţa s-a declarat foarte mulţumită de noile manufacturări depuse în interiorul ei, iar noi aşişderea. Serialul “conserve pentru iarnă” va mai continua, desigur, până în toamnă.

































 















































Periplul acestor zile prin grădină ne-a revelat mai multe surprize, prima pe care vă vom dezvălui-o fiind descoperirea năutului care a ajuns la momentul culesului. Îmburuienit destul de mult, el şi-a făcut totuşi bine treaba şi şi-a crescut capsulele pline cu boabe, aducându-le până la momentul coacerii lor. Aşa că le-am cules pe toate şi le-am pus deja la soare, la uscat, alături de celelalte seminţe adunate până acum. Anul acesta am pus doar vreo două rânduri de năut, numai cât să avem seminte bio pentru anul viitor (ceea ce am putea cultiva noi acum în grădină nefiindu-ne suficient faţă de cât năut consumăm de fapt, zilnic, în humus). Năutul pentru consum îl cumpărăm acum, însă ne dorim să avem şi propriile noastre seminţe de la an la an, pentru experienţă, pentru baza de date şi pentru banca de seminţe proprii.

Lângă năut sunt rândurile de bame care au început deja să producă legume. Le-am curăţat de frunzele de la bază şi de lăstarii suplimentari, lăsându-le fiecăreia doar vrejul principal care se va umple de flori şi bame proaspete. Acest tratament l-am aplicat apoi şi vinetelor, copilirea lor fiind, ca şi la roşii, foarte importantă. Ceva mai târziu, poate săptămâna viitoare, vor urma la rând şi ardeii/gogoşarii pentru curăţare şi copilire, pentru a dezvolta rod numai pe vrejul principal, care va deveni mult mai viguros după tăierea frunzelor de la bază şi a lăstarilor laterali.

Seminţele lăsate la soare au fost preluate în grijă şi pază de Bobi, care şi-a asumat aceasta responsabilitate cu bucurie. Priviţi-l cât de serios şi de mândru este!













































Mai departe. 
Lângă tufele uriaşe, luxuriante, de dovlecei, care au primit şi ele o curăţare majoră de frunzele mai mari şi mai bătrâne (ca să ajungă seva, lumina şi albinuţele mai lesne la flori, pentru fructificare) şi din care culegem zilnic cel putin trei-patru dovlecei, sunt tufele de broccoli (care sunt deja curăţate de frunzele mari şi bătrâne de la bază, pentru a-şi putea dezvolta tulpina mai viguroasă), sfecla roşie şi guliile, din toate culegând cam la doua-trei zile, în ritmul în care le folosim în salate.































Cartoful dulce a început să facă flori, nişte trompeţele rozalii cu baza mov, semn că sub pământ se produc miracole prin tuberculii mult aşteptaţi. Anul trecut îi căutam pe la suprafaţă şi ne amuzăm şi acum când ne amintim de asta, însă anul acesta vom răscoli peste tot, pe sub pământul de sub tufe, prin toamnă, dupa cartofii dulci promişi de frunzele şi lianele cele multe şi lungi care se tot dezvoltă acum, de la o zi la alta. Măcar un tubercul să scoatem şi noi, să ne mândrim cu el, zic! Atât măcar, să-l bifam şi noi în agendă o dată, nu de alta!











Lângă tufele de cartof dulce surprizele din tufele de pepeni ne fac să uităm de tuberculii negăsiţi anul trecut. Pepenaşi mici şi dungaţi, alţii mai mari şi mai curajoşi, dar şi unii pufoşi, de pepeni galbeni, ne fac cu ochiul dintre frunzele lor speciale, de printre care buruienile s-au dat destul de greu convinse să fie smulse. Dar nu ne-am lăsat, au fost dezburuienite (ah, ce-mi place cuvântul asta!), iar pepenaşii au rămas râzând în soare, hotărâţi să-şi umfle burţile rotunjoare cu miez dulce, parfumat, roşu sau galben, dupa soi, pentru noi. Anul acesta am pus mai puţine cuiburi de pepeni faţă de anul trecut, dar tot mulţi pepenaşi în formare am văzut pe-acolo şi încă foarte multe flori galbene în jurul cărora roiesc albinutele. Cred că vom savura din propria grădină şi anul acesta destui pepeni. Suntem mulţumiţi!





































În pădurea de araci surprizele cresc şi se văd ad-literam în ciorchine uriaşe de pătlăgele, de nu ne mai vine să ne credem ochilor. Sunt atât de multe şi de mari încât riscă să-şi rupă vrejurile din cauza greutăţii lor. Le-am legat, le-am sprijinit şi le-am susţinut aşa cum m-am priceput şi sper să reziste tot timpul necesar pârguirii şi coacerii lor şi să rămână tot aşa frumoase şi sănătoase ca acum. Le-am curăţat de toate frunzele de sub ciorchinii de roşii, dar şi de cele care le atingeau, le-am copilit aproape zilnic, le-am legat tulpinile viguroase de araci pe măsură ce creşteau, ca să aibă stabilitate în faţa vântului, ploilor şi a greutăţii propriilor roade, aşa încât eu cred că sunt bine pregătite pentru etapa următoare, cea a coacerii. Că de crescut, slavă Domnului! au crescut minunat!

Tufele de fasole mung intercalate printre aracii cu roşii cresc şi ele bine şi sănătoase, sunt pline de flori, iar unele au început să facă păstăi. Fasolea mung are un start mai întârziat, dar când începe să facă păstăi este mai prolifică decat dovleceii, neavând nici un inamic care s-o afecteze, nici buruieni şi nici gângănii, aşa că nu ne rămâne decât nouă grija de a-i culege păstăile coapte, înnegrite. Dacă nu le culegem se opreşte din producţie. Dacă i le culegem la timp, face păstăi până toamna târziu, când toate celelalte plante ale grădinii sunt terminate, uscate şi pământul este curăţat. Excepţionale pentru germeni! “Din ăla”, pentru connaisseuri.


















































În paralel cu dovleceii şi pepenii, cine credeţi că a început să devina prolific? Tărtăcuţele!!!!  Avem tărtăcuţe pentru tot satul! Pentru toată România! Pentru tot Universul! Sunt atât de drăguţele şi de drăgălaşe de nu mai pot! Am cules deja în două reprize din ele. Am lăsat câte una din fiecare model pentru sămânţă, căci am văzut să fie vreo doua-trei forme diferite până acum. Am un plan super cu ele, că prea drăguţe sunt şi prea mi-au făcut sufletul să sară în sus de bucurie când le-am văzut!

Lângă ele am descoperit şi goji coapte, alături de o multime încă verzi, aceste minuscule fructe fiind într-o continuă creştere-coacere până toamna târziu, având pe vrejuri, în paralel, flori şi fructe în diferite stadii de coacere. Tare dragi îmi sunt când le văd ca pe nişte globuri minuscule de Anul Nou atârnând pe sub crenguţe!





















































O altă surpriză a acestei perioade este şi legarea de rod a vinetelor noastre. Erau pline de flori zilele trecute, iar din unele deja se iţesc mititele capete de legume. În fiecare dimineaţă ies la ele să le curăţ de gândacii de Colorado, care sunt teribil de pofticioşi la vinetele noastre, dar eu nu mă las! Le am în grijă aşa cum are o mamă de copilaşii ei mititei. Le verific, le curăţ, le mângâi şi le giugiulesc ca să nu sufere, drăguţele, din cauza insectelor acelea rapace, fără discernământ şi sper să le fie bine. N-am nimic cu gândacii aceştia, sunt şi ei fiinţele Domnului şi trebuie şi ei să se hrănească, desigur, dar, dacă mi-aş lasa vinetele nesupravegheate, n-aş mai rămâne cu nimic de pe urma lor. Aşa că unele din ele sunt invitate să... ascensioneze spiritual.

Sorry, dar altă cale de mijloc nu-i. Chiar nu-i, credeţi-mă. Nu poţi negocia, nu poţi tergiversa, nu poţi oferi o alternativă, o soluţie, un compromis. No way. Ori ele, ori vinetele noastre. Când a fost vorba la cartofi, anul acesta Adrian a cedat. Le-a lăsat lor frontul de luptă. Cartofii nu sunt chiar în centrul meniului nostru, aşa că n-a prea contat. Dar la vinete eu nu renunţ! Prea le-am facut măricele şi frumuşele, prea sunt încărcate de flori şi prea îmi plac încat n-o să le las lor se se ospăteze după bunul plac! Nu.

Alături de vinete sunt roşiile pisalis, care n-au nici o îngrijorare şi nici o teamă faţă de nici un dăunător, ramificându-se din ce în ce mai mult şi înflorind exponenţial. Acestea nu se copilesc, ba, dimpotrivă, cu cât au mai multe rămurele cu atât vor avea mai multe flori şi fructe. Anul acesta am pornit cu ele mult mai devreme faţă de anul trecut şi sperăm să se coacă mai multe decât anul trecut. Avem şi mai multe plante, căci, în afară de rândul de lângă vinete, din spatele serei, mai avem un rând si în spatele grădinii, dincolo de livadă (pe unde, apropos, n-a mai trecut de ceva vreme, ce-o fi acolo nici nu vreau să-mi imaginez!).






















Struguri se fac cu nemiluita, atât în grădină cât şi pe spalierii din fata casei. Nu mai avem nici un stres cu via, poate doar la aceea din spate s-o mai îngrijim un pic, căci a cam rămas la final. Cea de pe rândurile din grădină este în foarte bună formă şi atât de roditoare încât ne amintim, din nou, de prietenii noştri, vorba cântecului mai sus precizat. Vom vedea noi la vremea culesului ce vom face cu atâţia struguri.




















Merele cresc în continuare, iar unele aleg să cadă în iarbă, iar eu le adun în coş pentru compot. Dacă aşa le este lor voia, ce să facem? Sunt mult prea multe pe crengi şi chiar e mai bine aşa, căci s-ar rupe cu atâtea fructe din ce în ce mai grele. Sunt foarte gustoase şi parfumate, nu ştim ce soi este, fiind un măr bătrân, plantat de foştii proprietari. Ne bucurăm maxim de el şi de fructele lui. Părul cel bătrân rămâne încă  o surpriză nerevelată, căci este mult prea înalt şi bogat şi nu-l putem verifica fără scară.













Astă primăvară am pus pe lângă gardul de la intrarea în grădină mai multe seminţe de nalbe, de toate culorile. Strânsesem seminţele din spaţiul verde al unui bloc cu ocazia unui concediu la munte, în anii trecuţi. Nu ştiam dacă mai erau bune şi dacă aveau să mai germineze. La un moment dat s-au văzut frunzele şi am ştiut că ele sunt. Între timp au crescut nişte frunze uriaşe în tufe şi mai uriaşe, aproape cât dovleceii, dar fără să fi înflorit încă. Chiar mă întrebam dacă se va mai întâmpla asta, căci văzusem că în alte părţi din ţară nalbele erau înflorite demult. În fine, aşteptam curioasă. Ei bine, au făcut boboci! Abia aştept să văd tijele acelea înalte pline de flori multicolore, aşa cum le erau seminţele, albe, roşii, roz trandafirii, roşii, grena, vişinii. Le-am mai curăţat de frunzele mai mari şi mai bătrâne, exact ca pe dovlecei, pentru a direcţiona seva spre flori şi, probabil, în cel mult o săptămână le vom vedea înflorite.

Totodată a înflorit şi isopul! Nu mai ştiam sigur dacă este o plantă perenă, aşa că nu-i dădusem şanse peste iarnă. A înfrunzit totuşi, iar de peste o săptămână este plin de floricele movulii, parfumate. Zilele următoare o s-o tund şi o să pun vârfurile la uscat, ca plantă aromantică. Miroase senzaţional!




























Şi, dacă tot vorbim de parfum, atunci trandafirii şi florile cele roz, de la poartă sunt pe podium în acest moment. Şi nu numai parfum, ci frumuseţe pură! Culoare şi verde intens, văratic, rezistent la caniculă de sub soarele strălucitor de iulie. Caniculă căreia fiecare îi face faţă aşa cum poate. Noi în casă, căţeii pe la umbră. Până seara, când toată natura se relaxează în răcoarea care se lasă peste sat.

































































Din Grădina lui Dumnezeu: 20.07.2017

***


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu