miercuri, 5 iulie 2017

Dumnezeu ne-a trimis un Înger în ajutor





Ceea ce vă vom povesti în cele ce urmează va putea părea multora, probabil, de domeniul filmografiei. Ştiu însă că sunt destui printre cititorii nostri cărora astfel de experienţe (ca cea prin care am trecut noi zilele trecute) nu li se mai par fantasmagorii sau exagerări, ci le văd ca fiind exact ceea ce sunt cu adevărat, respectiv, confirmări.

Noi povestim acum pentru aceia care încă se mai îndoiesc, pentru cei care pun sub semnul întrebării veridicitatea unor astfel de întâmplări auzite în dreapta şi în stânga şi care exclud fără drept de apel implicarea lui Dumnezeu în viaţa de zi cu zi a lor, a noastră, a tuturor. Dar, pentru că fiecăruia i se dă după credinţă, fiecare va primi ceea ce are de primit la timpul potrivit. Deocamdată, noi lăsăm aici povestirea noastră ca reper peste timp şi cine are ceva de primit din ea va primi.

Iată despre ce este vorba.

Aşa cum spuneam în însemnarea anterioară, pentru a finaliza amenajarea casei mai aveam nevoie să ne aducem câteva lucruri din Cartierul General aflat într-o localitate montană de pe Valea Prahovei.  Până acolo avem de făcut cu maşina un drum de aproximativ 4 ore cu opriri cu tot, căci Ema are nevoie de putină mişcare din când în când.

Stabilisem din timp detaliile transportului lucrurilor noastre cu o firmă specializată, ziua încărcării şi plecării spre Grădina lui Dumnezeu fiind stabilită pentru azi, miercuri, 5 iulie. Aşa că noi am plecat spre Cartierul General cu două zile înainte, pentru a avea timp să le împachetăm şi să le pregătim de drum. Alesesem perioada aceasta şi pentru că ştiam din prognozele meteo că vremea avea să se mai răcorească după canicula infernală prin care tocmai trecuse toată ţara.

Am plecat de acasă luni, 3 iulie, fix la ora 10:33, estimând că aveam să ajungem la destinaţie în jur de ora 14:30. Previziunile meteo ne arătau o vreme foarte bună pentru drum, respectiv, cer înnorat şi precipitaţii răzleţe, cu uşoare averse de ploaie. Exact ce aveam nevoie pentru o călătorie destinsă, confortabilă.

Până la ieşirea din judeţul Sibiu şoseaua a fost bunicică, însă după trecerea în judeţul Braşov găurile din asfalt au devenit atât de multe, dese şi adânci, încât au constituit o adevărată provocare stresantă, cu atât mai mult cu cât ploaia le umpluse pe toate cu apă şi nimeni nu mai putea estima cât de periculoase puteau fi. Adrian conduce oricum, în mod obişnuit, foarte prudent, însă cu aşa surprize pe carosabil a preferat să diminueze mult viteza pe zona aceea.

Eram pe final de drum, era în jur de ora 14:00 şi treceam printr-un sat tipic transilvănean, cu şoseaua despărţind destul de îngust cele două şiruri de case de-o parte şi de alta a ei, când, după trecerea peste o astfel de groapă plină cu apă, pe care n-a mai putut-o ocoli, Adrian a simţit din volan cum maşina trage spre dreapta (cum avea să-mi spună ulterior), apoi am auzit amândoi un şuierat puternic, ca de pană de cauciuc. Neavând viteza obişnuită de trafic a putut imediat să încetinească şi să oprească maşina după numai câţiva metri, întâmplarea (?) făcând să ne oprim exact în faţa singurei case care avea în faţa porţii, în mod excepţional (fiind printre ultimele case de la ieşirea din sat), un spaţiu de parcare amenajat cu pietriş şi nisip de către proprietarul ei.

Am coborât amândoi din maşină în ploaia care reîncepuse în acea zonă (se vedeau peste tot în jur urmele unei ploi zdravane ce părea că avusese loc nu cu mult înainte) şi am constatat că aveam pană pe roata din faţă-dreapta.

Ok, asta era situaţia, roata trebuia schimbată. “Bine că e doar atât!” ne-am spus. Totuşi, chiar şi aşa, era destul de disconfortabil, căci nu-i chiar plăcut să schimbi o roată pe ploaie, pe un carosabil ud, puţin în pantă, într-un refugiu pavat cu pietriş şi nisipuri ude, dar ce era să facem? În plus, rămasă singură în maşină, Ema se agita disperată, scheunând şi miorlăindu-se ca din gură de şarpe, şi tremurând din toate încheieturile (aşa cum fac toti bichonii în situaţii mai deosebite) din cauză emotivităţii, amplificând tensiunea şi completând atmosfera incidentului.

Dar nici n-a apucat bine Adrian să scoată cricul cel nou din portbagaj (nou, nu pentru că ar fi fost abia cumpărat, ci pentru că nici n-a fost folosit vreodată de când a cumpărat maşina, adică de peste 10 ani, neavând nici o pană de cauciuc în tot acest răstimp), că în spatele maşinii noastre a oprit un Peugeot roşu din care au coborât o femeie şi un bărbat.

S-au îndreptat amândoi spre poarta în faţa căreia noi oprisem şi ne-am dat seama că ei erau chiar proprietarii casei respective. După un “Bună ziua” politicos, Adrian le-a cerut scuze că oprisem pe locul lor de parcare, spunându-le că fusese o situaţie de forţă majoră şi că acum ne pregăteam să schimbăm roata.

Femeia a intrat în curte, iar bărbatul s-a oprit în dreptul nostru curios de incident, dar şi dintr-un sentiment de camaraderie existent de obicei, în asemenea situaţii, între şoferi. Omul şi-a dat seama imediat că i-ar fi fost cam greu lui Adrian, dacă nu chiar imposibil, să manevreze cricul peste pietrişul acela mărunt şi instabil şi s-a oferit cu mare amabilitate să îi aducă din curte o scândură.

În momentul acela, nu pot să vă spun cum şi de ce, pentru că nu am avut nici un indiciu concret, relevant, evident (altul în afară de acea bunăvoinţă a omului), dar AM ŞTIUT că Dumnezeu ne trimisese un Înger în ajutor. Pur şi simplu am ştiut!  Şi i-am spus asta în şoaptă şi lui Adrian, uimită peste măsură nu atât de sincronicităţile momentului, cât de faptul că, în acel moment, mi-am dat seama că ŞTIAM că omul acela avea să ne asigure întreaga asistenţă în rezolvarea problemei, ba, mai mult decât atât, că el avea să facă absolut totul pentru ca noi să ne continuăm drumul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ei bine, trebuie să vă spun, fără nici o exagerare, că, după apariţia lui, în aproximativ 15 minute aveam roata schimbată, sculele strânse, iar noi pregătiţi să ne continuăm drumul, fără ca Adrian să fi făcut nici un efort în plus pe lângă cel de a scoate din portbagaj roata de rezervă şi compresorul.

Dacă nu ar fi fost ajutorul divin în potrivirea sincronicităţilor respective şi în trimiterea acelui înger salvator în sprijinul nostru, credem că multe ore am mai fi petrecut în stradă, mult efort şi mult stres am fi îndurat şi, cine ştie când, poate spre noapte, am fi ajuns şi noi la destinaţie.

Căci roata cu pricina, cea care trebuia schimbată, avusese şuruburile atât de bine înţepenite cu pistolul la service (cu ocazia ultimei revizii tehnice, când roata fusese umflată cu aer), încât sub nici o formă n-ar fi putut reuşi Adrian să le desfacă singur, folosindu-se numai de părţile componente ale cricului din dotare. Nenea acela a înţeles imediat cum stau lucrurile şi, pe lângă scândura aceea groasă, pe care a pus-o sub cric (după ce a îndepărtat bine de tot pietrişul pe o porţiune din propria-i parcare; din respect pentru proprietatea omului, noi n-am fi îndrăznit să facem asta, într-o altă conjunctură), a mai adus din curtea lui şi o cheie specială pentru desfăcut şuruburile de roţi, dar şi o ţeavă mai lungă pe care a folosit-o ca pârghie suplimentară în prelungirea cheii, pentru a-i da forţă mai mare în rotaţie. Ca să nu mai vorbesc de constituţia masivă a omului, fiind de două ori mai corpolent decât Adrian şi, în mod evident, mult mai voinic. Abia astfel, el a reuşit să le desfacă.

Fără toate aceste “detalii”, doar noi doi, singuri, n-am fi putut schimba roata. Am fi fost nevoiţi, cumva, să apelăm telefonic la ajutorul unei firme specializate pentru service rutier, pe care trebuia mai întâi să o căutăm pe internet, prin telefon. Deci, timp, răbdare, stres, sentimente de insecuritate, bani.

Viteza cu care Adrian rulase pe şoseaua plină de gropi (1), pe timp de ploaie (2), precum şi locul în care s-a produs pana de cauciuc (3) i-au permis să oprească maşina în singurul loc de parcare existent în apropiere (4), aflat (doar ca o coincidenţă?) pe direcţia noastră de mers (5), la doar câţiva metri distanţă de impact (6), exact în faţa unei case locuite (7), totul întâmplându-se  (?) într-un sat şi nu în mijlocul pustietăţii (8). Apoi, la  nici un minut după ce am oprit maşina (9) a apărut Îngerul salvator, proprietarul casei (10), fiind el însuşi şofer cu experienţă (11), după cum aveam să ne dăm seama. “Bine că s-a întâmplat într-un sat cu oameni şi nu pe câmp, în pustiu!” (8) ne-a încurajat şi el, în timp ce meşterea hotărât şuruburile roţii şi făcea, din proprie iniţiativă, manevrele de schimbare a anvelopei. “Şi bine că plouă, că mai suntem câte unii pe-acasă.” (2) a mai completat el providenţial, înţelegând din asta că, într-o zi obişnuită de vară, fără ploaie, el n-ar fi fost liber, ci la lucru, în câmp, cine ştie unde, conducând tractorul sau un alt utilaj agricol. Şi chiar aproape tot satul la fel, căci e vară, iar oamenii sunt toată ziua plecaţi de acasă la muncile agricole, pe câmpuri.

Şi, dacă toate acestea nu sunt suficiente, atunci să vă mai oferim un indiciu. Ema, care întotdeauna îi latră pe străini, aşa cum a învăţat mititica de la Toni, marele ei maestru în arta păzirii, mentorul şi exemplul ei atât de admirat de ea de la fereastră, s-a liniştit ca prin farmec (12) din scheunatul şi tremuratul acela compulsiv şi disperat (ce i se declanşaseră la coborârea noastră din maşină) exact la momentul intrării în scenă a acelui nene amabil, care ne-a oferit ajutorul în cel mai altruist mod cu putinţă, fără a se gândi absolut deloc la timp, efort sau recompensă, ba refuzând-o categoric atunci când i-a fost oferită ca răsplată (13).

Concluzia este că nu ştim niciodată cum alege Dumnezeu să îşi facă simţită prezenţa salvatoare şi protectoare în jurul nostru. Nouă ni s-a arătat cu această ocazie într-un chip modest, cu nişte braţe puternice, cu mâinile murdare, mirosind a motorină, încălţat în sandale ponosite şi cu ciorapii rupţi, cel mai probabil un şofer de tractor (dar care nouă ni s-a revelat coborând dintr-un Peugeot impecabil), un om ce părea a trăi relativ simplu, modest, în stil de viaţă rurală românească, autentică, neschimbată în multe privinţe faţă de secolul trecut (un reper al sărăciei ţăranului român pentru unii, dar şi unul al omeniei pentru aceia care pot vedea mai întâi sufletul omului şi nu acareturile lui), un om obişnuit, dar în al cărui piept Scânteia lui Dumnezeu străluceşte şi se dezvăluie emoţionant, în momente de frumoasă sincronicitate, unora ca noi care au nevoie, care îl cheamă, care cred în El şi care ştiu să-L recunoască în ei înşişi şi în ceilalţi.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru Prezenţa Ta!





Dincolo de acest incident, călătoria noastră s-a desfăşurat sub auspiciile unor energii foarte înalte, deosebit de plăcute, ale acestui început de iulie, care au contribuit să ne simţim foarte bine, exact ca în vacanţă, reuşind să facem şi câteva plimbări pe cărările de munte al staţiunii. Ne-am bucurat de o vreme foarte plăcută, fără ploaie, cu o răcoare reconfortantă, dar nu pentru mai mult de o bluză cu mânecă lungă ori de o geacă subţirică, şi am inspirat prin toţi porii aerul tare, montan, energizant.

Mai mult decât atât, de data aceasta am perceput acest sejur în staţiunea Cartierului General ca fiind foarte special, diferit, chiar foarte diferit faţă de toate celelalte anterioare, de câte ori am mai fost până acum acolo, în concedii, cu Adrian. Acum parcă locul avea o strălucire aparte, nouă, înfrumuseţată, văzduhul mirosea extraordinar de plăcut, a cetină văratică şi a iarbă cosită, dar mult mai pronunţat, mai proaspăt, mai încântător decât oricând altădată. Chiar de nenumărate ori am exclamat către Adrian “Cât de frumos miroase aerul, sufleţel!”.  Acolo era încă înflorit socul, iasomia şi teii, iar aerul ionizat al muntelui combinat cu parfumul brazilor şi al pământului reavăn de la ploile zilelor anterioare au creat o atmosferă care îmi amintea de copilărie,  atunci când veneam în vacanţe sau în concedii, cu părinţii, şi când nu aveam nici o altă grijă decât să ne bucurăm de natură, de frumuseţile din jur şi să ne jucăm.

Ne-a fost foarte benefică aceasta mini-vacanţă organizată ad-hoc, iar energiile momentului ne-au proiectat într-o buclă atemporală în care ne-am relaxat maxim şi ne-am bucurat unul de altul în lumina soarelui, în adieri şi foşnet de pădure de brazi şi în miros de munte inegalabil, indescriptibil.



Din Grădina lui Dumnezeu: 05.06.2017

***

2 comentarii:

  1. Si eu am pățit treaba asta cu piulitele de la roti strânse la pistolul pneumatic. Mi-am cumpărat de la Dedeman un m de țeavă zincata de 3/4 pe care am taiat-o în 2 bucăți egale ,pentru 2 mașini .La sotie când am schimbat o roată cel de la vulcanizare i-a zis că cel ce a pus roată de rezervă o iubește .Am luat țeavă galvanizata ca să nu îmi ruginească portbagajul .

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si noi ne vom dota cu chestii din astea auto, mecanice, pentru situatii de urgenta in trafic :) , desi speram sa nu mai fie vreodata nevoie de ele.

      Ștergere